Artisti: Mihut Boscu Kafchin, Andreea Ciobica, Andrei Dinu, Mixer, Daniela Palimariu, Flaviu Rogojan
Vernisaj: joi, 21 februarie, ora 19.00
Perioada: 21 februarie – 7 aprilie 2013
Salonul de proiecte continua seria expozitiilor generate de open-call-ul destinat tinerilor artisti, avand ca scop principal sprijinirea productiei de arta contemporana. Selectia lucrarilor prezentate in acest episod a fost realizata de artistul Ciprian Muresan care isi argumenteaza astfel pozitia:
„Am acceptat – poate mai mult din masochism decat din satisfactia preluarii pozitiei celui care ar decide ceva – invitatia Salonului de proiecte de a selecta cateva propuneri adunate in urma unui open call. Invartindu-ma pe loc eu insumi intr-o mlastina de nesiguranta si cautari, situatia poate parea comica: cum sa aleg eu 6 proiecte din aproximativ 70? Aceste nesigurante nu trebuie privite ca o scuza pentru eventuala receptare proasta a expozitiei, pentru ca starea de indoiala permanenta imi convine personal de minune si imi hraneste „practica artistica”. Ca atare, ar fi nedrept si inutil sa caut, sa inventez o linie sau ceva coerent in alegerile facute. E important de mentionat ca nu am ales lucrari definite, ci propuneri de proiecte care urmau sa fie realizate, in a caror productie nu a trebuit si nici nu am intentionat sa intervin, dar pe care, poate din deformatie profesionala, mi le-am inchipuit asa cum le-as fi realizat eu.
Andreea Ciobica se autoflageleaza prin desen, lucru care nu poate sa nu impresioneze. Grupul Mixer porneste de la un fenomen raspandit printre gospodinele din Romania, acela de a impartasi si copia retete culinare – un fel de open source rezultat din motivatii pe care grupul Mixer le „cerceteaza” in lucrarea lor, adunand un bagaj de documente si marturii pe care le proceseaza prin ilustratii care fetisizeaza „recuzita” acestui fenomen, dar si prin identificarea lor cu „subiectul” (prin scrierea unui propriu caiet de retete). Aceste metode trec dincolo de o „cercetare sociologica” (asa cum ar numi-o marii curatori).
Departe de a-i ajuta pe cei marginalizati – unii din artisti fiind, dimpotriva, chiar privilegiati pe scena artistica (Mihut Boscu Kafchin a fost selectat in Trienala de la Paris, iar Andrei Dinu e un scenograf de succes) – as putea spune ca alegerile au fost facute dupa criterii diferite. Daca la unele lucrari selectia a tinut cont de criterii formale, altele nu au nimic de-a face cu vreo istorie a artei (pe care, oricum, se pare ca nimeni nu o cunoaste prea bine, ceea ce face ca ea sa fie reinventata acum de galeristi, oameni de afaceri colectionari, comunisti, capitalisti, mnaci, erstebanci, reviste de arta – pana si Biserica Ortodoxa are ceva de spus pe acest subiect). Daca lucrarile lui Mihut au batut targurile Europei si poate chiar pe cele americane, Andrei Dinu nu a mai expus ca artist, din cate stiu, decat in cerc restrans. In ambele cazuri m-au atras absurdul si ironia: Dumnezeu reprezentat ca glob de discoteca cu barba de Mos Craciun sau icoana in care pustnicii se uita tamp la niste sandvisuri.
Flaviu Rogojan nu e convins daca e artist sau curator (poate nu e niciuna nici alta), dar am interpretat aceasta ambivalenta ca pe o reactie la valul de pictori care impanzesc strazile Clujului si Fabrica de Pensule. El transforma un spatiu dedicat expozitiei, adica „sfintit”, intr-unul obisnuit, fara vreo functie specifica. Altfel spus, el merge exact impotriva tendintei (de laudat) de a crea cat mai multe spatii de arta si nu vad de ce nu ar avea acest drept. Iar pe cei care nu au chef sa vada expozitia ii invitam sa foloseasca lucrarea Danielei Palimariu, lucrare care s-a vrut a fi functionala, si sper ca ea sa aiba rolul unui spatiu de relaxare si odihna (in unele birouri corporatiste dar si in spatiul expozitiei).
Desi unele lucrari incearca sa evite diverse trenduri si pot aluneca in capcana altora, cred totusi ca ele au in comun incapacitatea de a repeta un exercitiu. Acest fapt, care in gimnastica poate conduce la dezastru, poate fi benefic in campul artei pentru ca ne face sa ne dam seama de imposibilitatea oricarei profesionalizari, a oricarei sigurante date de un statut, titlu onorific, diploma, certificat de autenticitate sau chiar autoconstientizare de sine ca artist.
Dupa toata aceasta experienta am ramas cu cel putin inca o intrebare, care se adauga noianului meu de indoieli: avem oare nevoie de un titlu?”)