O moarte care nu dovedeşte (mai) nimic

Centrul emoţional al anti-comunismului

Corpul mort şi expus al poetului Adrian Păunescu a generat nu numai lacrimi şi suspine la scară naţională, ci şi, în mod previzibil, o reacţie emoţională similară din partea promotorilor anti-comunismului local. Astfel, pentru aceştia Păunescu nu a fost decât un „menestrel al Epocii de aur”, un cântăreţ al cultului personalităţii lui Ceauşescu, un arhitect şi o rămâşită a vechiului regim. Pe scurt, acest segment al societăţii a văzut în Păunescu un colaborator, cineva care şi-a pus talentul, atâta cât a fost, dacă a fost, în slujba unui regim dovedit „ilegitim şi criminal” contribuind, prin spălarea pe creier a unor generaţii întregi de tineri, la perpetuarea şi „naturalizarea” acestuia. Într-un fel, tocmai pentru că a acţionat la un nivel infra (emoţional, poetic), Păunescu a fost considerat mai vinovat de succesul propagandei decât propaganda însăşi.  Astfel, Păunescu nu ar trebui plâns ci condamnat pentru faptele şi poeziile sale.

Astfel, în jurul corpului mort s-a articulat o serie de forţe sociale antagonice, fiecare revendicându-şi cadavrul, în mod simbolic, în vederea legitimării propriilor lor interese. Dată fiind atât centralitatea sa publică, cât şi „controversa” în ceea ce priveşte raportul cu trecutul comunist, această confruntare a luat forma unui adevărat şantaj ideologic şi emoţional: „pro” sau „contra” Păunescu, spaţiul intermediar fiind efectiv evacuat. Astfel, s-a putut observa de fapt, cum „nostalgia” faţă de trecut şi anti-comunismul (ca antidot al acesteia) sunt de fapt două fenomene co-substanţiale, ce nu pot exista decât împreună, legitimându-se reciproc unul împotriva celuilalt. Mai mult, anti-comunismul practicat în jurul corpului mort al poetului s-a plasat în acelaşi registru emoţional ca şi al acelora care îi plângeau dispariţia, formulând o serie de argumente la fel de pline de patos, de hiperbole, şi de retorică vindicativă[1]. Astfel, înainte de a fi un demers ştiinţific, obiectiv şi impersonal, anti-comunismul local nu este altceva decât o formă de emoţionalitate, de experienţă subiectiv-extatică, prin urmare exprimabilă printr-o retorică a pasiunilor. Nu întâmplător atunci, ca gen, anti-comunismul românesc s-a exprimat cu precădere în jurnale, cărţi de amintiri, biografii şi autobiografii, memorii, dialoguri, etc –accentul căzând astfel pe emoţie, traumă, trăire subiectivă şi experienţă personală decât pe analiza informată teoretic şi istoric. Mai mult, aşa cum s-a observat deja[2], în ciuda pretenţiilor sale obiectiv-ştiinţifice chiar Raportul de condamnare a comunismului a practicat mai degrabă un stil şi o retorică a emoţiei şi pasiunii decât a distanţării epistemice.

Prin urmare, moartea lui Păunescu, prin cantitatea de emoţii generate şi prin potenţialul său de „canonizare”, a fost în măsură să pună în chestiune bazele emoţionale ale anti-comunismului, relevându-le. Lacrimile populare vărsate la moartea poetului au dovedit încă o dată lipsa de aderenţă a mesajului anti-comunist în afara unui cerc al elitei şi al unui anumit segment de clasă. Altfel spus, emoţiile şi experienţele articulate în cadrul anti-comunismului nu sunt deloc universale, în ciuda pretenţiilor sale, ci extrem de particulare şi localizabile social şi cultural. Accentul emoţional pus pe victime, teroare, suferinţă şi lipsuri, deşi indiscutabil justificat cu privire la anumite contexte, nu poate substitui totuşi o gamă întreagă de experienţe ale trecutului şi în raport cu acesta. Operând cu o abstractizare a emoţiilor şi experienţelor, anti-comunismul devine prins într-o retorică a compensării prin exacerbare, sacrificând cu totul contextul istoric. S-a putut observa astfel cum Păunescu a devenit brusc o figură gigantică a regimului Ceauşescu, o instituţie în sine şi pentru sine, capabilă să influenţeze mersul istoriei şi al ţării – evident, exact tipul de retorică, cu semn schimbat însă, al admiratorilor lui Păunescu care susţineau fix acelaşi lucru. Asistăm astfel nu numai la o hiper-personalizare a puterii politice şi a istoriei, dar mai ales la o pierdere totală a dimensiunii istorice. Tot contextul instituţional, politic, ideologic al „epocii” în care Păunescu a activat a fost astfel sacrificat în vederea înfierării (sau desigur, adulării) sale postume.

Despre morţi, numai de rău

Fixarea într-o zonă emoţională, pasională şi anistorică, determină o altă caracteristică a anticomunismului local, perfect observabilă şi în cazul morţii lui Păunescu. Astfel, Păunescu ca poet şi intelectual este blamabil pentru colaborarea cu şi legitimarea regimului comunist, în timp ce intelectualii şi poeţii care colaborează cu şi legitimează, să zicem, regimul Băsescu fac doar o treabă patriotică atunci când nu operează de fapt o sfâşietoare negare de sine.  Nu doresc să reiau aici dezbaterea despre relaţia intelectualilor cu puterea în general, sau a aşa numiţilor „intelectuali ai lui Băsescu” în mod special, ci doar să sugerez contradicţia epistemică specifică anti-comunismului local, ce a rămas de multe ori neanalizată. Altfel spus, din ce perspectivă este comunismul condamnat ca regim şi ideologie? Lista aici este pe cât de cunoscută, pe atât de eterogenă: de la miile de victime făcute de acesta, la suprimarea dreptului la exprimare, de la anularea proprietăţii private, la încarcerările abuzive pe motive politice, de la represiunea brutală, la propagandă şi cultul personalităţii, de la penurie economică şi lipsa unui trai decent minimal, la şantaj, violenţă, ameninţare, de la hipermilitarizarea vieţii sociale prin omniprezenţa Securităţii, la dezvoltarea unei „privilighenţii” informale ce acapara controlul asupra statului şi resurselor. Desigur, multe dintre aceste aspecte au fost mai degrabă clamate decât efectiv analizate, dar chiar aşa fiind, o atitudine morală care să le denunţe nu poate fi decât justificată. Din acest punct de vedere, anti-comunismul a excelat: toate relele „fostului regim” au fost atent catalogate şi înfierate. Dar dacă mare parte dintre motivele pentru care comunismul este blamat şi condamnat, pe bună dreptate, se regăsesc, cu formă schimbată, dar la fel de puternic, în post-comunism, o atitudine morală coerentă nu presupune oare denunţul acestora şi în prezent? Este oare mai blamabilă represiunea politică din trecut decât cea economică din prezent? Este oare mai nocivă activitatea Securităţii din trecut decât poliţia din prezent care arestează ilegal (vezi cazul manifestanţilor anti-Nato) sau se aliază cu forţe politice în vederea atingerii unor scopuri particulare (vezi cazul mamei scriitorului Alexandru Muşina)? Erau odele lui Păunescu din trecut mai periculoase decât cele ale lui Traian Ungureanu din prezent? Este precaritatea socio-economică din trecut mai precară decât cea din prezent? Ceea ce este condamnabil în trecut, ar trebui să fie la fel de condamnabil şi în prezent, altfel credibilitatea criticii este nulă. Nu este vorba aici deloc de o încercare de relativizare a trecutului, de ştergere a diferenţelor, de obliterare a specificităţii fiecărui regim în parte. Din contră, pledez exact pentru o re-circumscrie istorică atentă şi nuanţată. Or exact asta lipseşte anti-comunismului local, şi se constituie drept fundament al său: critica anistorică, perspectiva morală „de nicăieri” cuplată nu numai cu o evacuare totală a preocupărilor legate de prezent, dar mai ales cu o legitimare conservatoare a acestuia.

Uitând să condamne în prezent ceea ce înfierează în trecut, anti-comunismul local apare ca o atitudine eminamente falsă, ne-autentică, inconsistentă în raport cu chiar propriile standarde, criterii şi valori.  Mai mult decât atât reprezintă o formă de laşitate intelectuală la scară istorică, practicând o formă de răfuială gălăgioasă cu o formă de putere care nu mai există, care a fost deja neutralizată în momentul criticii (nu întâmplător, anti-comunismul pe care îl am în vedere aici a început şi s-a afirmat după 1989, după căderea efectivă a comunismului, deci în absenţa sa). Astfel, principalii oponenţi vizaţi de anti-comunism sunt morţii, cei care nu mai pot riposta, care nu se mai pot apăra (şi care oferă totodată prilejul mobilizării emoţionale amintite mai sus). Moartea lui Adrian Păunescu a fost doar o reamintire spectaculoasă a acestui mecanism. Pentru mulţi, răfuiala cu Ceauşescu a început abia când la televizor s-a arătat că a murit.

Avantajul luptei cu morţii nu este doar că nu mai implică nici un risc efectiv, ci mai ales că oferă prilejul manipulării istoriei acestora. Altfel spus, lupta cu morţii este convenabilă şi pentru că oferă posibilitatea purtării acesteia pe terenul scrierii şi rescrierii istoriei. „Noi nu ne aducem aminte, noi rescriem istoria” –această celebră formulare pare a fi funcţionat perfect şi în cazul Păunescu. Biografia sa a fost schematizată în cadrul anti-comunismului la statutul de arhitect al regimului, fiind trecute sub tăcere toate momentele de „dizidenţă” ale poetului, de colaborare cu şi ajutor dat unora dintre promotorii principali ai discursului anti-comunist de azi, sau de realul „curaj” şi „deschidere” prin încercările repetate de aducere în ţară a lui Mircea Eliade[3]. Astfel, anti-comunismul este totodată şi o formă foarte prolifică de amnezie selectivă a trecutului sub pretextul păstrării memoriei acestuia.

De la subcultură la subalternitate… şi înapoi

Articularea cea mai evidentă a acestui mecanism de ştergere a memoriei trecutului este fără îndoială discernabilă în cazul genezei şi traiectoriei istorice a Cenaclului Flacăra. Din păcate, nu este loc aici pentru o analiză detaliată a acestuia, însă vreau să sugerez câteva posibile direcţii de abordare a acestui fenomen pentru a-l repune într-un anume context istoric, dincolo de circumscrierea sa mult prea facilă în zona propagandei regimului.

Astfel, să concedem pentru moment că Cenaclul Flacăra a servit scopurilor şi intereselor regimului Ceauşescu, nefiind altceva decât o formă de kitsch ultra-naţionalist ce rezona perfect cu ideologia regimului de proslăvire a geniului românesc, a culturii române excepţionale, a valorilor sale milenare manifestate în mod continuu şi ascendent de la epoca aurului la epoca de Aur. Altfel spus, Cenaclul Flacăra (parte până la urmă din Cântarea României) n-a fost în definitiv decât asta: o cântare în cheie pop-folk a excepţionalismului culturii şi creaţiei româneşti, autonomă atât în raport cu valorile estice-comuniste, cât şi cu cele vestic-decadente. Sună cunoscut? Mult prea bine. Ideile şi retorica prezente în cadrul Cenaclului Flacăra sunt doar marginal diferite de ideile şi retorica prezente în, să zicem, „Rostire filozofică românească” sau „Sentimentul românesc al fiinţei”, cărţi ale filosofului Şcolii de la Păltiniş, Constantin Noica. Aşadar, şi Păunescu şi Noica spuneau în aceeaşi perioadă, aceleaşi lucruri, e drept însă, într-un gen oarecum diferit: amândoi considerau că şi cultura română poate produce (şi a produs) valori culturale şi spirituale de însemnătate mondială; amândoi considerau că civilizaţia română este o civilizaţie de sinteză, capabilă să integreze ce e mai bun atât din cultura estică, cât şi din cea vestică; atât Păunescu cât şi Noica au fost extrem de critici cu „civilizaţia untului”, adică a stadiului de decădere materialist-consumistă la care ajunsese Vestul datorită supraabundenţei de produse, elogiind în acelaşi timp virtuţile modestiei româneşti generatoare de eforturi spirituale majore. Nu vreau să insist asupra interpretărilor diferite din post-comunism ale acestor doi scriitori, pentru că se va interpreta drept un nou atac la Noica, ceea ce chiar nu este cazul.

Mai degrabă, merită observat că tipul de naţionalism culural şi spiritual promovat atât de Păunescu cât şi de Noica poate fi subsumat unui registru mai amplu decât cel local, ca simplu apendice (respectiv bastion al rezistenţei) al intereselor regimului Ceauşescu. Astfel, valul de naţionalism românesc dintre finalul anilor 60 şi începutul anilor 80 este contemporan cu mişcările social-emancipatoare din mai toate ţările „lumii a treia”, fiind astfel comparabil (şi integrabil) cu amplul proces de de-colonizare şi afirmare a unor culturi naţionale suverane împotriva diferitelor forme de imperialism şi dominaţie. Ne place sau nu, naţionalismul lui Păunescu, Noica şi al altora din acea perioadă, precum şi fenomenul similar al protocronismului românesc (la care ambii au contribuit în chip esenţial) constituie una dintre puţinele forme de gândire anti-colonială şi anti-capitalistă dezvoltată în plan local. Poate, într-adevăr, a fost o formă de gândire rudimentară, slab articulată, mimetică, operând cu un registru paseistic ţărănesc, non-istoric, inspirându-se din surse folcorice şi proto-creştine şi înglobând o serie contradictorie şi apolitică de figuri, motive şi teme, însă această evaluare nu se poate face decât în urma unei analize în cadrul coordonatelor istorice în care a fost formulate, şi nu doar respinsă superior ca reflex al ceuşismului. (În paranteză fie spus, una dintre cauzele principale pentru care naţionalismul românesc din această perioadă este foarte greu identificabil mişcărilor similare anti-coloniale provine din eliminarea aproape totală a marxismului din registrul gândirii publice chiar înainte de 1965. Astfel, afirmarea ideii de creativitate specifică a culturii naţionale nu s-a făcut prin intermediul studiilor post-coloniale (şi a literaturii teoretice preocupată de problema subalternităţii -„subaltern studies”) ci prin intermediul scrierilor burgheze interbelice ale lui Eliade & co, produse în cadrul unui alt tip de orizont ideologic şi pe fundalul unor mize politice absolut diferite. Cum a fost posibilă joncţiunea dintre aceste scrieri şi idei şi aşa zisul regim comunist al lui Ceauşescu merită încă investigat). Astfel, cred că este o mistificare ideologică (dacă nu chiar o contradicţie) subsumarea Cenaclului Flacăra ca o formă de subcultură locală comparabilă celor vestice, cu precădere celor americane care au produs Woodstock-ul, de exemplu. Altfel spus, nu se poate susţine în acelaşi timp că Cenaclul a reprezentat atât cultura oficială cât şi subcultura, varianta alternativă a acesteia. Cenaclul şi Păunescu au fost într-adevăr două produse pop-folk prin excelenţă ale culturii politice oficiale, însă mesajul lor, şi contextul istoric în care au apărut, sunt fenomene mult mai complexe ce nu pot fi cuprinse în logica strictă a Războilului Rece dintre Vest şi Est. În fapt, retorica naţionalistă a Cenaclului (identificabilă iniţial într-o serie de discursuri ale lui Ceuşescu) argumentează în favoarea unei reconceptualizari, una în care diviziunea dintre Nord şi Sud ia locul celei dintre Vest şi Est.

Aşa cum am argumentat însă deja, trebuie acceptat faptul că naţionalismul românesc de tipul Cenaclului Flacăra (dar nu numai) a fost în ultimă instanţă o formă reactivă, acomodantă şi auto-compensatorie de răspuns la poziţia de subaltern din cadrul relaţiilor coloniale globale. Astfel, a reprezentat o autentică formă de evitare a luptei pentru emancipare în favoarea conservării şi auto-contemplării erotice a unei presupuse forme de excepţionalitate culturală şi spirituală, exprimabilă, cum altfel, mai ales estetic. Sau, în cuvintele lui Leonard Cohen (din Chelsea Hotel no 2) exprimând un alt tip de auto-erotism conservator: „well, never mind, we’re ugly, but we have the music”. N-a propus Cenaclul Flacăra ceva similar: ei, bine da, suntem urâţi şi săraci, dar măcar avem poezia (poezia pe muzică mai precis). Şi, în ultimă instanţă nu propune anti-comunismul astăzi o relaţie similară: da, suntem urâţi, săraci, şi într-o nouă formă de colonialism, dar ce contează, atâta timp cât avem muzica moral-justificatoare a suferinţei din trecut. Astfel, la moartea sa, Păunescu ar trebui plans şi condamnat în acelaşi timp, ca fiind unul dintre noi: un expert popular al auto-ficţionalizării estetice locale.