Un text primit la redacţie semnat de Cristian Dragnea
Am citit articolul despre „genocidul financiar“ din Grecia si, desi inca mai simt ca termenul de „genocid“ este exagerat, recunosc ca situatia descrisa e mult mai rea decit credeam. Grecii in mod sigur nu vor fi decimati de foamete precum varii popoare africane, insa cel putin spectrul mizeriei si al nesigurantei cronice pare sa se fi instaurat in „leaganul civilizatiei occidentale“. Spania, Portugalia, Irlanda nu sint departe, iar trend-ul este oricum destul de clar cam peste tot. Sint lucruri nu doar stiute, ci discutate pina la saturatie de 3 ani incoace de cind buba capitalista s-a spart (pentru a n-a oara).
In atare situatie imi este greu sa inteleg lentoarea structurarii mecanismelor de aparare macar la nivel teoretic. Fac iritatie spontana la orice „dezbatere“ inevitabil puerila pe balansoarul strimt al inteligibilitatii de tip „stinga-dreapta“; m-am saturat de „credinciosii“ marxisti care prin accidentul istoric numit „burse Erasmus“ si-au descoperit mintuitorul alteritatii fata de tot ce reprezinta Romania, si ii propovaduiesc, pe linga criticile de bun simt la adresa capitalului, si anacronismele si iesirile in decorul ideologic (poate inevitabile oricarui autor prolific); m-am saturat si de cei care s-au ascuns de frica crizei generalizate precum copiii mici sub patura gaurita si puturoasa a timpelor argumente ultra-liberale (mana invizibila a pietei, necesitatea libertatii de a te ingropa in bani, „comunismul n-a functionat, deci nu ne ramine decit capitalismul“, la Rosia Montana se vor crea locuri de munca etc).
Si astept sa treaca si faza asta intermediara a onanismului lingvistic si intelectualoid de pe platformele in sfirsit alternative precum CA. Exista multe observatii de bun simt (si atit), exista taieturi mai mult sau mai putin fine si adinci in masa informa de sensuri inconjuratoare, dar exista inca si mult narcisism, multa gindire de lemn si multi „arici“ care nu suporta atingerea altor idei decit cele proprii.
Asa cum am mai spus pe forum, nu apreciez deloc aceasta gimnastica intelectuala artistica de dragul notelor, deloc interesata de solutii. Mud-wrestling este tot ce ne cere corpul deocamdata. Recunosc ca nu am citit decit o parte din articolele de pe CA, insa cu greu imi amintesc de vreo sugestie constructiva (in afara de cea a lui Raoul Weiss de a sustine partidele politice nationaliste si crestine, pentru ca sint singurul aliat in lupta cu oligarhia financiara – solutie care seamana totusi mai degraba a compromis, inclusiv etic).
Un alt lucru pe care il semnalam pe forum este si lipsa de priza la ideile de limitare a averilor. Exista citeva persoane care au pomenit de subiectul asta, insa niciuna n-a venit cu vreo solutie. Toata lumea vorbeste despre evaziunea fiscala cronica a bogatilor, despre necesitatea stabilirii salariului minim, despre faptul ca „bogatii trebuie sa plateasca mai mult“ si alte imbujorari revolutionare, insa nimeni nu s-a decis inca sa faca pasul inapoi sa vada ce e dincoace de padurea tropicala a duelarilor ideolgice.
Avem o problema, si doar ea este esentiala dicutiilor nesfirsite despre criza: o minoritate detine mult prea multi bani si proprietati, prin urmare restul majoritar se zbate intr-o viata de neajunsuri elementare. Vin si intreb: ce sens are sa ragusim pe teme precum piata libera, clasele sociale, exploatarea, diversificarea si deghizarea formelor de exercitare a puterii, rasismul, emanciparea proletariatului, globalizarea, ecologia, procesul de la Bologna, coruptia etc., cind de fapt pe toti, indiferent de sex, rasa si orientare ideologica, ne doare ca traim intr-o societate in care majoritatea sintem chiriasi la blocurile si supermarketurile triste detinute de citeva figuri monstruoase fara voie? De ce nu urla nimeni: ajunge cu „libertatea“ de a fi bogat?! De ce nici cei mai „ultra“ dintre comunisti nu exlica aproapelui ca trebuie sa incetam sa mai acordam prin lege dreptul de a cumpara cartiere, judete si tari intregi, cu tot cu locuitori, in numele dreptului sfint la a colectina iahturi fara numar? Nu exista clase, metafizica exploatarii este o ratacire nesfirsita prin balarii, iar descrierea tuturor mecanismelor prin care capitalismul ne distruge incet-incet provine din lipsa de ocupatie, si din lipsa de idei mai bune.
La urma urmei, ii prefer pe cei care profita de sistem pentru a supravietui, celor care se prabusesc in contemplarea monstruozitatii lui, si trag in vena doze zilnice de stupefactie fata de cit de inuman e el si ce agonizant e sa descoperi zi de zi cit de aproape sintem toti de conditia de homeless.
N-am nici un chef sa scriu un articol lung si sa ma sprijin pe autori consacrati. Ii intreb pe cei strinsi pe aceasta platforma in numele dreptului la sanatate mintala: de ce nu ne folosim persuasiunea pentru limitarea prin lege a averii personale? Pentru instituirea unei taxe absolute. Ce importanta mai are ca unii prefera o piata libera, in timp ce altii cred ca proletarii sint o rasa indo-europeana lasata de dzeu sa stirpeasca pe detinatorii mijloacelor de productie? Ca mina pietei functioneaza sau nu; ca oamenii sint coruptibili; ca unii sint de stinga si altii de dreapta; ca unii sint nascuti rebeli, iar altii subalterni. Conteaza numai ca banii obtinuti din taxa absoluta ar alimenta constant si indeajuns bugetul pentru a reface toate structurile comunitare distruse, deopotriva cele esentiale in viziunea fiecaruia dintre noi si cele frivole sau absurde. Conteaza ca entitatile financiare si multinationalele imobiliare ar inceta sa mai fie arme de distrugere legala in masa. Conteaza ca economia si devizele ar inceta sa ne ocupe in medie atita amar de ani. Conteaza ca politicienii ar reveni la statutul de administratori ai societatii, in loc de cel de mercenari ai stapinilor capitalului. Si mai conteaza, inainte de toate, ca ar merita sa credem in implinirea personala si profesionala, cita vreme statul ar inceta sa mai organizeze jocuri piramidale cu bugetul.
Am in ultimul timp accese de panica la atita cinism cit incape in capitalism si, mai ales, la voluptatea cu care ne lasam zdrobiti de el. Cind vom inceta sa mai privim hipnotizati drobul de sare si sa ne imaginam povesti fantasmagorice despre originile lui extraterestre, in loc sa spunem simplu, in numele dreptului la libera exprimare, la votul democratic si la referendum: „Nu mai vrem bogati!“?
Nota: va rog frumos sa nu-mi raspundeti ca oligarhia financiaro-politica nu ar accepta propunerea.