Nu universitățile trebuie să devină corporații, ci corporațiile să devină parțial niște universități

TEMA: Criza ştiintelor sociale în România

Universitatea ca structură socială s-a constituit, încă de la crearea ei în Evul Mediu, ca loc de întâlnire dintre două forțe opuse, care defineau, în consecință, rolul complex, cu dublu sens, al acesteia.

În primul rând, încă de la bun început, universitatea a fost gândită să fie autonomă față de societatea în sânul căreia se afla. La început, aceasta se plasa în sfera de influență a bisericii și a Papei de la Roma, în cadrul unei societăți medievale în transformare, în care viața seculară, sfera seculară căpăta o importanță tot mai mare.

Universitatea Evului Mediu era, de fapt, o mănăstire, dar o mănăstire care nu se afla undeva la periferie, ci în centrul vieții urbane. De aceea, încă de al început ea a fost autonomă. Această autonomie era una ambivalentă. Pe de o parte, ea presupunea permisivitate, iar Papa absolvea de multe ori alumnii de responsabilitate, dacă aceștia provocau prea multe pagube prin oraș. Această libertate academică trebuia, în principiu și încă de la bun început, să asigure un studiu curajos și o gândire liberă și neîngrădită.

Însă pe de altă parte, autonomia unei universități înseamnă din start ocuparea unei poziții de autoritate, care încă de la înființare a pus bazele apariției a ceea ce astăzi numim „intelighenția flotantă”[1], cea care servește Puterea și acționează într-o zonă etanșă, semisacră. Și de aceea, dintr-un al treilea punct de vedere, autonomia este întotdeauna o cale către conservare. Știința care se preda în universități era una extrem de convențională, încă din Evul Mediu devenise sinonimă cu dogmatismul, care nu îmbrățișa (cel puțin până în secolul al XIX-lea) realizările noilor științe.

De-aici rezultă o nouă contradicție – între aspectele democratice și autoritare ale universității. În principiu, după propria logică, universitatea, la fel ca orice școală în general, ar trebui să fie autoritară. Chiar mai autoritară decât statul și societatea. Mai ales comparată cu societatea noastră contemporană liberal-democratică. Universitatea opune relația educațională hegemoniei relațiilor ceva mai egalitare din societate. Iar din moment ce statul Noilor vremuri a renunțat la educarea directă a propriilor săi cetățeni, universitatea a devenit spațiul acestui proces nu tocmai legitim, prea puțin atractiv și tocmai de aceea sufocat de multitudinea de ritualuri și limitări.

Dar în același timp, universitatea Evului Mediu aduna un val de studenți cu drepturi speciale, solidari cu profesorii și magiștrii în cadrul unicei corporații universitare. Polemicile teoretice dintre scolastici, învinuindu-se unii pe alții de erezie, au stârnit dezbateri aprinse între studenți și profesori, oferind și unora și altora posibilitatea de a se afirma atât în știință, cât și în politică. În fapt, universitatea a devenit locul propice pentru apariția unui nou tip de subiect.

Întrucât funcția educativă a societății este în mod clar reprezentată de universitate, revolta și autodeterminarea pot lua naștere cu mai multă acuratețe anume aici. Altfel spus, protestul este mai posibil aici pentru că aici persistă relațiile de subordonare. Știința dă naștere ierarhiilor cunoașterii, dar îi oferă subiectului arma criticii. De aceea, în secolele XIX-XX se creează o situație paradoxală, în care statul sprijină și promovează raționalitatea, dar care este capabilă să se întoarcă împotriva propriilor structuri ale acestuia și împotriva sistemului de putere.

Este grăitor în acest context antiintelectualismul contemporan (mai ales în țările anglosaxone) care consideră învățământul – mai ales cel filozofic și de istorie a culturii – ca pe o revendicare nejustificată a unui vojdism nedemocratic. În realitate, sub aparența luptei pentru democrație este înlăturat subiectul principal capabil să se opună față de regim și, în plus, să rupă forțat, atât el cât și potențialii săi elevi, cu obiceiurile înțepenite și formele de gândire și de acțiune. Pentru că prin convingeri simple și discuții raționale acestea nu pot fi dislocate. E nevoie de o autoritatea pentru a face asta.

Universitatea a existat astfel între aceste poluri multiple. Evoluția ei ulterioară se complică odată cu necesitatea autonomiei și încrederea în munca intelectuală autonomă. Anarhismul acesteia se stinge în raționalitate. Autoritarismul ei ideologic se îmbină cu separarea universității de celelalte instituții cu autoritate ale statului și slăbește prin faptul că orice ideolog reprezintă întotdeauna un pericol pentru practicile reale, care stau la cârma puterii.

Universitatea supune omul în fața sistemului existent, așa cum bine a demonstrat Louis Althusser la vremea lui, dar în același timp, prin implicarea sa ambiguă în structurile de putere, ea constituie un spațiu de fragilitate a acestui sistem, dar și un focar de anarhie. De aceea, istoric, universitatea s-a schimbat odată cu societatea contemporană cu ea. Întotdeauna a fost o zonă de amestec al claselor.

Când în secolul al XIX-lea a pătruns în universitate noua știință, pe de o parte, iar pe de altă parte, știința naționalistă, aceasta a început să fie privită ca motor al reformei sociale și intelectuale, ca zămislitoare a noii intelighenții naționale, care să creeze ideologia de stat și rezistența materială, însă fără a avea pentru asta o autoritate directă.

Universitatea devine în această perioadă instituția centrală a statului contemporan. Întreaga ideologie statului contemporan este, de fapt, un discurs universitar. Dar universitatea nu este numai discurs universitar. Ea mai este și studențime anarhistă, care joacă un rol semnificativ în cadrul mișcării revoluționare, mai alese acolo unde această mișcare evoluează sub sloganele intelighenției iluministe.

Pe la jumătatea secolului XX, universitățile europene și cele americane se transformă în mod radical, acestea devin niște instituții de masă. Drept urmare, se schimbă funcțiile universității și în același timp se schimbă contextul social din interiorul și din afara ei. Universitatea nu mai produce savanți și specialiști, cât oferă tinerilor o foaie de călătorie în viață, asigurându-le mobilitatea socială, e adevărat, cu prețul unei întârzieri de a accede pe piața muncii.

Tradiționala predispoziție egalitaro-anarhistă a studențimii se întâlnește acum cu declinul prestigiului cunoștințelor profesorale. În anii 1960 discursul universitar a început să părăsească înseși universitățile. Iar acest proces a însemnat o transformare la nivelul întregii societăți. În această perioadă, în toată lumea se aglutinează în curente studențești-profesorale, care implică în mișcarea lor de protest celelalte grupuri sociale, atacând, la adăpostul unor sloganuri anarhiste, birocrația etatistă și ideologia ei conservatoare, proclamată, e adevărat, în numele educației[2].

Dar, așa cum am văzut, universitatea este ambivalentă: pledând împotriva educației, ea vorbește în numele unui alt fel de educație, în numele unei structuri intelectuale autonome. Din acest motiv, revoluția lui Mai ’68 nu a avut succes. Studenții nu au fost capabili să propună la schimb un program politic alternativ real pentru care să lupte pe mai departe, din moment ce autonomia universității a rămas pentru ei în continuare o valoare de preț.

Cu toate acestea, în aceeași perioada a avut loc o transformare extrem de importantă: structura egalitară și anarhică a universității a schimbat familia, mijloacele mass-media, raportarea la proprietate ș.a.m.d. Tot atunci a apărut așa-numitul nou spirit al capitalismului. Însă universitățile în sine intră într-o perioadă de criză: modelul de masă amenință conținutul studiilor și autoritatea pedagogilor.

În SUA această criză a fost depășită cu ceva mai mult succes. Însă a fost o depășirea pe seama reorientării capitaliste a predării universitare și a transformării universităților în niște fabrici capitaliste sui generis. Gândirea critică a pătruns în universitate, a democratizat-o, însă nu a schimbat comunitatea în ansamblu. Și de aceea democratizarea și-a găsit formă de expresie în anihilarea și supunerea gândirii libere, în dispariția autonomiei acesteia.

E adevărat că în SUA transformarea a fost înfăptuită extrem de inteligent și cu finețe, în așa fel încât noua orânduire managerială a universității nu a distrus libertățile academice tradiționale. Banii primiți de la organizațiile filantropice și contribuțiile pentru educația studenților au creat o breșă pentru dezvoltarea cercetărilor științifice, subordonate, ce-i drept, standardelor neutre și formale ale calității, cât și anumitor comenzi sociale ambigue.

În Europa continentală, urmările anului 1968 au fost ceva mai radicale, în multe privințe pentru că nici unul din principiile oponente nu a avut câștig de cauză. Universitățile au rămas de stat, iar admiterea în cadrul lor a fost extrem de lesnicioasă, în cele mai importante țări ale Europei continentale a devenit chiar fără plată. În Franța au fost anulate cu totul examenele de admitere la universitate. Consecința acestui pas a fost o pierdere și mai mare de către universități a statutului de centre științifice dintre cele mai importante.

S-a consolidat și a crescut preponderența acelor écoles care existaseră până atunci – școală de studii superioare, în timp ce universitățile s-au transformat tot mai mult în fabrici de producție în masă. În același timp, e adevărat, generația studenților și profesorilor anului 1968 ocupa anumite poziții de conducere în câteva universități. Curios e că revoluția nu a slăbit deloc, ba chiar a consolidat tendințele conservatoare din cadrul universităților europene. Autonomia lor tocmai ce se consolidase, iar aceștia s-au opus cu succes schimbării structurii de predare curs-seminar și globalizării carierei academice.

Pe lângă aceasta, în ciuda caracterului lor de masă și al funcțiilor de socializare pe care le îndeplinesc, universitățile continuă să predea o știință academică superioară. Acest fapt, pe de o parte, menține nivelul înalt al educației în societate, iar pe de altă parte, provoacă șomaj în sfera academică. Sub influența dascălilor lor, studenții își doresc să continue studiul serios și aprofundarea științei, dar statul nu are bani pentru asta și ajungem în situația în care la concursul pentru un post de profesor de filozofie la liceu avem 100 de candidați pe un loc. În timp ce un cadru universitar ocupă primul post cu adevărat constant, în Franța, în Germania și în alte câteva țări europene, în cel mai bun caz abia pe la 40 de ani.

Drept rezultat, în anii 2000, universitățile Europei continentale trec printr-o nouă transformare la scară largă, înclinând spre modelul american. Iar aceasta e o nouă revoluție. Dacă în anii 1960 am avut o revoluție democratică, astăzi are loc o revoluție managerială. Iar asta face parte integrantă din ofensiva globală a modelului neoliberal – mai exact, un model comunitar managerial, birocratic și autoritar – după vechiul model de stat al bunăstării, care se baza pe o sferă publică democratică.

Procesul bolognez – principalul motor al acestei cotituri manageriale – constă în unificarea educației superioare. Iar acesta poate fi un bun stimulent pentru integrarea culturii mondiale, chiar dacă în practică poate duce la distrugerea institutelor de știință existente și a tradițiilor intelectuale statuate istoric. Cu toate acestea, printre principalele urmări ale procesului bolognez, se va număra autonomia economică a universităților.

Și tocmai această autonomie economică contrazice autonomia tradițională a universității ca instituție socială. Aceasta echivalează, de fapt, cu pierderea autonomiei și reorientarea universității către sondajul public, ca regulă a vectorului comercial. Altfel spus, avem o schimbare care afectează însăși esența universității și care începe să acționeze în momentul implementării ei.

Această schimbare este, în foarte multe puncte, justificată și de înțeles, scopul ei este să diminueze decalajul dintre munca intelectuală și cea materială, mai ales într-o societate în care munca de producție devine, pe bună dreptate, tot mai exigentă din punct de vedere intelectual. Însă menținând totodată relațiile sociale existente și pierzând autonomia universităților, asta nu duce la cine știe ce reconstrucție a businessului. Businessul nu devine mai liber și mai autonom din punct de vedere intelectual întrucât autonomia și munca intelectuală au părăsit universitățile. Dimpotrivă, munca intelectuală din câmpul economic real se standardizează și se subordonează intereselor obținerii profitului.

De aceea, subordonarea universității în raport cu businessul și cu modelul de afaceri va însemna pierderea societății în schimbul autonomiei universitare ca atare. În cadrul acestui model, studenții vor fi obligați să obțină credite de la bancă pentru educație și să se gândească în permanență la o remiză materială dobândită prin intermediul educației primite. Asta înseamnă un declin și mai apăsat al prestigiului profesorilor, proliferarea disciplinelor aplicate și aprofundarea spiritului comenzii sociale în cadrul științelor.

Din acest motiv, pe tot întinsul Europei continentale au loc greve ale studenților și profesorilor, îndreptate împotriva acestei politici, împotriva înlăturării științelor umane, a reducerilor fondurilor de stat și împotriva taxei de școlarizare pentru studiile masterale. Însă cu toate acestea, reforma neoliberală își croiește drumul ei, încet, dar sigur, fiindcă opozanții acestei reforme adoptă momentan o poziție conservatoare total neproductivă.

Anume în acest context trebuie analizate universitățile rusești. Situația de la noi se aseamănă foarte mult cu cea din Europa continentală, dar spre deosebire de aceasta, mai conține încă în mare măsură moștenirea universităților de tip „premasiv”, a universităților de secol XIX. La asta mai trebuie adăugată și poziția semiperiferică a Rusiei în lumea contemporană.

Universitatea sovietică a fost un proiect ideologic autoritar. De aceea, atât ea, cât și intelighenția științifică au deținut în mare un rol central în societatea sovietică. În această unică sferă se întâlneau ideologismul dogmatic, provenind din Partid, și conștiința corporativă a intelighenției, care se folosea de pozițiile sale de putere solide din universități pentru a opune ideologia comunistă valorilor conservatoare, culturii înalte și moralei umaniste.

Studiile superioare erau foarte accesibile, însă adevărata universitate de masă, după modelul celei occidentale, a apărut abia după colapsul URSS, în anii 1990. Abia atunci s-a dublat numărul studenților. Au apărut zeci și sute de universități private, altfel spus, s-a întâmplat ceea ce în Occident avusese loc în anii 1960-1970.

Drept rezultat, scăderea nivelului educației și pragmatizarea acesteia, în ton cu trecerea la modelul de masă, au coincis cu absența finanțării instituțiilor superioare și cu falimentul moral al științelor sovietice umaniste și sociale în fața celor occidentale. În plus, nu a avut loc nici o reformă care să vizeze calitatea sau măcar update-ul programelor curriculare existente. Universitatea a devenit de masă și în același timp anarhică. Profesorii și studenții s-au dovedit a fi incontrolabili.

Dar asta nu a dus, din păcate, decât la pierderea interesului pentru învățătură de către studenți, iar ca urmare, la o corupție de masă în cadrul admiterilor la universitate. Universitatea a căpătat astfel funcția de încetinitor al realizării carierei, funcția de socializare și chiar de transmițător al culturii intelighenției existente (însă o cultură a intelighenției aflată la a treia diluție, ceea ce nu mai poate construi o cultură înaltă și nici o știință serioasă).

Totodată, universitatea rusă, la fel ca vechea universitate, rămâne un câmp al autonomiei, favorabil activităților intelectualilor creativi, dacă mai există așa ceva. Insule de cunoaștere progresivă, se înțelege, mai există în Rusia. Dar ele se leagă exclusiv de studiul Rusiei, care a solicitat specialiști occidentali în studiul Rusiei și care se înscriu în contextul global al studierii Rusiei.

Cât privește celelalte discipline umaniste și sociale, în majoritatea copleșitoare a cazurilor, acestea sunt private atât de stimulente, cât și de posibilitatea de a concura sau a discuta de la egal la egal cu colegii lor occidentali. Științele sociale rusește își trag seva dintr-o societatea principial diferită, construind un alt fel de valori. Cu greu vom traduce atât conservatorismul general, cât și liberalismul conservator al intelighenției rusești, pe limba stângist-liberală, democratică și corectă politic a științelor sociale occidentale.

La fel ca în toată lumea, funcția ideologiei a trecut din universitate în mass-media, iar conținutul ei a căpătat în sine un fler antiintelectualist. De aceea, în principiu, modelul de universitate existent la ora actuală ar fi putut să nu neliniștească pe nimeni, dacă nu ar fi fost vorba de un declin general al culturii ruse și dacă nu ar fi existat eforturile acelor intelectuali și studenți care au păstrat anumite criterii ale calității, în cea mai mare parte grație colaborării cu instituțiile și oamenii de știință occidentali.

De aceea, în anii 2000 a apărut în discuție reforma. Și, bineînțeles, calea reformei era evidentă – trebuia să fie o reformă neoliberală pe model bolognez. Adică transformarea universității în corporație și pregătirea unor mecanisme financiar-administrative de control. O reformă extrem de atractivă prin formalitatea ei. Pentru a o pune în practică nu e nevoie să fie schimbată concepția despre lume și cadrele. Trebuie doar înăsprită disciplina muncii, birocrația sporită, introduse criterii de notare a profesorilor, și mașinăria s-a pus pe roate!

Dar ce va studia aceasta? Ce va învăța? Cum poate trezi interesul colegilor occidentali? Cum va educa tinerii? Pe nimeni nu neliniștesc aceste întrebări privind reforma. De aceea, o astfel de reformă managerială, în pofida tuturor avantajelor sale mai ales în contextul inerției conservatoare rusești, este ca un leac mai rău decât boala. Pentru că acest tip de formalizare și birocratizare se trage, de fapt, din același loc ca și conservatorismul. Adică din premizele egoismului optimist al fiecărui om de știință, capabil să facă ceva, dacă am introduce pentru el criteriile de disciplinare.

Reforma formală care a avut loc în Rusia va fixa, în cel mai bun caz, nivelul de cercetare existent și îl va face să fie unul normativ. Adică, spre exemplu, referenții vor penaliza studenții pentru că nu au venit cu citate din [ultima carte a decanului Facultății de Sociologie a Universității de Stat din Moscova] Dobrenko. Prin asta nu obținem nici un fel de valoare adăugată. În același timp, reforma formală nu se va abate de la principiul general al dumpingului în relație cu salariile profesorale. Iar acesta este și el un factor semnificativ al reducerii calității educației.

Pentru ce se pot lupta studenții în acest context? Un exemplu bun ar fi acela când există o solidaritate intelectuală îndreptată împotriva statului ideologic, așa cum a fost cazul atacului Universității Europene din Sankt-Petersburg. Cu toate acestea, divizarea care s-a petrecut după victoria mișcării studențești în lupta pentru UE și lipsa dorinței studenților de a participa și pe mai departe în anumite mișcări sociale studențești au demonstrat că studenții ruși avansați, la fel ca mai toată intelectualitatea rusă, sunt gata să se revolte numai în anumite limite prestabilite. Acești studenți idealizează universitatea istorică. Acești studenți suplinesc funcția de experți, care pică pe umerii lor în societatea contemporană.

Dar cu toate acestea, problema e că expertul în științele sociale este întotdeauna un ideolog, ideologul propriei autorități sau al unei alteia. Astfel în Rusia, un sociolog profesionist și cu adevărat școlit în acest sens poate fi doar un expert în afaceri occidentale sau de orientare prooccidentală. Iar expert al autoritățile rusești actuale va fi un sociolog plămădit de Dobrenko.

Pentru ce reformă se poate lupta? Pentru democrație în universitate? Dar democrația, privită în mare, se opune scopurilor universității. Pentru calitatea învățământului? Deja e ceva mai serios. Dar studenții nu pot propune criterii pentru evaluarea acestuia. Pentru autonomia universității și împotriva reformei neoliberale? În acest caz, nu facem decât să apărăm o mlaștină provincială veche de când lumea.

În fapt, toate aceste criterii, luate la un loc, sunt extrem de importante. Însă ele vor avea un sens numai în cadrul unui program riguros, care să aibă o însemnătate nu doar pentru Rusia, ci să aibă și un caracter universal. Iar acest program poate exista numai prin devansarea diviziunii dintre munca intelectuală și cea materială.

După care, va trebui să aibă loc o integrare a universității în câmpul social și în cel economic. Dar o integrare care să nu transforme universitatea într-o corporație, ci corporația să devină parțial o universitate. Corporația trebuie să-și trimită în permanență angajații ca să predea la universitate, iar universitatea să-și trimită profesorii în afaceri, în producție, pentru a ține seminarii acolo, pentru a oferi competențe de comunicare și intelectuale, pentru a dezbate chestiuni politice și filozofice.

Cu alte cuvinte, criza globală actuală a universității poate și trebuie depășită prin apropierea universității de societate. Dar, repet: este important ca nu societatea să pună universității în sarcină diverse probleme, ci universitatea să își rezerve dreptul de a ridica și oferi întrebări, evident, pornind de la acele probleme care apar  în cadrul diverselor structuri sociale.

Ideea că universitatea produce întrebări și că prin asta ar trebui să pretindă autoritatea în societate aparține, destul de curios, chiar lui Martin Heidegger. Și a exprimat-o în discursul său rectoral, în care își exprimă și atașamentul față de naționalismul socialist. Rezumat, în mare, discursul sună cam așa: eu, Heidegger, pun întrebări societății, prin urmare, anume eu, și nu Hitler, sunt adevăratul ei Führer.

Acesta e un discurs extrem de provocator, care ar merita criticat în mai multe puncte, însă ideea de bază e una corectă. Ideea de a pune întrebări, nu a oferi răspunsuri. Cu toate acestea, e foarte important să înțelegem: ideea aceasta mai presupune și că cel care pune întrebări nu poate avea putere politică. Căci va rezulta tocmai modelul ambivalent al instituției, care nu doar că servește puterea, dar mai și protestează împotriva ei. În plus, Heidegger a omis faptul că pot exista oameni care pot pune întrebări la întrebări. De aceea trebuie să fim astăzi atenți la acele zone sociale în care apar întrebări, iar articularea acestor întrebări nu este numai treaba profesorilor, ci și treaba acțiunii practice și a protestului.

Traducere de Igor Mocanu