Sursa: Presseurop.eu (Mediapart Paris -Martine Orange)
Fiind totuşi de acord cu privire la diagnosticul bolilor care afectează finanţele globale şi în special zona euro, guvernele europene acţionează în mod dezorganizat şi par să nu perceapă gravitatea situaţiei. Cu toate acestea, observă Mediapart, soluţii ar fi dar timp nu mai este.
Dar, nefiind de acord cu privire la aproape nimic, politicienii vor trebui, din nou, să aştepte să vadă reacţia pieţelor financiare ca să-şi determine atitudinile şi să încropească în urgenţă încă un bandaj.
Degradarea notei americane reprezintă totuşi şi o degradare a politicilor lor. Ei plătesc acum pentru a nu fi luat nicio măsură corespunzătoare în momentul crizei din 2008 şi prăbuşirii băncii Lehman Brothers. Din ideologie, incompetenţă, frică, responsabilii politici au lăsat să treacă acest moment unic de a relua controlul unui sistem financiar dezmăţat. Micul răgaz dobândit în perioada 2009-2010 i-a făcut să creadă că totul putea reîncepe ca înainte. Dar negarea realităţii nu va putea niciodată fi o politică.
Din balon în balon, din criză mascată în criză latentă, sistemul, complet deconectat de realitate, s-a prăbuşit în 2007. Confuzia a atins apogeul odată cu prăbuşirea lui Lehman Brothers, în septembrie 2008.
În urgenţă, băncile centrale au dat toate lichidităţile cerute şi mai mult încă pentru a evita prăbuşirea generală. Guvernele au sărit în ajutorul tuturor instituţiilor lor bancare şi au încercat să salveze economia. Statele se află acum într-o situaţie proastă deoarece şi-au sacrificat bilanţurile pentru a salva lumea financiară.
Şantajul permanent al băncilor
Dar guvernele tot nu au tras lecţiile din prăbuşirea băncii de investiţii Lehman Brothers, sau cel puţin nu cele bune. Concluziile generale, suflate de lumea financiară care avea de fapt tot interesul în afacere, au fost că băncile nu trebuiau atinse, căci lumea ar fi ajuns la faliment. Pericolul moral a fost astfel instituit. Too big to fail, băncile au dobândit dreptul la un şantaj permanent al guvernelor şi un drept nelimitat de a suge din finanţele publice.
În numele, desigur, garanţiei micilor deponenţi, precum micul acţionar serveşte drept alibi pentru o piaţă bursieră care l-a împins demult afară.
Şi în schimb? Nimic. Niciun cuvânt de spus, nicio socoteală de dat, nici măcar vreo acţiune de viitor. Faimoşii acţionari, presupuşi să-şi asume riscurile, nu au fost în niciun moment consultaţi. Numai Marea Britanie, care probabil înţelege mai bine sistemul financiar, şi-a naţionalizat principalele bănci. Franţa, prin contrast, a făcut invers până la caricatură, încredinţându-i lui Michel Pébereau, directorul general al BNP Paribas, întocmirea planului francez de salvare a băncilor.
Autorităţile bancare SUA au făcut puţin curăţenie, forţând băncile să se recapitalizeze. Zeci de bănci au fost închise sau preluate de altcineva. În zona euro, nimic de acest gen. Bancherii ştiau ce făceau. Le trebuia doar timp şi bani pentru a se reforma. Testele de stres s-au transformat în farsă.
Dar nici măcar măsurile anunţate în panică la summit-urile G-20 de la sfârşitul anului 2008-începutul anului 2009 nu au fost aplicate. Amintiţi-vă: “Gata cu paradisurile fiscale! Gata cu agenţiile de rating! Gata cu speculaţia!”
Fără control sau transparenţă
Paradisurile fiscale prosperă mai mult ca niciodată, după mascarada pocăirii, acoperită de OCDE. Agenţiile de rating, dedicate din nou înfierării publice după degradarea notei Statelor Unite, nu au fost în niciun moment deranjate. Ele sunt la fel de iresponsabile. Europa nici măcar nu şi-a creat propria agenţie, aşa cum promisese.
În ceea ce priveşte speculaţiile, ele sunt în floare. Nici o măsură nu a fost luată, de exemplu, pentru interzicerea vânzărilor în lipsă (short-selling) asupra datoriilor suverane. Credit Default Swap-urile [CDS, asigurări în caz de imposibilitate de plată a unei obligaţiuni], armă de distrugere masivă pe piaţa obligaţiunilor, rămân o gaură neagră: tranzacţiile scapă de orice control. Europenii nu au niciun mijloc de a şti ce se întâmplă cu ele: ei depind în întregime de organisme private din SUA pentru orice informaţie.
Întoarcerea crizei nu mai permite măsuri de mântuială. Sistemul este vlăguit. Dar ce este de făcut pentru a rezolva acest munte de datorii moştenite din dereglarea întregului sistem monetar şi financiar?
În primul rând, este urgent de a frânge speculaţia. Statele nu pot să lase să continue o astfel de devastare a economiilor, sub pretextul că este nepoliticos de a se atinge de libera circulaţie a capitalurilor. Ei au arme, dacă sunt dispuşi să le folosească. Acestea merg de la interzicerea vânzărilor în lipsă asupra datoriilor suverane la, poate, un control temporar al capitalurilor, trecând prin mobilizarea băncilor centrale.
Schimbarea statutului BCE
Într-o a doua etapă, Europa trebuie să pună în aplicare măsuri pentru a evita aceste atacuri ale lumii financiare asupra datoriilor suverane din zona euro. Unii după alţii, responsabilii politici francezi cred că au găsit soluţia miracol: federalism spun ei, sărind precum căpriţele dragi lui De Gaulle (euro-sceptic, a spus nervos într-un interviu că a sări ca o căpriţă zicând Europa, Europa, Europa nu duce la mare lucru. A mai zis altădată, mult mai interesant, că niciun om politic european nu va uni Europa, ci va fi unită de chinezi). Acest lucru trece, spun ei, prin consolidarea fondului de stabilitate financiară în aşteptarea euro-obligaţiunilor.
Problema este că Germania este contra. Şi Berlin are dreptate, deoarece în definitiv va însemna a se juca din nou cu bilanţurile, doar că vor fi cele ale tuturor statelor reunite, pentru a mulţumi lumea financiară. Adevărata soluţie trece printr-o schimbare în statutul Băncii Centrale Europene care trebuie să accepte să fie un creditor de ultimă instanţă pentru ţările din zonă.
Apoi, trebuie lichidate treptat dereglările sistemului financiar şi ale economiei datoriilor. Deşi este important să restabilim ordinea în finanţele publice şi să ajungem la o fiscalitate corectă, reducerea deficitelor bugetare, singura politică susţinută de guverne, nu poate fi răspunsul la imensitatea problemei date. Aceasta poate conduce numai la austeritate, la sărăcie şi în cele din urmă la orice aventurism politic.
Muntele de datorii este de aşa natură încât oricum un singur dispozitiv nu va fi suficient. O parte din creanţe vor trebui anulate într-un fel sau altul, ceea ce pune din nou problema punerii sub control a sistemului bancar. Vor trebui de asemenea să fie efectuate ceva devalorizări monetare pentru a compensa excesul de lichidităţi create şi pierderea de valoare implicită. În cele din urmă, este imposibil să mergem mai departe cu astfel de dezechilibrări industriale şi comerciale. Ţările occidentale nu pot importa tot fără a crea nimic, pe fond de şomaj masiv. Trebuie să fie reconstruită o bază de producţie demnă de acest nume.
Deci, există soluţii. Dar ele sunt atât de departe de dogmele şi priorităţile politicienilor… Şi totuşi ei vor trebui să se mişte. A câştiga iarăşi timp, a împinge pe mai târziu adevăratele decizii, cum ar putea fi tentaţi să facă, ar putea duce la tragedie.