„Europa trebuie să cheltuiască în jur de 250 de miliarde de euro anual pentru investiții în apărare pentru a se asigura că se descurcă fără sprijinul SUA. … Aceste cheltuieli … ar permite Europei să mobilizeze aproximativ 300.000 de soldați pentru a se apăra împotriva Rusiei” (Studiul Institutului de Cercetare Bruegel și al Institutului Kiel pentru Economia Mondială, 02/2025).
„Pacea propusă de Trump în Ucraina relevă clar ce interese au fost în spatele derulării războiului aproape trei ani dar și a încheierii războiului. Nu denotă doar faptul că Trump este un investitor, ci și că aici este vorba despre tranzacționarea sorții unei țări și a populației sale pe o agendă mercantilistă, comercială. … Apoi, în paralel cu discuțiile despre cum s-ar face pace în Ucraina, se joacă un ping-pong între SUA și statele membre ale UE cu privire la nevoia ca cele din urmă să investească 5% din PIBul lor în industria militară” (interviu, Baricada Pacifistă, 11.02.2025).
Uniunea Europeană a Războiului
Planul de pace trumpist pentru Ucraina, cel puțin așa cum a început să fie implementat, este atacat de democrații americani și liberalii europeni pentru că vine la pachet cu toate măsurile dictatoriale și conservatoare pe care noua administrație americană le face. Iar forțele de extremă dreaptă din ambele părți ale atlanticului salută pozitiv acest plan tocmai pentru că el vine de la Trump, din puterea căruia speră să se întărească și ele.
Dar planul de pace trumpist din Ucraina este refuzat și pentru că sparge tabuul geopolitic occidental accentuat în ultimii trei ani, conform căruia cu Rusia nu se pot întreține relații diplomatice și, drept urmare, cine le caută, este, prin definiție, putinist, adică agresor. Consensul acestui tabu era că Rusia trebuie forțată să se lase slăbită prin sancțiuni economice, prin război proxy sau prin ștergerea sa de pe agendele internaționale culturale și sportive. E drept, schimbarea relaționării față de Rusia acum se face prin înlocuirea, de către SUA, a vechiului actor cu care nu se discută la masa de negocieri cu alți actori. Asta este, desigur, un act de trădare din partea hegemonului care a împins Uniunea Europeană (UE) în războiul proxy din Ucraina. El nu se putea aștepta ca cea din urmă să accepte așa ceva. Ce este, oare, în spatele spectacolului marii excluziuni și al rupturilor în alianța transatlantică? Cum se leagă acest conflict de alte conflicte armate în derulare: de exemplu în Orientul Mijlociu, unde pacea lui Trump promite epurarea etnică a 2 milioane de palestinieni, relocarea lor în câteva țări arabe și transformarea Gazei în Riviera Orientului Mijlociu? Ce legătură are colaborarea lui Trump cu Putin în lumina marelui său competitor, China, împotriva căruia duce un război comercial acerb? Desigur, în acest articol nu îmi propun să discut despre toate aceste mari întrebări, ci doar să creionez câteva idei despre reformarea Uniunii Europene în ordinea globală în refacere.
Ca răspuns la provocarea din partea lui Trump, și ca dovadă a maturității și independenței sale față de hegemon, nevoie redescoperită brusc de către liderii europeni după decenii de subordonare față de partenerul istoric și strategic de dincolo de atlantic, UE pare că vrea să rămână în războiul proxy din Ucraina în care a fost atrasă tocmai de acest partener. Cel puțin asta este mesajul supărat: nu acceptă pacea dictată de Trump, va continua să trimită ajutoare militare Ucrainei. UE urcă chiar la un stadiu superior al creării inamicului față de care pornește într-o cursă de înarmare fără precedent, animată de data aceasta nu doar de rusofobie sau ură față de Rusia, ci și de noua sa asociere cu SUA trumpistă. Țările din miezul UE preiau, precum spun unii, temerile Poloniei și statelor baltice față de un atac rus „neprovocat”, cumva presupus înscris în sângele rusesc. În paralel, Uniunea parcă se rușinează de propriile sale principii pro-pace care au stat la baza formării primelor comunități economice europene de după cel de al doilea război mondial. Îi pare rău că a dezinvestit în complexul său industrial-militar. Că a cumpărat arme de la companii americane și și-a lăsat securitatea pe seama bazelor militare americane din teritoriile sale. Ieșind șifonată din propriul regim economic neoliberal și de sub efectele măsurilor sale anticriză prin care a subordonat investițiile publice scopului salvării capitalului, dar și din incapacitatea de a livra modelul său social pentru cei mulți și în toate țările membre, acum UE își caută noul fundament pe baza căruia să se reclădească: iar acesta pare să fie Uniunea de Război.
Apropo de războiul proxy din Ucraina, planul imperiului american, aflat în declin, de a împiedica întărirea emergentei lumi multipolare a lovit în Uniunea Europeană de două ori: odată când a convins-o să deschidă calea independenței sale față de gazul rusesc, iar a doua oară când o convinge să investească cel puțin 5% din PIB în înarmarea portretizată în cheltuieli pentru apărare. Prima persuasiune a rezultat în declinul economiilor europene bazate pe gazul din Rusia, ceea ce a lovit din plin economia Germaniei, inima economică a Europei, ducând-o spre o recesiune resimțită nu doar în Germania, ci în toate țările unde capitalul german a făcut investiții în ultimii 30 de ani. Iar cea de a doua, pe fundalul recesiunii economice, implică riscul de a duce, în favoarea sectorului militar, la dezinvestirea în European Green Deal pe care UE a proclamat-o din 2019 încoace ca palier important al dezvoltării sale sau în sectoare pe care, pe vremuri, le considera importante pentru modelul său social. Pe deasupra, după ce SUA lui Biden a convins Uniunea Europeană să își rupă relațiile comerciale cu Rusia, SUA lui Trump se pregătește pentru colaborări economice cu Rusia. Între timp, UE a tot repetat că va fi tot mai competitivă față de SUA, China și Rusia. Cineva, mai mulți, ar trebui să dispară de la conducerea Comisiei Europene dacă s-ar recunoaște multiplele greșeli comise (și) în geopolitica uniunii în numele unor valori europene pe care de mult nu le mai respectă, precum pacea, modelul social și dezvoltarea sustenabilă.
În aceste zile ni s-a spus că înarmarea excesivă a Uniunii Europene este singurul răspuns posibil și normal la pericolul de a fi atacată de Rusia. Presupunerea că acest pericol este o realitate iminentă neprovocată, dar și măsurile militare pe seama acestuia, cresc exponențial posibilitatea împlinirii profeției unui război extins în Europa. Am reajuns în momentele calzi ale noului război rece, în care considerentele reciproce de securitate în relațiile dintre marile puteri cresc riscul izbucnirii unor confruntări militare.
Planuri europene pentru asigurarea finanțării industriei militare în capitalismul financiarizat
Momentul declanșării noului val de înarmare pornit ca reacție la planul de pace trumpist din Ucraina se întâmplă în contextul orientării politicilor Comisiei Europene (CE) spre creșterea competitivității Europei față de SUA și China (conform nevoii identificate în raportul Draghi), spre întărireapiețelor de capital europene și crearea noii Uniuni a Investițiilor, dar și spre reducerea datoriilor publice și a deficitului public în statele membre ale UE.
Competitivitatea Uniunii Europene necesită noi investiții, astfel încât statele sunt chemate să creeze condiții favorabile (de reducere a riscurilor) pentru investitorii instituționali așteptați să își investească banii (de cele mai multe ori adunați dintr-un larg portofoliu de investitori) în sectoare competitive. În acest context se pregătește lansarea, din martie acest an, a noii Uniuni a Economiilor și Investițiilor (Savings and Investments Union, SIU). Aceasta este dedicată inclusiv mobilizării investițiilor în industria militară, printre altele şi prin atragerea economiilor populației în astfel de investiții. De aici și preocuparea Comisiei Europene pentru reforma sistemului de pensii adică a întăririi sistemului de pensii private ca sursă pentru investitorii instituționali de la care se așteaptă reîntărirea economiei. În plus, CE cheamă statele să facă și mai multă dereglementare în favoarea investitorilor care pun în pericol firavele norme ale UE privind protecția mediului și considerente sociale. SIU dezvoltă mai departe și unifică într-un fel CMU (Capital Markets Union) și EBU (European Banking Union). Ea înseamnă mai puțină reglementare în circulația transnațională a capitalului prin piețele financiare.
O altă sursă identificată de Comisia Europeană pentru finanțarea industriei militare este asumarea unor noi datorii comune, pe baza modelului împrumuturilor făcute în timpul pandemiei și a generării fondurilor NextGenerationEU și a principalului său instrument numit Recovery and Resilience Facility (în România, Programul Național de Redresare și Reziliență). Pentru a alimenta aceste programe, Comisia Europeană s-a împrumutat de pe piețele de capital prin emiterea unor obligațiuni pe seama Uniunii Europene, bani din care a alocat granturi și a dat credite Statelor Membre într-o sumă totală de 359 respectiv 291 miliarde de euro. Din aceste surse se finanțează și planul RePowerEU dedicat reducerii dependenței statelor din UE de combustibilii fosili rusești. Până acum, dintre investitorii care au cumpărat obligațiunile emise de Comisia Europeanā, 42% sunt companii de management de active, și 15% sunt fonduri de pensii și asigurări.
Atât Uniunea Investițiilor, cât și planurile de îndatorare de pe piețele de capital, printre altele cu scopul înarmării, rezultă în financiarizarea și mai mare a diferitelor sectoare economice, inclusiv a industriei militare. Investițiile de capital privat, susținute prin parteneriatele cu administrațiile publice (ajutoare de stat, subvenții, măsuri de reducere a riscurilor, etc.) vor fi direcționate către sectoare care generează mai mult profit, ceea ce nu înseamnă, deci, investiții în bunuri publice precum locuințe, educație, sănătate. Financiarizarea complexului industrial-militar crește apetitul investițiilor în acest sector, iar deschiderea acestui sector față de piețele de capital crește financiarizarea acestuia.
Săptămâna trecută, ca o reacție la primele discuții la nivel înalt între SUA și Rusia despre încetarea războiului din Ucraina fără ca UE și Ucraina să fie invitate, Comisia Europeană, prin șefa diplomației europene Kaja Kallas, declara că se ia în calcul un sprijin militar record pentru Ucraina. Acesta ar însemna la început un pachet minim de 6 miliarde euro urmând ca apoi el să treacă de 10 miliarde de euro. Țările membre ale UE sunt așteptate să spună ce arme suplimentare pot furniza Ucrainei din stocurile lor, putând să contribuie cu tehnică militară sau cu fonduri. Această schemă ar prevedea ca fiecare țară să contribuie proporțional cu venitul său național brut. (Agerpres, 19.02.2025, după Politico.eu).
Toate cele de mai sus se întâmplă în timp ce reprezentanții statelor membre ale UE sunt așteptate să impună măsuri de consolidare fiscală în țările lor, măsuri care, la rândul lor, în lipsa controlului prețurilor pe piață rezultă în austeritate, reducerea puterii de consum, și recesiune economică. Pentru a asigura planurile de investiție în militarizare în contextul în care Comisia Europeană a reimpus regulile fiscale stabilite în vechiul Pact de Stabilitate, președinta CE a declarat că dorește să activeze o clauză de urgență care ar permite guvernelor o mai mare marjă de manevră, astfel încât cheltuielile militare să nu fie luate în calcul în limitele deficitului lor bugetar strict controlat.
Capitalismul și războaiele
Gânditorii și revoluționarii marxiști de la începutul secolului al XX-lea, Rosa Luxemburg (1913) și Lenin (1916) demonstrează cât se poate de clar că războaiele sunt elemente inerente sistemului capitalist. Rosa Luxemburg, vorbind despre militarism, arată că deja în perioada colonialismului, militarismul era un mijloc prin care s-a urmărit distrugerea economiilor locale și integrarea lor în lanțuri de producție capitaliste; și apoi, de-a lungul întregii sale istorii, capitalismul avea nevoie de militarism pentru a crea încă o sursă de acumulare de capital prin producția de armament. La rândul său, Lenin, denunțând primul război mondial ca un război imperialist dus între marile puteri pentru redivizarea planetei, a arătat că imperialismul nu este doar un set de politici, ci o nouă etapă în dezvoltarea capitalismului, cea caracterizată de concentrarea capitalului în tot mai puține mâini și a formării oligarhiei financiare, rezultând în rivalități tot mai intense între imperii manifestate în noi și noi războaie.
Doctrinele președinților americani de la Truman (1947) încoace (inspirate din intervenționismul Doctrinei Monroe din secolul al XIX-lea), îndreptățind SUA să intervină și militar în diverse regiuni ale lumii pentru a combate regimuri autoritare, și implicând SUA în războaie proxy sau directe, au creat oportunități profitabile pentru firmele producătoare de armament. Acumularea de capital pentru industria militară americană și hegemonia politică și economică a SUA au mers mână-n mână indiferent de mizele războaielor particulare. Mizele războaielor din Vietnam și Korea, sau intervențiile în Grecia și Turcia din perioada 1947-1975, au fost legate de ambiția americană din timpul războiului rece de a restrânge sfera de influență a comunismului și a Uniunii Sovietice. Intervențiile americane din anii 1950 în Iran și Guatemala au susținut guverne autoritare pentru a scăpa de guvernele pro-sovietice. În anii 1960, SUA a sprijinit guvernele militare din Indonezia și Brazilia pentru a lupta împotriva mișcărilor politice de stânga. Din anii 1970 încoace au urmat intervenții împotriva guvernelor neprietenoase cu SUA din multe alte țări din America Latină, Africa și Orientul Mijlociu. Războaiele militare duse după încetarea războiului rece în Orientul Mijlociu și Asia Centrală au fost susținute de guvernul american ca războaie împotriva terorismului. Iar intervențiile americane din Asia de Vest și Africa de Nord după 2010 au susținut revoltele locale împotriva președinților de state (sursă de informare, aici). Toate aceste acțiuni militare au fost profitabile pentru companiile de armament, primele cele mai mari cinci companii din lume fiind din SUA: Lockheed Martin Corporation, Raytheon Technologies, Boeing Corporation, Northrop Grumman Corporation și General Dynamics Corporation.
Exemplele de mai sus ale militarismului ne mai arată că, și de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, ordinea globală capitalistă a fost marcată de războaie continue. Principiile hiper-globalizării din 1990 încoace, înainte de toate libera circulație a capitalului și schimburile economice libere, au promis că vor garanta conviețuirea pașnică a țărilor. Dar asta a fost o promisiune falsă nu doar pentru că în multe părți ale lumii au continuat să se desfășoare războaie, dar și pentru că această globalizare a creat și căile pașnice ale expansiunii capitalismului în teritorii anterior non-capitaliste subordonate intereselor marilor puteri. Cele din urmă au fost mijloace pentru a repara/fixa spațial (spatial fix, Harvey, 2001) problemele capitalului din țările capitaliste avansate prin investiții în țări (semi)periferice cu forță de muncă ieftină eliberată de pe urma distrugerii economiilor locale. Asta s-a întâmplat, după 1990, și în cazul țărilor din Europa de Est și Sud-Est (am scris despre asta în articolul despre EUficare sau procesul lărgirii Uniunii Europene către Est, și în articolul despre avansarea capitalismului în România și reproducerea statutului său de semi-periferie). Demantelarea sistemului socialist, a Uniunii Sovietice, a Pactului de la Varșovia și a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, sau declararea încheierii războiului rece nu a însemnat sfârșitul, doar transformarea practicilor imperialiste. Acestea, din 1990 încoace, în Europa de Est s-au desfășurat prin privatizări în toate sectoarele economice și programe de sprijin pentru reforme structurale. La cele din urmă s-au adăugat și schimbările legate de aderarea fostelor țări socialiste la NATO, expansiunea NATO către est fiind o problemă care în cele din urmă a provocat atacul Rusiei împotriva Ucrainei în 2014 și escaladarea acestui război din februarie 2022 încoace.
Capitalismul canibal și capitalismul dezastru: reconstrucția postbelică ca investiție profitabilă
Toate războaiele menționate mai sus denotă caracterul canibal al capitalismului (Fraser, 2022), adică al ordinii sociale instituționalizate care, sub influența economiei pentru profit, consumă toate condițiile sale non-economice, de la munca reproductivă, prin natură și populații rasializate, până la puterea politică și publică. Astfel, acest sistem creează continue crize economice combinate cu criza reproducerii sociale, criza climatică și crize politice. Epuizând măsurile pașnice prin care încearcă să soluționeze aceste crize, dar întotdeauna în favoarea capitalului, capitalismul apelează la războaie. Războiul capitalismului canibal nu este o chestiune de decizie asupra politicilor, cel mult ține de decizia privind ce război să se ducă și unde, el este un fenomen sistemic, inerent capitalismului.
Războaiele nu sunt doar mijloace pentru cucerirea unor noi teritorii, sau scop în sine ce susține acumularea de capital prin producția de armament, ci sunt un dezastru produs de sistemul capitalist (Klein, 2007) care face calcule de profitabilitate și cu privire la reconstrucțiile postbelice. Așa se întâmplă și în cazul războiului din Ucraina. Încă din primul moment al „pacificării”, Trump a anunțat că în schimbul ajutorului militar și umanitar acordat timp de aproape trei ani Ucrainei, SUA își dorește să primească controlul asupra mineralelor rare din această țară în valoare de 500 miliarde dolari. Am citit o primă reacție a lui Zelensky la această revendicare, care declara că este de înțeles că cei care au ajutat mai mult, trebuie să primească mai mult, dar apoi, revenind rapid în cercurile europene și NATO, a refuzat să accepte această condiție a asigurării securității Ucrainei de către SUA în fața Rusiei.
Orice se va întâmpla cu mineralele rare, principiul reconstrucției postbelice este clar, fiind formulat astfel de către Scott Bessent, secretarul trezoreriei americane: „Ucraina este înzestrată cu resurse naturale și alte atuuri naționale care pot conduce la creșterea economică postbelică, dar numai dacă guvernul și poporul său sunt înarmați cu capital suficient, expertiză și stimulente adecvate. Termenii parteneriatului nostru propun ca veniturile primite de guvernul Ucrainei din resurse naturale, infrastructură și alte active să fie alocate unui fond axat pe reconstrucția și dezvoltarea pe termen lung a Ucrainei, unde SUA vor avea drepturi economice și de guvernanță în acele investiții viitoare. Această structură și relație aduc standarde înalte, guvernanță corporativă și cadre juridice necesare pentru a atrage investițiile private solide pentru creșterea postbelică în Ucraina” (Financial Times, 22.02.2025). Avertizările lui Trump, cum că SUA se retrage din război și lasă pe seama Uniunii Europene costurile reconstrucției Ucrainei, au fost niște glume poetice. SUA nu se va retrage din acest proces, și, evident, statele membre ale UE își doresc de asemnea să beneficieze de el din punct de vedere economic și financiar. Precum în cazul vânzării de armament de către unele state altor state aduce profit companiilor private producătoare de arme și nu guvernelor sau societății, la fel și diplomația statelor pentru a participa la reconstrucțiile postbelice creează oportunități de investiție pentru companiile private din țările lor. Politica publică, astfel, în cazul unor războaie, este pusă de două ori în slujba capitalului privat și a profiturilor individuale.
Pregătirile sectorului privat pentru reconstrucția Ucrainei nu au început doar acum. Președintele Zelensky s-a întâlnit cu Larry Fink, CEO BlackRock, unul dintre cele mai mari companii de management de investiții și de active din lume, încă în septembrie 2022. În luna noiembrie a aceluiași an, Ministerul Economiei Ucrainean și BlackRock Financial Markets Advisory au semnat un memorandum de confirmare a planului (President of Ucraine, 28.12.2022). În ianuarie 2024 s-a anunțat că a fost înființată la Kiev Banca de Reconstrucție a Ucrainei cu ajutorul BlackRock și JPMorgan Chase. Acesta avea deja angajate investiții de 500 de milioane de dolari, planul fiind să fie lansată spre mijlocul anului 2025 cu un capital catalizator de aproape 1 miliard de dolari (Reuters, 17.01.2024). Capitalul catalizator are menirea să atragă alte fonduri cu capital de risc în investiții care promit să fie de-riscate în timp. BlackRock știe bine că potențialul investițional în Ucraina este semnificativ datorită pieței sale mari de consum, forței de muncă extrem de ieftine, locației geografice strategice și resurselor sale naturale abundente. Un alt exemplu de investiții în Ucraina este Programul de Acțiune pentru Reziliența Economică, în suma de 2 miliarde de dolari, al Corporației Financiare Internaționale pentru Sectorul Privat al Ucrainei și investiția sa de 30 de milioane de dolari în Fondul de creștere a capitalului. Acest angajament inițial a contribuit la atragerea investitorilor globali, culminând cu 350 de milioane de dolari până în februarie 2024, sprijinind în primul rând IMM-urile orientate spre tehnologie și export din Ucraina și Moldova (Centre for Strategic and International Studies, 14.06.2024).
Și România a fost și este implicată în procesul planificării reconstrucției Ucrainei. De exemplu, în decembrie 2023, think tank-ul românesc New Strategy Center a organizat o conferință în București pe această temă sub patronajul Guvernului României. Pe atunci se estima că pentru reconstrucția Ucrainei ar fi nevoie de 400 miliarde dolari. Azi, vedem, se discută despre mult mai mulți bani. Firmele românești se așteptau la oportunitățile creării unui hub logistic în zona Brăila-Galați, iar statul român spera să atragă investiții străine, și să înceapă cât mai curând extragerea gazului din Marea Neagră prin proiectul Deep Neptun, transformând România în cel mai mare producător de gaze din Europa.
Privită dinspre partea americană, din perspectiva democraților belicoși, miza războiului din Ucraina a fost slăbirea economică și izolarea politică a Rusiei, iar din perspectiva republicanilor aparent pacifiști este participarea masivă a SUA și a corporațiilor americane la reconstrucția postbelică a Ucrainei. Pentru că reconstrucția postbelică nu este un act de caritate, precum nici Planul Marshall de după cel de al doilea război mondial nu a fost așa. Și, desigur, nici susținerea războiului prin ajutoare militare nu este un act de caritate. Nici din partea SUA și nici din partea UE. În capitalism, ambele sunt o investiție, și scopul urmărit este ca ea să fie cât mai profitabilă. Printre altele, condițiile profitabilității războaielor și a reconstrucțiilor postbelice sunt create de către statele care provoacă, desfășoară și încheie războaie, și care, atât în timp de pace cât și în timp de război servesc interesele capitalului. De aceea, prin războaie și reconstrucții postbelice, în mod latent se manifestă și lupta de clasă, câștigată de fiecare dată de clasa capitalistă, care azi este formată de proprietari de firme de pe Wall Street, din complexul industrial militar și din Silicon Valley. Tehno-capitalismul financiarizat și militarizat distruge la superlativ viața, natura și societatea, el fiind împins spre culmile profitabilității distructive prin fețele inumane de tip Trump, Putin, von der Leyen, Kallas sau alții.