Joi, 14 august 2014, la Hahalalit, un centru cultural şi intelectual din Tel Aviv, a vorbit profesorul Ilan Pappe, care face parte dintr-un grup intelectual care contestă versiunea “oficială” a statului evreu cu privire la construirea Israelului şi încearcă, dacă vreţi, o demisticizare a evenimentelor de după 1948. Printre cărţile publicate de acesta merită amintite The Ethnic Cleansing of Palestine (Purificarea etnică a Palestinei) şi volumul de interviuri şi eseuri cu Naom Chomsky, Gaza în Crisis: Reflections on Israel’s War Against the Palestinians (Gaza în criză: Reflecţii asupra războiului Israelului împotriva palestinienilor). Una din cele mai importante teorii lansate de Pappe se referă la faptul că mutarea palestinienilor după 1948 nu a avut loc aleator, în urma imigraţiei evreilor, iar expulzarea acestora nu s-a făcut în funcţie de fiecare caz în parte, ci că aceste mutări şi expulzări au fost parte a unui plan general de purificare etnică. Datorită viziunii şi a poziţiei sale, Pappe s-a văzut nevoit să părăsească Israelul în 2008, după numeroase ameninţări cu moartea. Aşadar, prezenţa lui Pappe în Israel a reprezentat un eveniment important pentru intelectualii de stânga din Tel Aviv. Nu fusesem la centrul Hahalalit înainte, aşa că nu puteam să îmi închipui cum arată. Odată ajuns la adresă, am descoperit, cu surprindere, că această discuţie cu Ilan Pappe va avea loc într-un apartament micuţ, la ultimul etaj al unei clădiri din apropierea plajei. Atmosfera părea puţin că într-un film în care sunt prezentaţi ilegalişti comunişti de prin 1920-1940. Puţini oameni, în jur de 30 de persoane, însă un grup de oameni diverşi. Discuţia a avut loc în acest spaţiu restrâns, cu audienţa stand pe scaune de plastic, iar profesorul Pappe pe o canapea. De ce descriu condiţiile? Pentru ca cititorii să înţeleagă care e condiţia stângii în Israel. Nu generalizez absurd, căci elemente constitutive ale acestei imagini a celor care se opun politicii statului Israel în Gaza există. De exemplu, profesorul Hanoch Sheinman, de la Bar Ilan University, a fost sancţionat după ce a trimis un email studenţilor săi în care făcea aluzie la civilii ucişi în Gaza de către Israel, dezbaterea în mediul academic lipseste cu desăvârşire, protestatarii paşnici sunt agresaţi de grupuri radicale de dreapta, autorizaţiile de a protesta cerute de grupurile de stânga (politice şi intelectuale) au fost anulate, mass-media israeliană are o viziune unipolară, iar lista poate continua. Puţini sunt cei care îndrăznesc să vorbească despre alunecarea statului Israel înspre autoritarianism. Voi sumariza mai jos cele mai importante observaţii ale lui Ilan Pappe:
- Între 1985 şi 2000, Israelul a ocupat teritoriul de sud al Libanului, fiind nevoit să se retragă din această după ce a fost înfrânt de miliţiile Hezbollah. După această înfrângere, elitele politice israeliene au purces la schimbarea strategiei faţă de Fâşia Gaza şi Cisiordania. Dacă înainte Israelul controla aceste teritorii la nivel administrativ, de poliţie, după 2000 s-a hotărât schimbarea strategiei şi militarizarea acestor teritorii şi folosirea întregii forţe a armatei împotriva palestinienilor. Folosirea armatei în locul poliţiei pentru a-i controla pe palestinieni nu se bazează pe o strategie de securitate, ci este eminamente politică, construită în principal de generalul Shaul Mofaz, fost conducător al IDF (Israeli Defence Forces), fost ministru al apărării şi fost vice-premier în cabinetul israelian. Ideea din spatele acestei strategii era de a transmite mesajul palestinienilor că şi dacă aruncă o piatră împotriva Israelului, întreaga forţă a armatei statului evreu va fi dezlănţuită împotriva lor.
- Anul 2004 a fost pivotal pentru schimbarea abordării israelului în relaţia cu Cisiordania şi Fâşia Gaza. În primul rând, autorităţile de la Tel Aviv priveau cele două zone arabe într-un mod diferit. Cisiordania era văzută ca un succes: “pacea” venea după ani de bombardamente continue şi distrugere a oricărei forme de rezistenţă, PLO (Palestinian Liberation Organization) evoluase într-o organizaţie pur administrativă, liderii (mai) radicali ai arabilor fuseseră arestaţi, aşezările evreieşti în zonă continuau să fie ridicate, iar separaţia dintre evrei şi arabi era fizică, prin intermediul unui zid lung de peste 700 de kilometri.
- În cazul Fâşiei Gaza, situaţia era diferită. În 2004, în această zona încă existau aşezăminte evreieşti, iar Ariel Sharon, la vremea aceea premier, a hotărât evacuarea Fâşiei Gaza, iar până pe 12 septembrie 2005, toţi evreii din fâşie au plecat fie voluntar, fie au fost evacuaţi de forţele israeliene. Din punct de vedere al PR-ului, acest moment a fost exploatat la maximum de Israel, care a creat o dramă naţională, prin care cei care plecau erau comparaţi cu oamenii deportaţi spre Auswitz, deşi condiţiile în care plecau îi avantajau enorm, fiindu-le oferite scutiri de taxe, noi locuinţe, numeroase avantaje materiale şi sociale.
- În 2004, Ariel Sharon a ordonat armatei să creeze un “dummy city,” o replică a unui oraş arab, construit în deşertul Negev, unde IDF să poată simula un eventual război, o invazie terestră. În 2006, Ehud Barak a invitat presa internaţională în amintitul “dummy city,” pentru o simulare: o rebeliune a arabilor şi o distrugere totală a acestui oraş de către armata israeliană. Problema este, desigur, că acest oraş-fals nu avea oameni, pe când Fâşia Gaza are aproape două milioane de oameni.
- În conflictul din 2006 dintre Israel şi Liban, statul evreu a încercat un nou experiment militar, distrugând în totalitate partea sudică a Beirutului. Bombardamentele au avut că principal scop crearea unui şoc psihologic asupra arabilor, căci zona respectivă fusese deja evacuată şi foarte puţini civili mai rămăseseră acolo. Pe de altă parte, ideea atacului fusese preluată de la americani, după ce folosiseră bombele nucleare în Japonia în al doilea război mondial: pentru a scurta durata unui război, este nevoie de un atac puternic împotriva unor ţinte specifice, pentru a-l determina pe inamic să cedeze mai repede. Unul dintre oficialii israelieni chiar a vorbit atunci că toţi arabii din zona trebuie să fie “branduiti,” similar cu însemnarea cu fier încins a animalelor, pentru a se obişnui condiţiei lor de popor învins.
- Dintre soldaţii care au luptat în trecut în Gaza, unii au revenit la casele lor şi au vorbit despre conflict, despre încălcarea drepturilor omului şi au dezvăluit mentalitatea care le este inoculată de către superiorii lor: Gaza nu este o zona urbană civilă, ci este un avanpost militar care trebuie distrus.
- Armata Israelului este printre cele mai profesioniste şi bine dotate din lume şi are capacitatea de a confrunta orice inamic, de a distruge orice element inamic. Problema este că deciziile sunt luate de mediul politic, un mediu politic care nu are o strategie pe termen lung în privinţa Fâşiei Gaza, care şi-ar dori ca această zona să dispară. S-a discutat, în anumite cercuri, chiar cedarea fâşiei Egiptului, însă Egiptul a refuzat în termeni categorici oferta, căci vede acest teritoriu că generator de instabilitate. Strategia creată a fost că Gaza să fie transformată într-o închisoare în aer liber, fiind controlată total, închizând toate căile de acces şi calculând exact câte calorii şi ce ajutor minim medical au nevoie cei care locuiesc acolo, oferindu-le exact necesarul pentru supravieţuire. Blocada împotriva Fâşiei Gaza reprezintă singura tactică pe care au putut-o imagina strategii şi mediul politic de la Tel Aviv. Deşi această blocadă trebuia să fie pe termen scurt, ea continuă să existe, în lipsa unor alternative viabile.
- Limbajul este fundamental. Una dintre cele mai mari epidemii pentru mass media occidentală este “criza din Fâşia Gaza”. NY Times, CNN şi alte instituţii titrau în timpul conflictului, “Gaza Crisis Kills 100 people” (Criza din Gaza a ucis 100 de oameni). Pe scurt, nu Israelul a ucis 100 de oameni, ci “criza din Gaza”. Este oare un antidot pentru “criza din Gaza”? Aici noi, cei care reuşim să scăpăm din malaxorul propagandistic, trebuie să începem să fim atenţi la limbajul pe care îl folosim. Trebuie să începem să folosim un limbaj criminalist: “oameni sunt ucişi, Israelul ucide oameni”. Dacă ne uităm la cazul Africii de Sud, când limbajul cu privire la apartheid s-a schimbat într-unul criminalist, atunci a început să fie schimbată şi opinia publică în întreaga lume. Mandela şi-a îndrumat adepţii să nu mai folosească o voce pasivă, o tranziţie s-a produs, trecându-se de la “oamenii sunt masacraţi în Africa de Sud, oamenii sunt încarceraţi” la “guvernul criminal al Africii de Sud a masacrat, a încarcerat oameni nevinovaţi”. Trebuie punctat exact către vinovaţi. Netanyahu este un criminal de război, responsabil pentru masacre şi curăţări etnice.
- Un alt aspect are a face cu folosirea Fâşiei Gaza că câmp de testare a noilor tehnologii militare a Israelului. După operaţiunea “Cast Lead” din 2008-2009, guvernul de la Tel Aviv a început vânzarea armelor folosite în aceste bombardamente guvernului Braziliei, deşi înainte de operaţiune guvernul brazilian nu era convins de eficacitatea unor astfel de arme. După “Cast Lead”, lucrurile s-au schimbat, iar Israelul a început vânzarea armamentului către guvernul din Brasilia.
n final, trebuie punctat că Ilan Pappe este promotorul boicotului împotriva Israelului. Acesta face numeroase comparaţii între apartheid-ul şi regimul criminal din Africa de Sud şi guvernul evreu de la Tel Aviv. Pappe punctează că lucrurile încep să se schimbe, în condiţiile în care din ce în ce mai mulţi oameni din mediul academic din întreaga lume pun presiune pe departamentele lor să boicoteze din punct de vedere ştiinţific Israelul. Acesta reprezintă primul pas, însă unul important, care poate produce un bulăgre de zăpadă. La începutul anilor 90, nimeni nu şi-ar fi închipuit că un boicot împotriva autorităţilor de la Pretoria ar funcţiona sau ar fi realizabil, însă lucrurile s-au schimbat vizibil, ceea ce este posibil şi în cazul Israelului. Vlad Levente Viski