- Este dezamăgitor să vezi un număr mare de oameni care pretind a fi specialiști în a discuta despre politică vorbind despre cum o anumită „dreaptă populistă” ar fi preluat agenda economică a vechii stângi și ar fi aplicat-o pentru a-și asigura succesul electoral. Am putea să încercăm să analizăm judecata aceasta, însă până să ajungem la finețuri, cum ar fi în ce mod poate adapta și adopta un partid foarte de dreapta politici economice mai degrabă de stânga, ne-am împotmoli în faptul că nu există o abordare economică coerentă comună diferitelor partide naționaliste, care în materie de economie au foarte puțini factori comuni (anumite porniri protecționiste legate de anumite segmente ale capitalului local, dar până și acestea se manifestă destul de diferit de la un partid la altul). Dacă RN-ul francez sau PiS-ul polonez au în palmares politici (sau, în cazul primului, propuneri) pro-salariați, ăsta nu mai e cazul Fidesz-ului, care merge mai degrabă pe modelul protejării unei rețele de patroni înregimentați partidului. Asta se poate vedea și în politici și date brute:
- Ungaria între 2010 și 2020 a trecut de la cea mai mică rată a inegalității (măsurată după indicele GINI – vezi tabelul Eurostat de mai jos) din grupul de la Vișegrad la cea mai mare. Cum anume s-a întâmplat asta vedem la punctele următoare.
- Salariul minim în Ungaria este deasupra doar celui din România și din Bulgaria. Actualmente acest salariu minim e de €495, de la €272 când Fidesz a ajuns la putere în 2010 – o creștere de 54%, în condițiile în care inflația totală în Ungaria pe aceeași perioadă a fost de aproximativ 45%. Iar cea mai mare creștere (de la 167.400 la 200.000 forinți) a fost hotărâtă în contextul alegerilor de anul trecut împotriva unei opoziții unite. Nici cu venitul mediu situația nu stă prea diferit: salariul mediu în Ungaria a crescut în ultimii 12 ani, dar creșterea pare mai degrabă inerțială, având în vedere că e comparabilă cu cea din România, o țară care nu poate fi acuzată de guvernare consistentă sau de guverne atente la nevoile societății.
- Din punctul de vedere al impozitării, Ungaria iarăși e departe de polticile vechii stângi: printre măsurile luate la începutul guvernării Orban numărăm eliminarea impozitării progresive pentru cota unică, creșterea TVA-ului la 27% (cu rate mai mici pentru bunuri de bază), cel mai mare nivel din UE, și scăderea impozitului pe profit la 9%, cea mai mică rată din UE. În acest domeniu singura măsură care adresează nevoile unei mase mai largi de cetățeni e scutirea de impozit pentru familiști – până la €25 pentru familiile cu un copil, până la €50 pe copil pentru familiile cu 2 copii, și până la €82 pe copil pentru familiile cu 3 copii sau mai mulți. În treacăt, impozitul pe venit este de 15% în Ungaria – măsura scutirilor de impozit nu se simte în adevărata sa amploare decât la cei din pătura medie de venit.
- În general, statul maghiar își oferă asistența prin scutiri de impozite mai degrabă decât prin sprijin material imediat, pentru a se asigura că nu sprijină „paraziții”. De pildă, în ciuda discursului pro-natalist, alocațiile pentru copii în Ungaria rămân sub nivelul celor din România, și se acordă diferențiat în funcție de numărul de copii al familiei.
- Măsurile populare de a forța băncile să acopere pierderile creditelor în valută în urma crizei financiare, sau de a trece un număr mare de credite sunt iarăși o excepție rară de măsuri de sprijin material real, dar, din nou, și în cazul acesta vedem aceeași orientare spre populația cu o relativă stabilitate materială. Mai mult, principala măsură a guvernului maghiar în privința sectorul bancar, aceea de a crește ponderea băncilor naționale din totalul pieței bancare, merge, în linii mari, pe aceeași logică ca și naționalizările din sectorul energetic, și anume de a susține rețelele de capital din jurul coaliției de la putere și de a feri bazinul electoral al Fidesz de instabilitatea asociată fluctuațiilor pieței în materie de credite și facturi la utilități. În măsura în care aceste măsuri acoperă și păturile cele mai sărace ale populației e un accident fericit, mai degrabă decât miza centrală a politicii Fidesz.
- Scăderea ratei șomajului, una dintre marotele celor care au găsit social-democrație la Budapesta, e mai degrabă rezultatul bâtei decât a generozității statale: după venirea la putere a Fidesz-ului, atât ajutorul de șomaj a scăzut, cât și durata pe care se acordă (de la 270 de zile la 90 de zile), ceea ce descurajează pe mulți să apeleze la el și îi decartează mai repede pe aplicanți în afara statisticii oficiale. Cealaltă latură a scăderii șomajului e un program de „ajutor prin muncă” (model pe care l-am adoptat și noi pentru venitul minim garantat) în care orice formă de asistență de stat e tăiată automat dacă refuzi un loc de muncă pe care ți-l găsesc birourile statului. S-a creat așadar un segment de salariați strânși cu ușa, lucrând cu norme reduse, de regulă pentru boși locali (din nou, la fel ca modelul VMG-iștilor de la noi), pentru un salariu care pe la mijlocul anilor 2010 era cotat la 60% din limita subzistenței. Între aceste măsuri, șomajul poate să scadă oficial la 3-4%, chiar dacă în fapt categoria de „ne-șomeri” acoperă un segment al populației care a cvasi-ieșit din forța de muncă, precum și o masă de muncitori strânși cu ușa să hămălească pe venituri de subzistență în locuri de muncă fictive.
Oricum am lua-o, orbanismul are foarte multe în comun cu neoliberalismul clasic, cu care ar fi rupt-o, în materie de protecție socială și politici îndreptate spre muncitori – ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, având în vedere că primele regimuri care implementează ce am putea numi un program economic neoliberal au fost conservatoare, naționaliste și s-au pretins mereu reprezentanții unei majorități sănătoase opuse elitelor stângiste (Thatcher și Reagan), atunci când nu au fost dictaturi de dreapta get-beget (Pinochet). Autoritarismul crescând care rezultă din acapararea structurilor statului de către partid se încadrează perfect în spectrul ăsta, și se datorează mai degrabă specificității economiei maghiare decât vreunei inovații în teorie politică.
2. La fel de descurajant este să vezi intervenții în care apare inevitabil refrenul „măcar Orban nu ignoră problemele reale”. Cum arată asta? Că recunoaște existența prețurilor mari la curent și gaz? Discursiv o recunosc și Macron, și Scholz, și probabil că o recunosc și politicienii români (cine are ficatul suficient de tare încât să urmărească canalele naționale ne-ar putea lămuri în această privință) – iar măsurile Ungariei nu sunt cu mult mai viguroase decât cele ale altor state UE (dimpotrivă, par pe alocuri să se reorienteze spre austeritate limitată). Că războiul din Ucraina trebuie să se încheie? Din nou, există un consens european în această privință – dezacordul, iar aici și Orban evită la fel de politicianist subiectul, vine tocmai pe fondul imposibilității de a concepe o geopolitică europeană unitară în absența unei centralizări a Uniunii dincolo de ce ar fi partidele naționaliste dispuse să accepte. Că inflația e o problemă? Că cerul e albastru?
Însă acestea nu sunt, după Orban, marile provocări, ci doar diversiuni de la adevăratele probleme: rasa și genul. Cea mai mare parte a discursului cu asta se ocupă, și acesta pare a fi orizontul istoric în care Orban își plasează (cel puțin declarativ) politica. Aici se vede slăbiciunea reală a regimurilor „populiste de dreapta” – chiar și la maximul lor de protecționism, ele nu pot promite decât un anumit grad de stabilitate sub care un anumit segment al societății se poate strădui să prospere. În tandem cu aceste măsuri economice modeste, vânzătorii de „stabilitate” trebuie să supraliciteze prin aparatul lor media fiecare anxietate identitară a păturii medii pe care o curtează; iar după ce aceste anxietăți sunt puse în scenă în presă ani la rând, putem arăta către opinia publică rezultantă și să remarcăm cât de preocupați sunt oamenii de lucrurile acestea. Apogeul acestui stil rămâne Trump, care dimineața arunca o afirmație ca opinie proprie, iar după-amiază o repeta ca opinie populară, dacă nu majoritară, cu un „many people have said”.
3. În ciuda pretențiilor de partid majoritar al Fidesz-ului, nu putem să nu observăm cum coaliția de guvernare simte în continuare nevoia de a exclude pe cât posibil opoziția din peisajul media, de a ține cu dinții de sistemul electoral care acordă majorități parlamentare confortabile primului partid care se apropie sau trece de 40% din voturi[1], și de a cheltui semnificativ mai mult pe publicitate electorală decât adversarii lor (de exemplu, Fidesz-KDNP au cheltuit de aproape 8 ori mai mult decât toată opoziția pe afișe și panouri electorale, cam o treime din bani publici). Toate acestea pentru a evita repetarea rezultatelor din 2014, când coaliția de la putere și-a păstrat majoritatea parlamentară de peste două treimi din Parlament, însă a scăzut la un număr absolut de voturi mai mic decât la alegerile pe care le-a pierdut în anii 2000. Toate tacticile anti-democratice vin să completeze strategia electorală de ansamblu, pe care Fidesz o împărtășește de altfel cu majoritatea partidelor naționaliste din democrații liberale, și anume de a polariza electoratul și de a consolida în jurul lor segmentul cel mai activ și mai bine-plasat material al acestui electorat (proprietari, majoritari etnic și religios, cu venituri medii și mari relativ stabile etc.). Trucul e de a schimba coordonatele după care se împarte câmpul politic: în cazul Ungariei e vorba de rețele clientelare între partidul-stat, patronii loiali și o rețea de salariați mai bine plasați, precum și de ajutoare prin scutiri de impozite; în cazul Marii Britanii a fost vorba, printre altele, de vânzarea în masă a locuințelor publice, fragmentarea industriei și slăbirea sindicatelor; în cazul SUA găsim (dincolo de paralele cu strategia britanică) segregare rasială prin planificare urbană și extinderea masivă a sistemului de credite pentru indivizi. Oriunde dreapta reușește să-și reconstituie câmpul politic după categoriile sale ea o face materialist – reconfigurând relațiile juridice și economice ale individului cu statul și cu patronii și cu alți indivizi. Din cauza aceasta au eșuat în ultimii ani încercările de a muta politica SUA către centru-stânga prin discursuri înfocate: oricât de mult ar vorbi despre „probleme reale”, discursul stângii va suna într-o anumită măsură fals pentru că e croit pentru alte configurații ale câmpului politic – de pildă, una în care majoritatea salariaților se înțeleg pe ei înșiși ca salariați în primul rând, și își gândesc interesele pornind de la această realitate.
4. Delirul său rasial este un punct interesant, și închei cu el. Trebuie să ne imaginăm că adepții rasismului științific din secolul XIX privesc îngroziți la strănepoții lor: cum am trecut de la frenologia și fizionimia măsurate cu rigla la sosul ungaro-panonic, de la încercarea de a matematiza xenofobia la stadiul decadent în care orice estic (probabil pe jumătate slav și trei sferturi turcic) poate să se proclame european alb? Afirmații haioase cum ar fi „Occidentul s-a mutat acum în Europa Centrală” menite să gâdile orgoliul unor semi-europeni din Balcani nu fac decât să pipereze ușor un discurs altfel plat și ponosit. Concepția lui Orban despre rasă nu este decât un import american (care probabil s-ar fi dezvoltat local și fără existența SUA, doar ca un rezultat al dinamicii interne a integrării europene). Includerea tuturor imigranților europeni sub umbrela „rasei albe” în SUA a fost un proces destul de lung și anevoios, a presupus depășirea unui „nativism” puternic îndreptat împotriva imigranților irlandezi, italieni, slavi, evrei ș.a.m.d. pentru a împiedica închegarea unei majorități non-albe care să includă acești sub-albi majoritar săraci împreună cu populația de culoare. După desegregarea rasială a sudului american putem observa mascarea acestei categorii rasiale sub termeni precum „civilizație occidentală”, „europeană” sau „iudeo-creștină”, fiindcă rasismul biologic deșănțat devine demodat. Importul său în Europa vine în contra-curent cu unele mutații locale ale extremei drepte care, spre sfârșitul secolului XX, au virat mai degrabă către segregaționism etnic și anti-creștinism (exemplul cel mai grăitor în această privință este Noua Dreaptă franceză a lui de Benoist). Actuala extremă dreapta europeană este într-o măsură nu neglijabilă produsul integrării europene, chiar dacă la o analiză atentă se dovedește a fi o creatură cu multe moașe.
Însă trebuie să facem o concesie regimului de la Budapesta: gargara sa despre iudeo-creștinism și rasa europeană e delir demagogic, însă delirul acesta își are elementele constitutive în cultura de masă din democrații, elemente care sunt asimilate în special în angoasele identitare ale unei pături medii suficient de avute și stabile încât să privească de sus către săraci și minoritari, dar suficient de expuse vitregiilor pieței încât să nu aibă cum să-și gireze complexul de superioritate doar cu bunăstarea și statutul lor fragile. Iar de această pătură medie are nevoie orice regim de dreapta pentru a rămâne la putere, acceptând adevărul simplu, matematic, că nu poți câștiga alegeri doar cu cadrele de partid și câțiva magnați – ai nevoie de funcționari, directori, mici întreprinzători îndatorați regimului cu o poziție, un contract favorabil, o afacere concesionată ș.a.m.d., pe lângă masa din jurul lor de pretendenți care visează că într-o zi și ei s-ar putea aranja (și, evident, pe lângă acel segment electoral care datorează regimului pașaportul pentru spațiul Schengen). Dacă un sentiment de apartenență rasială poate fi cultivat și inoculat unei populații până în punctul în care diferența între o res dicta și o res facta devine irelevantă, din punctul de vedere al segmentului său dominant, atunci politicile guvernului maghiar vor reuși (iar într-o anumită măsură au făcut-o deja) să creeze acestui regim „rasa” de care are nevoie pentru a controla Ungaria până când o criză suficient de puternică va destrăma ordinea sa internă. Dacă împotriva unei asemenea realități nu poți lupta prin demisitificări și fact checking, din cauză că nu te lupți cu un discurs ci cu un mod de configurare al unei societăți, cu atât mai puțin te poți lupta pliindu-te pe discursul său, după cum am văzut în eșecul opoziției de la ultimele alegeri – nimeni nu va alege populism cu jumătate de măsură. Cum să punem probleme în așa fel încât să schimbăm coordonatele câmpului politic este o întrebare pentru care poate merită să ne uităm peste ultima jumătate de secol al politicii de dreapta.
[1] Pentru cei nefamiliari cu sistemul electoral maghiar, majoritatea parlamentarilor (106 din 199) sunt aleși prin curse uninominale cu un singur tur, în care candidatul cu cel mai mare număr de voturi (indiferent cât de mic ar fi acesta procentual) câștigă, în vreme ce restul (93) sunt aleși de la nivel național de pe liste de partid. În aceste condiții este lesne de înțeles cum un partid își poate menține majoritatea parlamentară chiar și atunci când pică în sondaje: din cauza rețelei sale teritoriale, Fidesz-ul ar putea în principiu să-și mențină majoritatea și cu o treime din voturi dacă opoziția ar fi suficient de fragmentată.