Preluăm un articol al lui Paul Krugman de pe presseurop.eu:
În cadrul discuţiilor pe care le-au purtat cu FMI, ţările din zona euro şi-au luat angajamentul să facă “tot ceea ce este necesar” pentru a salva Euroland-ul de la prăbuşire. Şi totuşi, remarcă editorialistul câştigător al premiului Nobel pentru economie, Paul Krugman, până în prezent s-ar părea că fac tot ceea ce pot pentru a îngropa moneda unică.
Se poate oare să fii în acelaşi timp îngrozit şi plictisit? Iată ce sentimente îmi provoacă negocierile în curs de desfăşurare referitoare la modalităţile de a reacţiona la criza economică europeană, şi cred că şi alţi observatori resimt acelaşi lucru.
Pe de o parte, situaţia Europei este cu adevărat înspăimântătoare: având în vedere că o treime din aria economică a monedei euro este reprezentată de ţări care sunt ţinta atacurior speculative, existanţa monedei unice este ameninţată; iar dispariţia acesteia ar avea consecinţe nefaste pe o scară largă în întreaga lume.
Pe de altă parte, liderii politici europeni par hotărâţi să continue pe acelaşi drum. Probabil că vor găsi o modalitate de a oferi şi mai multe împrumuturi ţărilor în dificultate, ceea ce ar putea – sau nu – să evite un dezastru iminent. Dar nu par a fi de loc pregătiţi să accepte un adevăr crucial, şi anume că în lipsa unor politici fiscale şi monetare mai vaste aplicate ţărilor europene cu economii puternice, toate tentativele lor de salvare vor eşua.
O fiscalitate dură, (nu tocmai) cel mai bun răspuns la criză
Şi ce facem acum? Răspunsul Europei [la criza economică şi fiscală şi la pierderea încrederii investitorilor în titlurile de stat ale ţărilor periferice] a fost de a impune o austeritate fiscală dură – şi îndeosebi reduceri importante în cheltuielile publice – ţărilor deficitare aflate în dificultate; şi în acelaşi timp, de a le oferi o finanţare provizorie până când va fi restabilită încrederea investitorilor privaţi. Poate oare să funcţioneze o asemenea strategie?
Nu în cazul Greciei, care de fapt a avut o fiscalitate risipitoare timp de mulţi ani, şi ale cărei datorii depăşesc limita capacităţilor reale de rambursare. Probabil că nici în cazul Irlandei şi Portugaliei, care, din motive diferite, au de asemenea datorii foarte mari. Dar într-un context extern favorabil – şi anume o economie europeană puternică în ansamblu, cu o inflaţie rezonabilă – Spania, care şi acum are o datorie relativ mică, şi Italia, care are un nivel de îndatoare ridicat dar un deficit surprinzător de scăzut, ar putea eventual să fie înfrânate. Din păcate, decidenţii politici europeni par hotărâţi să le refuze acestor ţări îndatorate mediul de care au nevoie.
Exporturile nu pot progresa pe timp de austeritate
Să privim lucrurile astfel: cererea privată în ţările îndatorate s-a prăbuşit odată cu sfârşitul boom-ului creditelor. Între timp, cheltuielile sectorului public au fost reduse considerabil datorită programelor de austeritate. Ca atare, de unde să reiasă locurile de muncă şi creşterea economică? Soluţia provine din exporturi, în principal spre celelalte ţări europene. Dar exporturile nu pot să ia amploare atâta timp cât şi în ţările creditoare sunt implementate programe de austeritate, ceea ce trage probabil întreaga Europă înapoi în recesiune.
De asemenea, ţările debitoare trebuie să-şi ajusteze preţurile şi cheltuielile în funcţie de ţări creditoare precum Germania, ceea ce nu ar fi prea dificil dacă Germania ar avea o inflaţie de 3 sau 4%, permiţând astfel ţărilor debitoare să progreseze pur şi simplu prin menţinerea unui nivel scăzut sau zero de inflaţie. Dar Banca Centrală Europeană are o orientare deflaţionistă: a făcut o greşeală imensă crescând ratele dobânzilor în 2008, tocmai în momentul în care criza financiară se înfiripa, şi a dovedit că nu a învăţat lecţia, repetând aceeaşi greşeală anul acesta.
În consecinţă, pieţele se aşteaptă la o inflaţie foarte scăzută în Germania – în jur de 1% în următorii cinci ani – ceea ce implică o deflaţie importantă în ţările debitoare. Acest lucru va accelera scăderea economică şi va creşte povara îndatorării lor, garantând mai mult sau mai puţin faptul că orice efort de salvare va eşua.
O nouă doctrină economică, “dobândă-mare-şi-austeritate”
Elitele politice nu dau niciun semn că sunt gata să-şi reevalueze doctrina dobândă-mare-şi-austeritate. O parte din problemă poate să fie că respectivele elite politice au o memorie istorică selectivă. Le place mult să vorbească despre inflaţia din Germania de la începutul anilor 1920 – poveste care, de altfel, nu are nimic de a face cu situaţia actuală. Dar nu menţionează aproape niciodată un exemplu mult mai pertinent: măsurile luate de Heinrich Brüning, cancelarul Germaniei între 1930 şi 1932, a cărui încăpăţânare de a echilibra bugetele şi de a menţine etalonul aur a făcut ca Marea Depresie să fie şi mai profundă în Germania faţă de restul Europei – stabilind premisele pentru ştiţi-voi-ce.
Fireşte, nu mă aştept ca ceva atât de îngrozitor să se întâmple în Europa secolului 21. Dar între ceea ce trebuie făcut pentru salvarea monedei euro şi ceea ce vor să facă liderii europeni – sau chiar ceea ce spun că vor face – se întinde o prăpastie mare. Şi privind această prăpastie, este dificil să găsesc motive pentru a fi optimist.