Mor dacă mai citesc undeva de linșajul mediatic asupra lui Mircea
Cărtărescu. Primul lucru care se așteaptă de la un intelectual – și de
la un jurist, doamnă Iulia Moțoc – e proprietatea termenilor. E cerința
de bază, cum e carnetul de șofer pentru un șofer de taxi. Linșajul
mediatic al unui intelectual e cînd Emile Zola îi ia apărarea unui evreu
condamnat pe nedrept și-i sare toată presa în cap sau cînd Bertrand
Russell scrie împotriva războiului și ani de zile nu mai are unde să
publice (și șase luni de pușcărie) sau cînd dizidenți ca Paul Goma, Dan
Petrescu și alții sînt marginalizați de publicațiile culturale centrale
pentru că nu sînt reverențioși cu clanul Humanitas.
Linșajul mediatic al unui intelectual e cînd Emile Zola îi ia apărarea unui evreu condamnat pe nedrept și-i sare toată presa în cap sau cînd Bertrand Russell scrie împotriva războiului și ani de zile nu mai are unde să publice (și șase luni de pușcărie) sau cînd dizidenți ca Paul Goma, Dan Petrescu și alții sînt marginalizați de publicațiile culturale centrale pentru că nu sînt reverențioși cu clanul Humanitas.
Linșaj mediatic nu înseamnă o emisiune tv tîmpită și cîteva articole în care i se pun în gură unui autor afirmații ale personajelor sale dar se pun întrebări și despre asistența financiară acordată unui intelectual de dreapta, opus, teoretic, statului asistențial. Nu că n-ar fi meritat Mircea Cărtărescu PR-ul de stat, e o investiție bună dar nici bugetarii nu meritau să li se taie un sfert din investiția făcută în ei și MC n-a avut nimic de spus despre asta, cum nu i s-a părut niciodată îngrijorător dezechilibrul de putere creat de un individ care schimbă 50 de procurori și judecători pe lună. Singura critică pe care a primit-o Traian Băsescu de la scriitorul său preferat se referea la atitudinea președintelui față de Raed Arafat și de regele Mihai (ah, Regele) – adică nimic politic, doar o problemă de civilitate. O să fiu intotdeauna fanul scriitorului – și omului, simpatic și generos – Mircea Cărtărescu dar n-o sa înțeleg niciodată cum e posibil ca un poet să fie susținătorul puterii. Și în generația mea sînt scriitori care au început ca tineri furioși și au ajuns să nu mai poată dormi de grija lui Băsescu, adică a puterii și parcă altceva spuneam cînd am început să scriem, nu?
Iar ei sînt cumva ok, măcar au o poziție, chiar dacă e cea mai jenantă pentru un intelectual, țuțărul celui mai puternic, dar majoritatea scriitorilor din generația mea nu au mai nimic de spus despre ceva concret și specific din lumea reală, în cel mai bun caz semnează uneori texte retorice, vagi și indignate din categoria mi-e greață, m-am săturat sau dau strigăte de moarte cînd își simt interesele amenințate, cum a fost recent cu schimbările de la ICR.
Acum o săptămînă, unui sibian care făcea școala de șoferi i s-a cerut să plătească Arhiepiscopiei o taxă, fără nici o legătură, evident, cu serviciile pe care le primea. Pentru că a transmis chitanța presei, poliția locală l-a arestat, l-a hărțuit și l-a amenințat că îi înscenează o condamnare pentru posesie de droguri. În afară de Adrian Schiop, care nici nu mai locuiește acolo, n-am văzut ca vreunul dintre scriitorii sibieni să spună ceva, pe Facebook, pe bloguri sau în presă despre această situație totuși extrem de gravă, dacă te gîndești ce sistem de relații e în spate și ce cred polițiștii că încă mai pot să facă (și dacă o cred, înseamnă că și pot). În schimb, de cîteva zile, de cînd a început așa-zisul linșaj mediatic, unul dintre poeții sibieni e pe pereți de indignare, muncește întruna la articole și comentarii pe toate platformele pe care le are la îndemînă.
Atacarea lui Mircea Cărtărescu de către unii ca Roșca Stănescu e una dintre chestiile alea dubioase pe care le face Roșca Stănescu și o să dispară repede pentru că, indiferent de ce i se pune în cîrcă și, ca prieten politic al președintelui, e inevitabil să fie expus și la așa ceva, lumea îl respectă pe cel mai cunoscut scriitor român și oamenii, chiar și cei 40% care nu citesc nimic, sînt dispuși să-i ia apărarea.
Dar e imoral pentru un intelectual – pentru oricine – să nu facă o ierarhie a problemelor comunității în care trăiește și să reacționeze numai narcisic, cînd e atinsă reputația unuia dintre ei sau cînd sînt atinse instituții de kultur de la care libertarieni și liberali feroce luau și iau salarii de mii de euro pe lună. Și să nu ne mirăm că nu sîntem luați în seamă (ei, lăsați-l, e intelectual, săracu, e poet, e normal să bată cîmpii…) – contradicțiile astea stridente între ce spunem și ce facem, distanța snoabă față de realitatea de la firul ierbii (nu numai în opinii dar și în literatură) și pleșcăreala, lăcomia, gudurarea pe lîngă mai-mari n-o să ne cîștige niciodată respectul comunității. Nu că ne-ar și interesa asta, noi sîntem sus, cu stelele.
PS: Am o bănuială că ceea ce indignează cel mai mult la atacurile astea e asocierea încăpățînată dintre intelectuali/artiști și bani. E considerată vulgară, e jignitoare, ca orice din zona materialismului cultural. HR Patapievici își numea acum cîțiva ani munca de la ICR, plătită cu un salariu de secretar de stat, muncă în folosul comunității. Sînt sigur că o și crede, e parte din marea poveste post-nouăzecistă pe care o ironiza Caius Dobrescu într-un vers noi, o insulă de civilizație într-un ocean de barbarie.