Horia Roman Patapievici, la Gala Festivă de închidere TIFF. Sâmbătă, 9 iunie, Teatrul Național din Cluj: ”Am învins!”. Astfel și-a încheiat scurtul discurs directorul ICR, referindu-se la modul în care cultura română s-au impus la nivel european și mondial după ”2004, chiar 2005”, după cum a afirmat Patapievici. Mai exact de când domnia sa este director al ICR.
Afirmația nu a reușit decât să mă enerveze. ”Marfa și banii” lui Cristi Puiu, considerat de către cineaști ca fiind primul film al ”noului val românesc” datează din 2001. În 2002, Cristian Mungiu a ieșit pe piață cu ”Occident”. An în care Tudor Giurgiu și o mână de entuziaști a lansat la Cluj exact evenimentul la care Patapievici a fost invitat: Festivalul Internațional de Film ”Transilvania” (TIFF). Tot de prin 2002 datează și primele cărți ale noului val din literatura autohtonă, sprijinit apoi programatic de Polirom începând cu sfârșitul lui 2003 și primăvara lui 2004. Primii curatori care începeau să-și creeze relații cu galerii din Vest pentru a-i promova pe artiștii autohtoni și-au început activitatea tot la începutul anilor 2000. Din aprilie și până în iulie, Mucsarnok, cea mai importantă galerie de artă contemporană din Budapesta, găzduiește o expoziție dedicată exclusiv artei clujene din ultimii 10 ani. Adică de prin 2002.
Așadar, împăunarea lui Horea-Roman Patapievici cu laurii victoriei culturii românești în Occident și în State este nițel exagerată. Mai degrabă el este cel care a beneficiat de o perioadă explozivă a culturii românești (e drept, mai degrabă apreciată și recunoscută în Vest, decât pe plan național, unde nu are loc de mondenități, cancanuri și politicianisme). În 2005, marele ”merit” al lui Horea-Roman Patapievici și a grupului din care face parte, a fost îndepărtarea lui Ion Bogdan Lefter de la conducerea ”Observatorului Cultural”, cea mai puternică publicație (în acea perioadă) care susținea cultura independentă. ”Vina” lui Lefter fusese poziționarea pe care atât el, cât și ”Observatorul Cultural”, și-o asumaseră în celebra ”Ceartă a Intelecturalilor”, pornită între Andrei Pleșu și regretatul Adrian Marino.
***
Pe de altă parte, între activitatea ICR și a filialelor sale din perioada Patapievici și cea din perioada Augustin Buzura nu există grade de comparație. ICR-ul lui Buzura s-a limitat la promovarea câtorva membri din gașca apropiată PSD-ului ilescian și… cam atât. Bani aruncați pe o editură, ediții de lux și o revistă destinată tot spațiului românesc, deși, în mod explicit rostul ICR e de promovare a culturii românești în străinătate.
Lui Horea-Roman Patapievici, precum și vicepreședintelui ICR, Mircea Mihăieș, li se pot imputa poziții personale partinice, în special, favorabile lui Traian Băsescu. I se mai poate imputa scandalul din 2008, de la ICR Berlin, organizator al unei școli de vară cu participarea a doi foști informatori ai Securității, Sorin Antohi și Andrei Corbea-Hoișie. Dar majoritatea beneficiarilor promovării și burselor ICR de la diferite institute (Paris, Londra, New-York etc.) au fost și au rămas independenți. Într-atât de independenți încât au fost, la rândul lor, sursa unor scandaluri mediatice (”Poneiul roz”, de la New York; ori expoziția lui Alexandru Rădvan și Sorin Tara de la Bochum). După scandalul de la Bochum s-a discutat pentru prima dată de ideea unui control parlamentar asupra ICR. O aberație despre care am scris încă de atunci și din care reiau un fragment.
”Cultura nu este democratică. Valoarea unei opere de artă nu este stabilită prin vot universal. Prin vot se aleg politicienii şi doar privind o mare parte a mamiferelor din Parlament îţi poţi face o idee extrem de clară despre ce înseamnă “gustul comun”. “Democraţia”. Unde poate duce lipsa de educaţie. Şi de cultură. Un penis erect poate face obiectul unei lucrări de artă. La fel cum, în cu totul alt context, poate fi exprimarea cea mai explicită a pornografiei.
Cine poate face această diferenţă şi, eventual, să dea un verdict? Cu siguranţă nu cineva care n-a citit o carte în viaţa lui şi, mai mult, îşi face şi un titlu de glorie din asta. Pentru a te putea pronunţa asupra valorii unei opere trebuie, în primul rând, să ai o minimă educaţie. Dar nu în “cultura” manelelor ori a cartofului. Despre o lucrare artistică, poţi emite oricând judecăţi de genul “îmi place” ori “nu îmi place”. “M-a şocat”, “m-a emoţionat” ori “m-a lăsat indiferent”. Pentru a merge însă mai departe şi să afirmi că o lucrare este “bună”, “are valoare” sau “nu are vreo valoare”, ai nevoie de mai multe elemente. Printre care, absolut necesar e un minim raft de bibliotecă în spate (nota bene – asta pentru cine înţelege ce înseamnă să ai un raft de bibliotecă în spate).”
De atunci și până acum nu mi-am schimbat opțiunea. Ieri, războiul dintre Victor Ponta și Traian Băsescu a cunoscut un nou episod: trecerea ICR din coordonarea președenției sub control parlamentar, mai exact sub controlul Senatului. În ciuda faptului că reprezintă o sinecură pentru o parte a angajaților săi, în ciuda opiniilor partinice asumate de șefi, activitatea ICR-ului din ultimii ani este un pas înainte în susținerea culturii independente din România. Și nimic din minusurile semnalate nu vor putea fi îndreptate cu ajutorul controlului politic.
Într-o emisiune absolut abjectă (ca mod de punere a problemei) difuzată aseară de Antena 1, în care defilau, scoase din context, imagini cu ”poneiul roz” și lucrări ale lui Alexandru Rădvan, ministrul Culturii, Mircea Diaconu, încerca să explice rațiunea unei astfel de treceri. Conform acestuia, ideea a venit de la o discuție cu Andrei Marga, care l-a convins de importanța ”diplomației prin cultură”. Suprapunerea cu imaginile mai sus menționate (considerate a fi de către producătorii emisiunii drept scandaloase și obscene – efect ușor de obținut prin scoaterea lor din context) arăta însă ce înseamnă un control politic și ”diplomația prin cultură”: împărțirea culturii în ”cultură bună” și ”cultură rea”.
Îmi amintesc, tot de la TIFF, de la ediția din 2011, secțiunea de Q&A de după proiecția de gală a pelicului ”Balanța” a lui Lucian Pintilie. O doamnă de vârsta a treia, dar și un tânăr sub 25 de ani, au ținut să-i transmită regizorului, la aproape 20 de ani de la premieră, că filmul ”face rău României și imaginii românilor”, că ”doar asta a văzut în România?” și altele asemenea. Din acest punct de vedere, nici ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, distins cu Palm D Or, nu cred că face ”bine” imaginii României. Ca, de altfel, mai toate filmele noului val. Încerc să anticipez, încă de pe acuma, scandalul care va însoți lansarea documentarului ”Odessa” al lui Florin Iepan, despre masacrul comis de Armata Română (tații și bunicii noștri) împotriva populației civile din Odessa, în timpul celui de-al II-lea război mondial. Ce facem cu toată această producție de filme? O trecem prin filtrul necesităților ”diplomaței prin cultură”? O înfierăm proletar la Antena 1?
Într-un moment în care deplângi soarta televiziunii publice (cel mai elocvent exemplu despre ce înseamnă control politic), să treci ICR-ul la Senat înseamnă atât ipocrizie, cât și un uriaș pas înapoi.
***
Un mic scenariu. Cel mai probabil, zilele lui HR-Patapievici în fruntea ICR sunt numărate. E evident că următorul pas după trecerea ICR sub controlul Senatului va fi schimbarea conducerii. Să zicem că, pentru a-și dovedi buna-credință, cei din USL îi propun postul de președinte al ICR Hertei Muller, iar aceasta acceptă. Vi-o puteți imagina pe doamna Herta Muller prezentându-și raportul de activitate membrilor Senatului, cei mai mulți dintre ei sfertodocți cu patalama?