In ultima vreme se vorbeşte tot mai des despre patrimoniul industrial, despre faptul că spaţiile industriale au frumusețea şi suplețea lor sau că, din contra, sunt nişte forme greoaie, dar cu propriul farmec. Vechile spaţii industriale nu ar trebui demolate sau părăsite, ci mai degrabă ar trebui reconvertite, patrimonializate, asumate ca spaţii interesante, atractive, funcţionale. Cheia de lectură postmodernă a părăsitului, incompletului, a fragmentului de metanarativă, a ciobului devine o modalitate în care periferialul industrial, urâtul capitalului fix devalorizat este revalorizat estetic. Esteticul este descentrat și reteritorializat în periferie printr-o mişcare prin care avangarda se repoziţionează în câmpurile artistice/intelectuale. În cultura română fundamentalul, clasicul, complexul, grecescul/germanul reprezintă codurile care legitimează sau delegitimează orice întreprindere artistică/intelectuală. Valorile perene nu pot fi decât valori centrale și cernute istoric. Oraşul nu poate fi reprezentat de populaţia semirurala din periferie sau de spaţiile neîngrijite industrial-capitaliste, ce sunt, în ultima instanţă, forme spațializate ale “vulgarităţii goanei după profit”. Avangarda postmodernă, prin revalorizarea spaţiilor industriale și periferiale, construieşte un argument împotriva acestei hegemonii culturale şi afirmă că ciobul poate fi şi el interesant. Rugina şi descompunerea poate arunca o lumină asupra lumii contemporane.
Cu toate acestea, nu pot să nu observ ca patrimonializarea industrială este doar un alt mod prin care colonizăm vechile spaţii muncitoreşti, colonizare prin care istoriile de viață ale subalternilor din aceste locuri sunt şterse. Vechea fabrică de tutun Someşul din centrul Clujului, demolata în 2008, ar fi trebuit să fie înlocuită de capitalismul strălucitor de dinainte de criză, de un nou centru comercial și un hotel de lux. Din vechea moara de pe canalul morii nu a rămas decât fațada, din spatele căreia tronează o clădire de birouri. Însă reconversia industrială este de multe ori la fel de amnezică ca şi demolarea. Fabrica de pensule (sediul mai multor organizații artistice independente din Cluj) este, pentru cei care o vor consuma, doar un punct interesant, neaşteptat, artistic.
Pot să admir frumuseţea fostei fabrici de tutun şi să regret că nu mai avem o formă atât de puternic spaţializată a ce însemna disciplină industrială clasică, în sensul lui Foucault. Ea va fi înlocuită de noile forme ale capitalismului glitzi. Deteritorializarea capitalului și reteritorializarea lui…. Totuși, patrimonializarea clădirilor industriale nu este decât o forma de gentrificare, este o forma cool a culturii intelectuale de avangardă. Ea nu face dreptate vieții muncitorilor care le-au populat, a istoriilor lor particulare, a vieților zbuciumate ca subalterni. Este o formă la fel de amnezică ca oricare altă formă de reteritorializare a capitalului. Capitalul îşi şterge istoria. Dacă e vorba de o reabilitare artistică este o spațializare a noilor forme de capital cultural, daca este vorba de un nou hotel de cinci stele e doar neoliberalismul strălucitor.
Am încercat să găsesc niște reprezentări ale Pieței 1848 sau Pieței Abator din Cluj, de pe la început de secol XX, unul din cele două cartiere muncitorești ale Clujului vremii, însă, surprinzător, nu am găsit nici un desen, o schiță sau o carte poștală a acestor zone. însă, centrul orașului este documentat până în cel mai mic colțișor. Centrul Clujului în imaginarul actual, cât și în cel de la 1900, reprezintă orașul. în ciuda faptului că pe hărţile de la sfârșitul primului război mondial avem clar conturate doua cartiere muncitorești, Gruia și Piața 1848, ele sunt pur și simplu invizibile pentru oraș. Paradoxal, avem desene și poze ale clădirilor industriale în jurul cărora gravitează acești muncitori, însă locurile în care ei locuiesc și își desfășoară viaţa de zi cu zi sunt complet neinteresante pentru artist și cu atât mai neinteresante pentru politician sau burghez.
Spatiile sunt populate de categorii multiple cu trasee interdependente; cu toate acestea, în dinamica relațiilor de putere unele categorii nu reușesc sa își genereze un loc pe harta mentala publica și sunt excluse din imaginarul utilizatorilor acelui loc. Deși la 1910 muncitorii reprezintă un sfert din populația orașului spatiile lor sunt spatii albe, non-spatii pentru burghezia și pentru aristocrația orașului, cei care impun definiția a ce e și unde e orașul. Piața 1848 gravitează în jurul fabricii de pielărie Dermata (viitoarea Clujeana) și fabricii de tutun (viitoarea fabrica de tricotaje Someșul, demolată acum), ultima fiind cea mai mare fabrica din Cluj. La 1910 lucrau aici peste 1000 de muncitori.
Logica aceasta a excluderii din spațiul reprezentării nu este însă aleatoare. Clujul nu se poate dezvolta ca un spațiu industrial și economic major în ciuda faptului că intre 1850-1900 este în epoca Gründerzeit-ului vienez, ce reprezintă un moment major de expansiune al orașului, la fel ca și metropola imperială în jurul căreia gravita. Burghezia vieneză, budapestana și din regiunile industriale cehe reprezintă o concurenta foarte puternică pentru industria transilvana si, mai mult decât atât, o concurenta care avea puterea politica de a distorsiona în favoarea ei piețele industriale emergente. Practic Clujului, în logica noului naționalism al sfârșitului de secol XIX, ii revine doar rolul de păstrătoare și generatoare a culturii maghiare, nu și un rol economic. Astfel, vechiul oraș medieval este reorganizat ca un spațiu de reprezentare a culturii majore și a statului ca întrupare a națiunii. Muncitorii maghiari, însă, nu se integrau în acest corp imaterial și supraistoric al națiunii. Artiștii nu aveau cum sa prelucreze și sa devina interesați de aceasta arta minora urbana. Arta nu se ocupa de derizoriul producției muncitorești, chiar daca putea celebra noile hale industriale burgheze.
Vechile clădiri industriale incorporează de cele mai multe ori o viziune arhitecturală, pe care privirea educată o recunoaște, însă muzeificarea lor este ceva pe care noi intelectualii o facem pentru luptele noastre interne de prestigiu. Noul val de revalorificare artistică a acestui periferial urban nu cred că este o formă prin care revalorificăm periferialul subalternilor, ci capitalizăm asupra periferiei. Nu este un loc prin care să îi reprezentăm pe muncitorii care munceau și trăiau în aceste fabrici și cartiere periferiale ale orașului. Patrimonializarea aceasta este pentru noi, clasa de mijloc, consumatorii culturali.