Ma hazardez sa cred că există o raţiune mai adâncă pentru lipsa reprezentării periferiei: înclinaţia metafizică a culturii noastre (ramasa astfel provinciala) de a preţui doar esenţele, ipostaziate felurit: în evenimentul istoric, în personalitatea “reprezentativă”, în conceptul integrator etc. Ne procupă, ca intelectuali, “cultura înaltă”, “cărţile esenţiale”, biografiile exemplare. Programa universitară nu face exceptie: domină “introducerile în”, i.e. principiile, secondate de “bazele (gândirii sociale, managementului, eticii…)”, cărora le urmează cursurile de “teorii”, “doctrine” şi altele de acelaşi fel. Nesfârşitele istorii literare ce ies pe piaţă sunt exemplul cel mai revelator: exprimă cel mai acut mobilizarea continuă pentru exprimarea centrului şi pentru excluderea periferiei (esti în istoria lui x, deci eşti scriitor…). Raportate la esenţe, la “ceea ce contează cu adevărat”, la centru – marginea, cartierul “necotat”, viaţa omului simplu, genul literar sau ştiinţific “secund”, sunt tratate ca accidente, lucruri sau fapte care nu au dreptul la voce sau reprezentare, care de fapt nu merită băgate în seamă. Ele sunt văzute ca acea parte a vieţii care e lipsită de “spiritualitate”, de “bun gust”, de “clasă”, de sens şi, deci, de istorie: “rufele murdare”, bucătăria, “strada din dos”, “intrarea din spate”. ..
Ce are de-a face asta cu oraşele noastre? Desigur, multe. Pentru absenţa pe care o semnalează Norbert, de pildă, ma preocupă consecinţa ei pentru prezent. Dacă doar centrul contează, atunci centrul trebuie să şi preocupe puterea (administraţia locală); ceea ce se traduce, pentru oraşele transilvane, cel puţin, printr-o abordare “patrimonialistă” a oraşului. Dacă e de făcut ceva cu oraşul, atunci e de recuperat patrimoniul arhitectural al trecutului. Ca urmare centrele vechi se pavează în granit (chiar dacă vechiul pavaj era bun), tencuieli se refac după metode tradiţionale, piese de metal, ziduri se recondiţinează sau recladesc etc., ştiţi povestea (Clujul în acest sens e doar la început, pe un drum pe care Braşovul şi Sibiul l-au bătut deja; Sighişoara e în şantier). E ceva rău aici? Nu, dacă am trăi într-o lume mai generoasă. Concentrarea (banilor, proiectelor, ideilor) pe centre, în cazul unor administraţii în fond relativ sărace, este însă (ceva rău). La ce bun vor avea locuitorii acestor oraşe centre identice celor din oraşele europene dacă cartierele lor, vechi sau noi, sunt de nelocuit? Se argumentează de obicei că aşa oraşele aduc turişti, şi deci bani, joburi. Ceea ce se implică astfel implicit este că oraşul refăcut nu este pentru locuire indigenă, ci pentru consum exogen. (Evident, nu pierd din vedere că clădiri de patrimoniu pot fi mazilite fără clipire, atunci când interesele capitalului o cer; asta nu afectează însă abordarea patrimonialistă de care vorbesc).
Nu mai puţin enervantă este aseptizarea etnică a patrimoniului: despre patrimoniul cui este vorba? Al saşilor, al maghiarilor, al evreilor, cel mai adesea, fapt care ar merita o recunoaştere, măcar în treacăt. Dar despre aproprierea, neutralizarea, estetizarea şi muzeificarea patrimoniului (şi totodată a unei părţi a oraşului) mai târziu…dacă e de interes.
Patrimonializarea fabricilor, aşa cum este ea făcută de regulă, disimulează ceea ce le este acestora propriu şi anume că ele au fost locuri ale muncii. Nu orice muncă, ci aceea în care muncitorul e o piesă în angrenajul industrial, fapt care, după cum ştim de la un venerabil domn din secolul XIX, îl alieneaza pe muncitor in raport cu munca şi cu rezultatul muncii. “Valoarea” de la care patrimonializarea s-ar putea revendica (şi pentru critică, după cum identifică inspirat Stefan, fără să tragă şi concluziile juste) ar trebui să fie, prin urmare, munca şi rezultatele ei. Dacă lucrurile ar sta aşa păstrarea fabricilor s-ar justifica, la o primă privire, fie pentru că dorim să conservăm ceea ce evocă această formă (alienată) a muncii, fie pentru că vrem să prezervăm simbolurile eficienţei (sau ineficienţei) productive (capitaliste sau socialiste) dintr-o epocă istorică trecută. Pare destul de sigur că niciuna dintre “părţile” aflate în joc nu are de ce să fie interesată de patrimonializare: nici muncitorii, pentru care fabricile au fost pe lîngă locuri ale muncii şi locuri de încarcerare şi control social (şi, evident, pentru că munca nu s-a emancipat azi în noile fabrici), nici foştii lor proprietari, pentru care fabrica nu a fost decât un mijloc de a obţine profit (real, în forma capitalului, şi atunci fostei forme de obţinere a eficienţei trebuie să-i ia locul o alta, cu aceeaşi funcţie, sau deopotrivă real şi simbolic, în cazul statului socialist).
Spuneam la început că patrimonializarea fabricilor disimulează munca. De ce are totuşi loc dacă nu ia ca reper ceea ce le este acestora propriu? Se pot enumera mai multe motive: a. fabricile nu mai pot reintra în circuitul eficienţei, dându-li-se o altă destinaţie utilitară (dar nu productivă, în sens capitalist); b. puterea reciclează funcţia de control social a acestora, relocând în fabrici marginali (de la asistaţi sociali la artişti underground); c. contrastul arhitectural al vechilor fabrici cu un nou peisaj domesticit se întâlneşte cu o nostalgie reală sau construită (şi altele, care s-au amintit pe blog).
În fine, dacă ar fi să căutăm reperele unei “bune” recuperări a fabricilor care ar fi acestea? (Asumând în acelaşi timp că discursul critic mai e de folos şi că patrimonializarea fabricilor subsumează unul). Centrată pe muncă şi conservând tocmai ceea ce se mai arată ca brut, neînfrumuseţat, strict funcţional, carceral, buna conservare a fabricilor ar putea să releve într-o formă explicită dubla violenţă pe care societatea industrială o exercită (în continuare) asupra oamenilor (muncitorilor) şi asupra naturii: o violenţă care nu s-a diminuat în aşa-zisa epocă “postindustrială” ci doar şi-a cosmetizat imaginea (în ţările dezvoltate), ori a fost exportată în lumea a treia. Funcţia critică şi emancipatoare a unei astfel de prezervări ar fi atunci evidentă iar discursul patrimonialist nu ar mai putea glisa (cel puţin în acest caz) spre câmpul dreptei. Cine ar fi beneficiarii acestei forme de conservare a memoriei? Evident doar cei din clasa medie, care lucrând în servicii, birocraţie, etc. presupun că ceea ce fabrica întrupa este de domeniul trecutului, şi crezând eronat că devreme ce nu mai lucrează cu mâinile, la bandă sau în flux tehnologic ei ar fi altceva decât doar proletari…