Care donlucap, vezi o oră de ştiri TVR la 30 de ani de la revoluţie. Fac un rezumat, că e dincoace de satiră:
– principalele ştiri sînt din supermarket: fuziunea nord-americană între cultura de consum şi sfera publică, introdusă la noi de postul privat ProTV la mijlocul anilor 1990, pare a fi devenit cultura dominantă, adoptată de însăşi televiziunea publică. Reporterul investighează între pereţii supermarketului şi face interviuri cu consumatorul care iese de la casă – acesta e cadrul definitoriu al conversaţiei şi reportajului. E scena “societăţii” de consum. Întrebarea fundamentală a reporterului e: “ce aţi cumpărat?” Oamenii înşişi par obişnuiţi cu penibilul situaţiei. Persoane individuale şi societatea întreagă sînt reduse astfel la consumism, coşul de cumpărături şi marfă – aceasta e cea mai tristă şi în acelaşi timp cea mai adevărată reprezentare a tranziţiei de treizeci de ani la capitalism.
– consumismul debordează orice, dar în special anti-consumismul: o ştire despre faptul că în Spania au fost interzise reclamele la dulciuri şi produse cu zahăr e prezentată printr-o imagine de titlu cu un baton dulce, uşor de recunoscut în interiorul culturii de consum.
– celelalte ştiri mari sînt despre muncitorii migranţi care se întorc după sărbători la locurile de muncă din Europa Occidentală şi trebuie să aştepte două ore la frontiera de vest de la Nădlac. (Nimic despre frontiera de la est, acolo e întunericul). Cozile imense la care stau oamenii resemnaţi, la ieşirea din România către vest, reprezintă o altă imagine adevărată a finalului tranziţiei la capitalism. E o vizualizare directă a decimării societăţii locale, dar care nu e ascunsă precum cozile de dinainte de ’89, ci e prezentată ca şi cum ar fi ceva normal; ba mai mult, reactualizarea graniţelor ierarhice din interiorul Europei în timpul pandemiei pare a fi şi ea ceva ce trebuie luat de la sine înţeles. Unica indignare – molatică – se referă la timpii de aşteptare. Trebuie reduşi, aşa nu se poate, etc. Oamenii zic: “Aşteptăm, ce să facem”. Nimeni nu explică – de ce? De cînd? Pînă cînd?
– nicio ştire socială şi niciun reportaj. În loc: o ştire despre cazul izolat de filantropie al unui preot, care poartă o vestă inscripţionată ca la corporaţie cu numele său precedat de abrevierea “pr.” Nu ştiam că aşa se face. Omul face un bine, distribuie ajutoare nevoiaşilor şi copiilor. Ajutoarele sînt, ca în ianuarie 1990, la ordinea zilei. Sărăcia locului a rămas sau s-a mărit, dar ajutoarele s-au localizat. Nu mai vin din Occident, Biserica are mari depozite organizate. Imaginile cu filantropia privată şi biserica înlocuiesc şi la televiziunea publică orice perspective despre politici sociale de stat, centrate pe oameni şi nevoi, al căror rol ar fi tocmai să amelioreze inegalităţile sau să rezolve problemele sistemice. Pentru filantropie, săracii există însă în mod natural, “se dau” ca într-o problemă de mate, clasa a doua. La sfîrşitul rezolvării, ei se adună.
– a doua ştire care bănuiesc că bifează căsuţa cu “socialul” e despre pierderile industriei ospitaliere din România în timpul pandemiei – dar subiectul e înecat într-o năclăială despre turism, PIB-ul României, şi e prezentat doar din perspectiva patronatului, care se plînge că pe rafturi nu mai sînt muncitori. (Sînt la cealaltă coadă). Din nou, nimeni nu discută, nimeni nu pune întrebări.
– în acest context, nicio ştire despre ce a făcut sau ce mai face statul, dacă se mai ocupă cu societatea locală, sau stă şi el la coadă la UE şi rezolvă coeficienţii cu Banca.
– către final, o ştire serioasă: armata “primeşte” avioane americane de luptă de la armata norvegiană. Se înţelege de la sine că asta e de bine. Nimic nu pare a indica în ştire faptul că armata nu primeşte un dar de la Moş Crăciun, ci cheltuie banii publici într-o perioadă de criză globală, şi anume pe nişte mega-aparate vechi de cîteva zeci de ani, care expiră în zece ani, şi de care norvegienii se pare că vor să scape. Cum anume “întăreşte” capacitatea de apărare a României un transfer tehnologic de uzură morală? Mai mult decît avioanele însele, ştirea nu face probabil decît să îi zgîndăre pe ruşi, care au peste o mie de avioane de luptă, dintre care cîteva sute dintr-o generaţie mai nouă. Ştirea susţine că cele 32 sau aşa ceva de avioane vor costa sub un miliard de dolari – o bagatelă – dar şi că armata plănuieşte să mai “primească” şi alte echipamente de încă vreo trei miliarde, ba chiar că s-ar putea să îl înlocuiască pe “bătrînul” Kalaşnikov. – Pentru ce? În ziua de azi, nu trebuie să ai vreo coloratură politică anume ca să observi cu clarul ochilor că TVR – şi marea parte a industriei media româneşti – publică “ştiri” pur propagandistice despre armată şi NATO. Nu trebuie să fii pro- nicio parte, se vede foarte clar din modul în care e doctorisit limbajul pe care îl recită prezentatorii şi “jurnaliştii”, din fondul sonor şi selecţia imaginilor, ca în filmele de acţiune pe care le vedeam nopţile înainte de ’89 la videoteci. Ştirile despre armată şi NATO sînt un film aparte în interiorul “ştirilor”, exact ca materialele propagandistice de pe vremuri, dinaintea sau de la mijlocul filmelor. Nu e nimic “suveran” în modul în care e regizată ştirea, ca să fie înghiţită pe de-a-ntregul şi pe neîntrebate. “Ştirea” e de fapt o reclamă care îţi vinde vînzarea însăşi – care a avut loc deja. Iar asta e o altă reprezentare adevărată a finalului tranziţiei la capitalism. Samsarii de arme au cîştigat deja. Alături de generalii de la aprovizionare – iarăşi ca în ‘89. Şi, în repetiţie, prin astfel de materiale, TVR, televiziunea naţională, e din nou folosită pentru a suna goarna tare. Parcă nimeni nu mai are fărîma de bun simţ să se uite în sus, acolo unde zboară avioanele, şi să întrebe la modul elementar: la ce bun? Cine se joacă cu jucăriile astea scumpe? Pe cine au întrebat înainte să cumpere? A fost o alegere? Pentru a cui suveranitate? Cine plăteşte? Şi ce se întîmplă după?
În concluzie, adevărul istoric e bine reprezentat la ştirile TVR: consum, cozi, ajutoare, patronat, vînzare şi război. Toate se înţeleg de la sine: tranziţia a avut loc cu succes. Pe fond, nicio conversaţie intelectuală. Ştirile se dau.