Să nu întrebi de primul milion?

Captatio ?

Tot ceea apare aici pe CA arată nu doar teribilele frământări ale tuturor – autori şi comentatori, ca şi doar simpli cititori – în legătură cu vechea întrebare, nicidecum doar leninistă, „ce-i de făcut”, ci şi faptul că, dacă pentru noi societatea capitalistă prezintă contradicţii şi situaţii intolerabile, într-adevăr „nu există altă alternativă” la ea decât transformarea radicală.

Iar această idee, intuită de toţi, indiferent dacă mai mult sau mai puţin, îi pune/ne pune în mare încurcătură: sigur că vrem să înţelegem lucrurile cu toate conexiunile şi semnificaţiile lor, iar asta e greu, ia timp şi poate obosi iremediabil; dar în acelaşi timp, pe măsură ce din aceste lucruri intuim din ce în ce mai clar ideea, mintea noastră e sfâşiată între preocuparea de a vedea cum se poate realiza în mod concret transformarea radicală şi, pe de altă parte, inerţia de a considera starea de fapt drept posibilă de a se auto-ameliora (sigur, „cu contribuţia…”; AB, noi nu spunem „cu sacrificiul…”, nu?); deci, „mai practic e să vezi cum are loc acest proces obiectiv de auto-ameliorare – cine ştie, poate revine şi statul social – decât să te pierzi prin speculaţii”.

Ne este foarte greu şi pentru că suntem împărţiţi între scopurile noastre existenţiale zilnice – ce au loc în cadrul societăţii actuale, şi nu în sfera teoriei – şi, pe de altă parte, aspiraţia noastră şi teoretică şi morală ce zboară deasupra încadrării. Şi această condiţie ne determină să judecăm în bună măsură nu doar în termenii, cât în logica acreditată de ideologia dominantă, adică în criteriile şi inferenţele statuate de această ideologie. De exemplu, pornim de multe ori de la eficienţă, productivitate şi randament aşa cum se manifestă ele în societatea actuală şi le considerăm date irefutabile de la care ar trebui să plecăm şi care ar atesta, în fond, inevitabilitatea funciară a răspunsurilor existente în această societate. Nu considerăm aceşti termeni drept istoric determinaţi şi nici nu plecăm de la obiectivul de a-i socoti secundari, adică drept doar mijloace de verificare, poate mai degrabă doar în unitatea economică, a folosirii economicoase a tuturor resurselor, inclusiv a creativităţii omului. Nu-i considerăm, cu alte cuvinte, subordonaţi conceptelor de om, viaţă demnă, societate. Or, dacă ne gândim bine, vedem că trebuie să ne revedem chiar modul nostru de a privi şi de a judeca.

Un alt exemplu, de care mă ocup în acest articol, este cel al dreptăţii sociale. Obişnuim să discutăm chestiuni „mai practice, mai concrete” fără a le insera într-o perspectivă explicită de tip nou, adică nedizolvată în tiparul dominant despre care am amintit mai sus. Dreptatea ne sună puţin out-of-date, nu? : tocmai deoarece am interiorizat, poate fără s-o ştim, modul dominant de a persifla întrebarea din Împărat şi proletar al lui Eminescu şi de a o îneca în clişee despre „imaginea proletcultistă a binelui şi răului” şi despre „marxismul inerent dogmatic ce sacrifică individul în numele gloatei amorfe şi sălbatice”.

Dar problema dreptăţii sociale este legată de aceea a egalităţii şi inegalităţii sociale. Iar aici trebuie să fim atenţi, din nou, să nu preluăm moduri de a judeca din ideologia dominantă. Ci să integrăm problemele de mai sus în abordarea noastră holistă/sistemică, ceea ce presupune şi valorile şi scopurile pe care le urmăresc societăţile[1].

Cred că trebuie să folosim concepte-criterii sau puncte de plecare proprii în abordarea chestiunilor. Asumarea caracterului istoric sau relativ al conceptelor şi teoriilor sociale nu înseamnă defel că nu ar exista criterii ce transcend relativitatea (dar care trebuie, şi ele, analizate tot istoric). Un asemenea criteriu este pentru noi toţi suferinţa socială/produsă de cauze sociale. Micşorarea acesteia a fost dorită de reformiştii la care mă voi referi imediat. Iar fatalismul şi pasivitatea – de care vorbea Gramsci în Caiete din închisoare[2]  sunt tot exemple de puncte de plecare pentru analiza pe care o întreprindem. De multe ori suntem tentaţi să preluăm imaginea ce instrumentalizează democraţia la proceduri – ceea ce înseamnă inclusiv partide şi jocul lor – prin care populaţia îşi alege reprezentanţii (şi, deci, politicile, nu?) şi să plecăm de aici; vorbim, desigur, de transparenţă şi perfecţionarea procedurilor, dar nu punem problema sentimentului de fatalitate şi, de aici, de resemnare şi pasivitate tocmai al poporului pe care-l avem în vedere. Or, dacă se pleacă de la aceste sentimente şi atitudini, atunci e mai uşor să se înţeleagă că procedurile trebuie subordonate altor valori decât cele din societatea actuală[3].

Problema cheie ce ne interesează pe toţi este aceea a reformelor: este, oare, posibil să înlocuiască schimbarea radicală, adică revoluţia? E greu să faci revoluţie – şi nu mă refer aici la cauzele obiective –, asta înseamnă în mintea noastră o schimbare atât de mare încât nu ştim dacă am suporta-o şi ar suporta-o oamenii; suntem obişnuiţi cu „normalitatea”, cum să o destructurăm? Or, dacă înţelegem istoricitatea reformelor, nu vom mai fi tentaţi să le fetişizăm. După cum se ştie, micşorarea suferinţei sociale a unui număr cât mai mare de oameni a fost o idee far a gândirii moderne. Cred că m-am mai referit la J. St. Mill. Toate dorinţele liberal utopice ale reformiştilor se înscriau într-o tendinţă filosofică evoluţionistă. Rapid spus, Marx a preluat de la Hegel ideea dezvoltării obiective, în care reformele erau momente fireşti: adică de la spiritul iluminist al secolului al XVIII-lea.

Tradiţional, reformele, iniţiate de sus – ca într-un fel de „revoluţie pasivă” a lui Gramsci –, au vizat ameliorarea cât de cât a condiţiilor celor de jos şi a căror presiune era primejdioasă pentru statu quo. Esenţa reformelor a fost, deci, socială, indiferent cât au durat fiecare în realitate. Ascensiunea capitalismului ca sistem victorios (deci după revoluţiile burgheze şi după cele burghezo-democratice[4]) a însemnat, fireşte, o mişcare de sens contrar lor: tocmai pentru că dezvoltarea puterii economice a capitalului cerea o exploatare fără oprelişti a forţei de muncă (vezi Marx, Capitalul). Doar că situaţia acesteia a dus la o opoziţie socială din ce în ce mai mare. Dar nici răspunsul la această putere a opoziţiei de jos, reformele de tip bismarckian – implementate în tot Occidentul –, şi nici continuarea pe mai departe a exploatării şi creşterii productivităţii muncii nu au oprit criza de etapă a capitalismului monopolist: Primul Război Mondial şi apoi al Doilea îi sunt jaloane. În această privinţă, nici reformele din Germania nazistă şi nici cele din Franţa Frontului popular nu au putut opri tragicul deznodământ al crizei de etapă: era necesară o mare distrugere – ce nu poate fi deloc etichetată drept „creatoare” – pentru ca statul social din perioada capitalismului monopolist de stat să fie realmente eficient din punct de vedere capitalist.

Suntem obişnuiţi cu reformele de la acest model al statului social postbelic. Aici liberalismul a părut a fi desăvârşirea fostului său utopism de factură iluministă, fiind o mişcare largă pentru drepturi. În realitate, liberalismul postbelic nu a fost prea fericit că trebuia să accepte salariile şi cheltuielile sociale ale statului, chiar dacă toate acestea îi creau cumpărătorii, piaţa: dovadă, că şi în cei „30 de ani glorioşi” au avut loc greve, deci au existat motive de greve; în plus, au existat mişcări de jos, neintegrate la început în sistem, care au presat pentru drepturi la un nivel mult mai înalt decât cel intenţionat de toate puterile: vezi mişcarea împotriva segregării rasiale din SUA, mai-ul 1968, etc. Social-democraţia a fost aceea care a promovat reformele, dar este evident şi că şi ea a fost o forţă a sistemului pentru sistem, şi că toate forţele politice conducătoare au jucat în aşa fel încât să controleze direcţia şi conţinutul reformelor şi să le „compenseze” prin relaţiile economice internaţionale.

Oricum, toate reformele statului social postbelic au fost încadrate în logica sistemului capitalist (mondial): de aceea, iniţiatorii lor şi-au pus doar problema ca ele să frâneze, eventual, criza de etapă a capitalismului monopolist de stat, dar le-au subordonat evident propriilor obiective de asigurare şi creştere a profitului. De aceea, mişcările de asigurare a profitului au fost şi sunt cele principale pentru capital: cele legate de globalizare. Iar globalizarea – care a presupus delocalizarea producţiei şi folosirea unei forţe de muncă globale şi mai ieftine – a dus şi la dereglementare, adică la zdruncinarea şi limitarea vechilor reguli de tratare a  forţei de muncă beneficiare de stat social. Indiferent de vorbe, criza capitalismului monopolist de stat – determinată de creşterea concurenţei pe plan global, adică de creşterea numărului de ofertanţi şi de reducerea pieţelor de desfacere pentru vechii hegemoni ai pieţelor mondiale – s-a rezolvat more capitalisto, prin procesul de globalizare şi de reducere a statului social. Nu se poate să nu vedem că procesele obiective ale capitalismului au dus la epuizarea modelului de stat social oferit de sus: nu se poate să ne iluzionăm că vreo voinţă politică în sistem ar putea să se contrapună acestor procese obiective şi să le întoarcă.

Dar dacă e aşa, nu trebuie să preluăm de la ideologia dominantă formularea de „reforme” pentru cele neo-liberale, iniţiate tocmai pentru reducerea statului social, adică a drepturilor majorităţii. Ele sunt contra-reforme, anti-sociale. Pentru a se putea realiza din nou reforme sociale este nevoie: fie de o nouă mega distrugere – căci se pare că distrugerile din Irak, Afganistan, Liban, Libia, Siria etc. nu sunt destul de mari pentru capitalul occidental, pentru capital în general –, fie de o mişcare consecventă pentru ele.

Dar o asemenea mişcare este revoluţie. S-au încercat şi se încearcă mişcări cât se poate de consecvente de reforme sociale: Cuba sau Venezuela sunt exemple. De stat social cucerit de jos. Dar toate aceste încercări arată că – aşa ca şi încercarea de revoluţie socialistă din fosta URSS – ele sunt foarte greu de continuat pe termen lung datorită faptului că sunt insulare sau, în termenii lui Troţki, „într-o ţară”: presiunea capitalismului mondial este atât de sălbatică încât reformele sociale trebuie mereu plătite cu compromisuri. Nu discut aici de caracterul birocratic al revoluţiilor de până acum, am mai făcut-o. Vreau doar să atrag atenţia asupra faptului că – desigur şi în funcţie de raporturile de forţe interne fiecărei ţări – plata pentru compromisuri poate fi atât de dură încât este foarte greu să prognozăm deznodămintele. China actuală[5] ilustrează acest moment de răscruce în viaţa omenirii şi în concepţia noastră, a oamenilor. Ce alegem şi cu ce preţ?

Ca urmare, sigur că stânga radicală este pentru orice fel de uşurări ale vieţii, deci pentru reforme, chiar dacă sunt doar temporare şi doar pe plan local. Dar problema e că aceste reforme sunt din ce în ce mai improbabile. Nu suntem defel nişte idealişti rupţi de viaţa reală a celor mulţi. Tocmai de aceea, însă, trebuie să fim radicali. Iar a fi radical înseamnă şi să pui problemele în termeni de dreptate/nedreptate socială: tocmai deoarece asta înseamnă luarea în seamă a celor fără putere.

Introducere

După cât se pare, zicala de mai sus (Să nu întrebi de primul milion) – în afirmativ, desigur – nu datează din zorii capitalismului, ci dintr-o perioadă ulterioară. Desigur că mereu au fost Dinu Păturici care au obţinut rapid şi nu prin metode prea curate – adică nu prin simple acumulări cantitative în urma a noi şi noi relaţii de vânzare-cumpărare de produse materiale, cum ne arată modelul idealizat al capitalistului marcat de „etica protestantă” – o avere serioasă. Mai mult, speculaţiile financiare au înflorit mereu pe oportunităţile deschise de asimetrii economice istorice prea mari şi de schimbări de regim.

Marx ne aminteşte, în Luptele de clasă din Franţa, că schimbările de regim politic nu au făcut decât să permită dezordinea prin care avutul micilor capitalişti a fost înghiţit de marii rechini ai bursei[6], căci la putere era aristocraţia financiară bancară şi bursieră ce îşi trăgea seva din speculaţiile pe seama datoriilor statului[7] facilitate de birocraţie. La fel, anvergura capitalistă a protipendadei orăşelelor americane din jurul şi mai ales după războiul civil a dus la o schimbare fundamentală şi în obiceiurile şi mentalităţile oamenilor şi în reprezentările lor despre valori şi criterii: „înainte, dacă omorai un om, era posibil să fii nebun; acum, dacă ai prieteni şi bani, omoară un om – vor fi dovezi că eşti lunatic” (Mark Twain, The New Crime, 1870). Dar în principiu, constituirea marilor averi a însoţit fazele de dezvoltare a noii societăţi şi a revoluţiei industriale: băncile care au ajuns stâlpii puterii economice în Anglia şi America au finanţat la început întreprinderi textile[8] şi doar apoi au devenit factorul economic prim, „monopolul banilor” care, prin concentrarea sistemului de credit, controla întreaga industrie şi limita drastic libertăţile şi energia individuală[9].

Nici pe lorzii care s-au îmbogăţit rapid şi fabulos în India nu puteai să-i întrebi de primul lor milion. Dar este limpede că şi mai puţin puteai să-i întrebi pe învingătorii din perioada capitalismului monopolist – privit cu îngrijorare, cum am văzut, din perspectiva bunului capitalism de început al liberei concurenţe –: cei care au avut puterea de a determina întreaga legislaţie economică şi financiară a statului şi care, mai departe, după Primul şi apoi al Doilea Război Mondial şi până astăzi, au ajuns să deţină împreună – dacă socotim chintila de sus a societăţii – 80% din avuţia ţărilor şi lumii.

Mai poţi să sapi spre originile de 300 sau chiar doar 150 de ani ale hoţiilor? Numai la nivel teoretic: iar aici e chiar necesară investigaţia. Dar se poate da la iveală totul – cu toate re-vânzările, expatrierile în off shore-uri şi ştergerile de urme – acum, la nici 25 de ani de la evenimentul de bifurcaţie în România.

Împotriva acestei dezvăluiri posibile au lucrat şi lucrează împreună toţi  membrii categoriilor învingătoare în revoluţia anticomunistă: „socialismul real” a avut contradicţiile interne, despre care am mai scris, el „trebuia” să dispară din moment ce, cum spunea Troţki, nu proletarii au învins birocraţia politică ci aceasta i-a învins. Nu el este viitorul – căci viitorul nu este în urmă niciodată –, dar ceea ce s-a întâmplat odată cu victoria capitalismului explicit este atât de didactic clar (fiind vorba de hoţie pe faţă şi de dispreţ vădit faţă de cele mai elementare aparenţe de cel puţin respectare formală a regulilor jocului, cu toate discursurile arhi-repetate de ideologii de serviciu, jurnalişti şi persoane cu ştaif) şi de opus chiar celui mai tolerant filistinism (ca să folosesc termenul lui Nietzsche), lăsând la o parte că este opus aşteptărilor de bun simţ ale majorităţii populaţiei ieşite dintr-o atmosferă de duplicitate revoltătoare, încât pe de o parte, această majoritate nu mai poate decât să chestioneze radical hoţiile – sau piere, pur şi simplu, ca entitate formată din fiinţe autonome – iar pe de altă parte, câştigătorii revoluţiei anticomuniste şi beneficiarii urmării ei tâlhăreşti nu pot decât să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru a câştiga timp, pentru a amâna cel puţin, dacă nu pentru a anula dezvăluirea hoţiilor.

O bună parte a civilizaţiilor şi a avântului eficienţei umane este rezultatul hoţiilor, iar rozele au fost mereu partea evidenţiată pentru a acoperi gunoiul monstruozităţilor, va spune un cinic. Are vreun rost darea lor la iveală şi, de asemenea, este ea fezabilă?, va continua el.  În cele ce urmează, o să caut să răspund la prima întrebare. Căci la nivel practic, indiferent de originile hoţiilor, punctul de vedere al majorităţii jicnite nu poate să fie decât radical: desfiinţarea relaţiilor rezultate din şi generatoare de jafuri, exploatare, dominaţie şi distrugere a creativităţii individului; iar în acest cadru, originile nu pot fi decât supuse unei justiţii năpârlite de pielea buboasă crescută într-o lungă epocă de spolieri.

Despre nedreptate

„Primul milion” este aici, după cum se şi presupune, o metaforă. Ea se referă la cauza şi rezultatul relaţiilor a căror asimetrie nu este urmarea vreunei calităţi creatoare deosebite – căci aceasta se relevă mai bine într-un schimb ce pleacă de la condiţii propice pentru toţi participanţii – ci a puterii de control asupra condiţiilor de existenţă deposedate de către o mică parte a societăţii. Extorcarea puterii de control asupra condiţiilor de existenţă (deci mai simplu spus, relaţiile de proprietate privată) şi frauda sunt, desigur, istoric determinate de nivelul slab al   tehnicii: soluţia cea mai simplă pentru a compensa acest nivel a fost constrângerea forţei de muncă, iar constrângerea nu putea avea loc fără însuşirea mijloacelor de asigurare a vieţii şi, evident, fără legitimarea acestei însuşiri. Era nedrept, desigur, ca un om oarecare, născut cu acelaşi elan vital şi aceeaşi dorinţă de manifestare liberă şi creatoare ca şi cei aflaţi la conducerea destinelor comunităţii, să fie constrâns să nu-şi actualizeze potenţele: şi era un chin pentru acel om – iar dacă suntem oameni nu trebuie să uităm niciodată că am ajuns în timpul actual pe seama chinurilor anonimilor –, dar acestea au fost condiţiile istorice.

Naşterea capitalismului a adus cu sine un moment care a inclus, pe lângă pradă şi deposedări, şi construcţia a novo a producţiei şi, deci, a puterii: spiritul tehnic inovator şi munca entuziastă a unor capitalişti de primă generaţie nu sunt doar poveşti, deşi au fost exacerbate în cadrul miturilor fondatoare ale acestui sistem. Pe ei puteai să îi întrebi de primul milion, dar câţi au fost ei şi în ce măsură au fost ei determinanţi pentru triumful modernităţii?

Ceea ce este important aici este că acest triumf nu a şters, nici el, spiritul de dreptate care animă fiinţa umană. Legitimarea capitalismului a avut loc mereu cu ideile de popor şi justiţie pentru popor; democraţia însăşi, aşa burgheză cum este – adică tinzând să înece în proceduri de reprezentare substanţa libertăţii şi a drepturilor –, a avut mereu grijă să nu încalce flagrant pe plan intern pragul de admitere/suportabilitate a nedreptăţii (care este, să nu uităm, structurală pentru societatea bazată pe exploatare şi dominaţie). Nedreptate înseamnă nu doar nivel de trai insuficient pentru susţinerea vieţii, şi pentru susţinerea sa demnă[10]: deşi, fireşte, asta este cea mai cumplită nedreptate: este suficient să ne gândim la cei care nu au locuri de muncă, deci nici salarii, sau la cei al căror salariu este atât de mic încât nu-şi pot acoperi şi obligaţiile şi hrana zilnică, sau la cei care sunt nevoiţi să recurgă la prostituţie, sau la cei care recurg la furturi pentru că altfel nu au nici unde să lucreze şi nici nu pot obţine un venit necesar supravieţuirii sau cât de cât decent; şi dacă tâlhăria celor mari e trecută cu vederea, a lor – de ce nu?

Da, nedreptatea – aşa cum o discut aici legat de România post 1989 – înseamnă tocmai/şi folosirea dublei măsuri în discursul public: încă nu am ajuns în stadiul în care oficial să se legitimeze furtul, dar tot oficial furtul nu este sancţionat. Furtul celor de sus, fireşte. Despre faptul că aceştia nu respectă nici măcar aparenţele am mai scris. Acum este, însă, important să mergem mai departe de descriere. Primul milion, rezultatul hoţiilor de orice fel – atât ale businessmen-ilor  cât şi ale birocraţiei politice – poate fi cercetat, pus sub lupă, deşirat până la capăt, cu toate tertipurile de a-şi şterge originea şi urmele: pornind de la descifrarea discursului public, ceea ce înseamnă inclusiv a documentelor scrise. Nu este o asemenea cercetare răspunsul şi la nevoia de dreptate a oamenilor şi la nevoia de auto-corectare a societăţii, deci la reformă?

Oricum, să reţinem că, încrederea fiind primul şi cel mai important sentiment al omului[11], oamenii trăiesc o stare de perplexitate atunci când văd că ceilalţi, şi mai mult, categoriile conducătoare, nu respectă lucruri (valori şi legi) pe care spun că le-ar respecta. Nedreptatea tratării acestor categorii ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nici o încălcare de lege şi nici o încălcare de principiu moral elementar este strigătoare la cer. Dar cum poate populaţia să-şi manifeste indignarea legată de această nedreptate? Păi să se uite la televizor şi va vedea talk show-uri învârtind până la diluare fapta unui sau unor politicieni sau oameni de afaceri: dacă sunt ai Puterii, să se uite pe canalul Opoziţiei, iar dacă sunt ai Opoziţiei, are de unde alege, nu?, sună punctul de vedere dominant.

Şi se pare că acest punct de vedere tranchilizează şi vocile care se consideră a fi de stânga: din păcate, nu am văzut pe CA prea multe luări de poziţie şi analize legate de imoralitatea publică a politicienilor, oamenilor de afaceri, juriştilor. De ce? Numai marile probleme ale exploatării şi lipsei locurilor de muncă, sau ale neo-liberalismului declarat, sau ale relaţiilor de gen sunt demne de interesul stângii? Aş spune, dimpotrivă, că dacă nu suntem sensibili la „problemele minore” de nedreptate şi imoralitate publică atunci nu putem să le înţelegem nici pe celelalte în profunzimea semnificaţiilor lor. „Se discută destul la televizor, n-ar mai fi interesant să scriem şi noi despre asta”, ar putea obiecta cineva. Ei bine, noi am scrie din perspectiva stângii: am lega lucrurile şi le-am releva consecinţele; şi nu le-am dilua în obişnuitul fapt divers-scandal care se stinge cum apare un altul. Iar astfel, ne-am detaşa mai mult de media dominantă: provocând înţelegerea şi, în acelaşi timp, exprimarea indignării unui număr cât mai mare de oameni. Nu putem să ne facem că nu vedem mizeriile deoarece noi discutăm despre lucruri „mai înalte”. Căci aceste lucruri există numai prin concretul mizeriilor zilnice. Aşadar, deşi suntem puţini, cred că trebuie să înfruntăm – chiar dacă zdruncină ataşamentul s-d al unora – problemele incorectitudinii publice: tocmai pentru ca aceste probleme să nu fie confiscate de către dreapta, deci tocmai pentru a înlătura şi preîntâmpina resemnarea în faţa nedreptăţii indusă de dreapta.

În sfârşit şi inclusiv în cele ce urmează, discutarea incorectitudinii publice nu este o cădere în ilustrativ, deci o înlocuire a conceptelor cu simple date empirice, ci o propunere de concepte sau, mai corect, de abordare a problemelor prin prisma conceptelor ne-la modă de dreptate şi nedreptate; adică o suplimentare a conceptelor, sau o dezvoltare a lor cu ajutorul celor de corectitudine şi incorectitudine publică. După cum, discutarea incorectitudinii publice nu este defel o cădere în moralism – „departe, hăt, şi de zbaterea zilnică pentru trai şi de obiectivele pe care ar trebui să le promoveze stânga” – ci, dimpotrivă, ancorarea într-un concret al dezvăluirii „primului milion” de la care nu poate decât să emeargă concluzia: trebuie schimbată însăşi baza care permite, în numele proprietăţii private,  deposedarea oamenilor de o viaţă demnă. Atacul împotriva nedreptăţii nu vizează nici un fel de morală conservatoare tradiţională, privată prin esenţa ei, ci, dimpotrivă, o morală revoluţionară în care, cum am mai spus aici, Marx îl continuă pe Kant în modul unei Aufhebung, nu îl neagă.

Incorectitudinea judecăţii

Dincolo de teama de dezvăluire a personajelor în cauză – ce nu ţine deloc de ruşine, ci de frica pierderii puterii şi a tot ce ţine de aceasta –, acest sentiment trece şi prin mintea celor care judecă, sau se abţin s-o facă, înghesuind în uitare fapte care le-ar zdruncina echilibrul partizan. Dar teama de dezvăluire e opusă modelului raţionalist de om, în care fiinţa umană este, dimpotrivă, dornică de a cunoaşte şi de a ameliora starea de lucruri.

Or, scoaterea faptelor din câmpul prezenţei discursive – căci asta fac şi personajele sus-puse şi complicii lor voluntari şi involuntari – nu înseamnă nicidecum anihilarea acestor fapte, trecerea lor în nefiinţa societăţii ci, dimpotrivă, întărirea consecinţelor lor şi a calităţii lor de permanenţă faptică. Primul milion este astfel urmat de al doilea etc. – deci de întărirea puterii hoţilor – şi cu cât mai puternică devine categoria posesoare, cu atât mai slabă, anesteziată şi sortită „retragerii din istorie” (Blaga) devine populaţia ce va ajunge să nu cârtească nici în minte împotriva nedreptăţii.

Opoziţia împotriva nedreptăţii nu este rezultatul invidiei şi a dorinţei să moară şi capra vecinului. Sensul opoziţiei împotriva nedreptăţii este, pe de o parte, cu totul conservator: adică diminuarea nedreptăţii poate anula continuarea presiunii împotriva sistemului. Dar deoarece astăzi, în criza de sistem a capitalismului, spaţiul de manevră al puternicilor zilei este supus unor constrângeri din ce în ce mai mari şi fiecare moment câştigat prin lipsa unei contestări semnificative este  de fapt unul care le măreşte puterea, protagoniştii nedreptăţii nu sunt defel interesaţi să oprească „retragerea din istorie” a poporului şi a popoarelor. Indiferent de solemnitatea de crocodil a frazelor lor patriotarde, protagoniştii nedreptăţii preferă conştient să plătească propria prelingere încă în timp cu anularea demnităţii şi chiar a existenţei poporului şi popoarelor.

De aceea, ei nu mai sunt interesaţi prea mult de sensul conservator al diminuării nedreptăţii. Vezi de exemplu că în UE există şi o latură politică interesată de respectarea legii şi a statului de drept dar, în acelaşi timp, această latură este copleşită de cealaltă: aceea a impunerii nedreptăţii sub forma reducerii accelerate a statului social şi a creşterii puterii capitalului. Sau vezi că nici Puterea şi nici Opoziţia de la noi nu critică serios şi până la capăt incorectitudinile reciproce ale adversarilor: căci frica de conştientizarea de către oameni a nedreptăţii comune şi a consecinţei acesteia este mai mare decât inteligenţa politică a paşilor mărunţi de stăpânire şi control, adică a unor mini reforme de preîntâmpinare a presiunii de jos.

Şi de aceea, sensul opoziţiei până la capăt împotriva nedreptăţii nu mai poate să fie conservator, căci acest sens conservator nu mai are nici o putere concretă, adică nu mai este defel eficient pentru cei ce doresc dreptate: sensul este numai unul revoluţionar. Adică de transformare radicală a societăţii. De aceea, toţi cei care nu contenesc să definească starea existentă şi critica ei în termeni de nedreptate şi dreptate sunt priviţi drept duşmani de către sistem.

A judeca şi în termeni de dreptate-nedreptate nu înseamnă nicidecum a înlocui conceptele de exploatare, dominaţie, raporturi de clase. Ci doar a le „traduce” – dar nu a le trăda, deci – la nivelul manifestărilor vizibile. Termenii se referă la atât la forma cât şi la conţinutul relaţiilor sociale: există şi legi incorecte, dar înseamnă maximă incorectitudine nerespectarea legilor de către sus-puşi. Şi care este concluzia practică a unor asemenea manifestări? Că nu se mai poate presa eficient pentru ca şi „elitele” să respecte legea decât dacă ele sunt puse în situaţia de a da socoteală de primul milion. Şi numai astfel se corectează şi legile: în spiritul inexistentului liberalism utopic ce priveşte universalismul drepturilor şi obligaţiilor. Şi astfel, putem să îndreptăm împotriva categoriilor dominante tocmai arma pe care au fluturat-o din decembrie 1989 încoace.

Primul milion înseamnă toate privilegiile pe care birocraţia politică, din administraţie, justiţie, armată şi servicii, biserici le-a înhăţat în aceşti 23 de ani şi jumătate. Poate că nu e vorba de 1 milion – dar am spus că acesta serveşte aici doar drept metaforă –, după cum poate e vorba de mult mai mult: şi mai ales de urmările tragice şi în proporţie geometrică faţă de milionul puterii privilegiaţilor asupra minţii şi sufletului populaţiei. Poate fi corectă o judecată ce nu ţine seama de aceste urmări, poate fi corectă o judecată ce priveşte lucrurile fragmentat şi în afara oricăror idei raţionale despre priorităţi şi criterii?

Exemple

De exemplu, judecata că desfacerea întreprinderilor în bucăţi[12] ar duce la creşterea productivităţii lor şi la „evidenţierea adevărului pieţii din moment ce numai cei competitivi vor rezista” (AB, fără să se ţină seamă nici de lanţurile şi interdependenţele de producţie şi nici de obiectivele care sunt, mereu dincolo de eficienţa şi randamentul în sens îngust; căci acest randament are sens – şi este esenţial să se urmărească diminuarea risipei de orice fel, inclusiv de muncă – numai la nivelul „tehnicii” de producţie ca atare şi numai în cadrul obiectivelor societăţii; de exemplu, dacă se judecă doar în sine câştigul obţinut în urma traseelor trenurilor pe o rută sau alta, dar se exclud nevoile, chiar ale unui număr mic de oameni, de a merge pe acele trasee, se ajunge la aberaţii: despre care e cazul să nu întrebăm doar „unde sunt oamenii, în spatele politicii de rute desfiinţate?”, ci să şi menţionăm cum s-a ajuns la numărul mic de oameni care folosesc aceste rute, adică la dumping-ul practicat de unii al căror milion nu este tras la răspundere);  sau judecata în care „statul trebuie să susţină material bisericile, ba chiar şi construirea mega-catedralei, căci spiritualitatea poporului român a avut mereu un caracter religios, iar moralitatea de azi cere educaţia religioasă în şcoli”;

sau judecata în care „chiar dacă nu au contribuit pentru întreaga pensie specială, militarii trebuie să şi-o primească, pentru că un drept câştigat nu poate fi luat înapoi”; (AB, ca şi cum legea – în numele căreia s-a câştigat dreptul pensiilor speciale – nu ar fi reflectarea raportului de forţe şi nu ar exista astfel legi nu doar nedrepte ci şi aberante; şi ca şi cum ar exista vreo motivaţie logică şi morală care să justifice de ce trebuie să plătească toată societatea pentru situaţia privilegiată a unora); sau judecata în care suprema dreptate este asigurată de o structură de judecători aleşi politic;  sau judecata în care doar judecătorii, şi nu comunitatea oamenilor din ştiinţă, pot „hotărî” dacă anumite lucrări sunt plagiate sau nu şi dacă anumite recompense şi poziţii academice sunt acordate corect sau nu[13];

sau judecata în care „negocierile” între partide ar fi reprezentative pentru interesul general; sau judecata în care o sumă de fraudatori ai sistemului academic este neclintită în putere, deoarece orice dislocare ar fi un precedent nu doar trans-partinic ci împotriva birocraţiei academice ca atare[14]; sau judecata în care „un privilegiu al puterii este şi dizolvarea ideii de sancţiune şi de răspundere în faţa populaţiei”;

sau judecata în care forme aiurite sunt date drept garanţia corectitudinii democratice[15];

sau judecata în care rotaţia şi alianţele politicienilor ar fi de cel mai mare interes pentru populaţie, mai mare decât asigurarea vieţii sale demne;

sau judecata în care „drepturile” specialilor pot „compensa” non-drepturile generale; sau judecata că instituţiile anticorupţie, deoarece sunt supuse presiunii politice ar trebui desfiinţate; etc. etc. etc.

Problema de a trage la răspundere – şi nu, pur şi simplu, a chestiona despre – primul milion este un răspuns la atitudinea oarbă şi împăciuitoristă despre „trecut”: adică despre categoria conducătoare birocratică de dinainte şi de după 89, ca şi despre deţinătorii de capital de după; „ce-a fost a fost; acum să construim, să reparăm, să facem noi un partid, să milităm pentru statul social…, nu să ne tot învârtim în jurul unor chestiuni care sunt de acum, istorie”. Nu, nu putem merge înainte dacă nu curăţăm premisele acestei înaintări potrivit simţului general al dreptăţii. Cum îşi imaginează perspectiva lor dezirabilă pentru România patrioţii noştri care nu vor să vadă nedreptatea de 23 de ani şi jumătate?  Cum văd această perspectivă politologii noştri ce învârt doctrine şi sociologii noştri ce se iţesc dintre sondaje?

Sărăcia primului milion

Nu doresc sub nici un motiv să reducem lucrurile nici la un exemplu nici la un altul. Motivul pentru care îl menţionez aici pe domnul Ponta este, pur şi simplu, caracterul didactic al persistenţei domniei sale pe firmamentul politicii româneşti. Omul a plagiat[16]. Problema nu e aici această fraudă, ci faptul că nu a fost schimbat din locul de prim-ministru tocmai de către PSD. Nu mă interesează acum că a-i ţine partea înseamnă a apăra toată liota de falsificatori de identitate academică, nici înrudirea sa cu mai-marii acestui partid. Sigur că acestea sunt motive ce explică alinierea şi sprijinirea sa de către PSD, deocamdată incontestabilă. Mă interesează, însă, cum de nimeni dintre isteţii şi „idealiştii” din PSD nu a înţeles că a-l susţine în continuare pe domnul Ponta înseamnă a dezvălui că partidul e sărac în oameni, şi sărac şi în oameni cât de cât cinstiţi, şi în idei convingătoare. În Occident, partidele s-au mai gândit într-un timp la asta. Acum o fac mai puţin, dar exemplele din colţul acesta de lume sunt copleşitoare. Sigur că acum partidele sunt mai sărace în oameni: nu doar pentru că nu mai sunt partide de masă, ci deoarece pe de o parte, există un număr mic de tineri care să fie atraşi la modul serios de ideologia fără ideologie a partidelor actuale (iar asta e valabil mai ales la partidele s-d), iar pe de altă parte, concentrarea puterii este atât de mare şi lupta pentru stăpânirea resurselor puterii este atât de sălbatică, încât nici măcar interesele de dăinuire a partidului pe un oarecare termen mediu nu mai concurează în această stăpânire. Dar orişicât, vorba ceea.

Dacă ne gândim la exemplul birocraţiei academice hoaţe, lucrurile sunt mai clare. Nici dracu’ din cadrul acesteia nu se gândeşte la prestigiul muncii intelectuale şi al universităţilor româneşti, din moment ce important este să acapareze acum, până la expirare, cât mai multă putere şi bani. Da, dar rezultatul general este atât de urât[17] încât nu mai poate fi socotit drept preţ pentru milioanele private ale hoţilor academici.

La fel stă treaba şi în justiţie. Salarii, pensii speciale, ochi înlăcrimaţi vorbind despre statul de drept şi independenţa justiţiei de politic, dar rezultatul general este atât de urât încât distanţa dintre el şi milioanele private din justiţie nu mai poate fi trecută cu vederea.

La fel sunt lucrurile şi în industrie şi agricultură. Vilele şi milioanele mai-marilor profitorilor de aici par ceea ce şi sunt: modalităţi de a jefui avuţia naţională. Oare cât de sfânt mai apare primul milion?

Dar oare câtă nedreptate mai poate fi resorbită sau dispersată în întregul sistem pentru ca oamenii să înţeleagă că fără dislocarea primului milion nu există nici un fel de politică a dreptăţii?

A nu întreba despre primul milion

Este o perspectivă sinucigaşă pentru stânga ce se declară a fi altceva decât s-d.

Din punct de vedere epistemologic, înseamnă a accepta că, pur şi simplu, asta e esenţa societăţii, că această esenţă predetermină inexorabil societatea şi ordinea ei şi că este indestructibilă, din moment ce se află pe primul loc, înaintea existenţei sociale. Astfel, este o perspectivă esenţialistă (şi nu existenţialistă). Este o perspectivă metafizică, ce nu pune sub semnul întrebării conceptele, ci consideră că realitatea ar fi echivalentă cu reprezentarea imobilă şi de neatins asupra societăţii. Asta înseamnă că este o perspectivă obiectivistă, în care reprezentarea resemnată şi exterioară îndoielilor ar reflecta aidoma realitatea socială şi în care această realitate obiectivă ne-ar determina fatalmente. Or, modul cum arată realitatea socială trece prin înţelegerea şi experienţa noastră.

A nu întreba despre primul milion înseamnă a ne plia pe ideea fundamentală a dominaţiei: că societatea capitalistă este o organizare naturală şi indestructibilă, „normală” dincolo de orice abateri „conjuncturale”.

A întreba despre primul milion

Nu este doar o atitudine de intervenţie conştientă în realitatea socială, nu presupune doar atacul asupra relaţiilor economice structurale, ci şi asupra relaţiilor sociale în general. Adică asupra categoriilor concrete şi a persoanelor concrete care au acaparat puterea în modul hoţesc în ambele feluri: a) creându-şi legi care să le permită demersul şi b) încălcând cele mai elementare legi care apără cât de cât coeziunea socială. Este o atitudine critică şi, mai mult, este jalonul oricăror critici sociale de astăzi.

Şi această atitudine critică şi conceptele de dreptate şi nedreptate socială sunt singurele care pot mobiliza în mod real oamenii să gândească şi să spere. Ele permit şi explicaţii coerente şi construcţie societală.

În sfârşit, ele nu ţin doar de etică, ci de raporturile de putere. Iar dacă cineva crede că ele înseamnă a corecta câte ceva de la margine, se înşeală: miezul capitalismului nu se mai poate prezerva dacă se atacă raporturile de putere din perspectiva dreptăţii şi nedreptăţii sociale.

Cine ne-a luat-o înainte?

Dreapta declarată: ajutată, fireşte, de falsa stângă de orice fel. După 1989, cei care au introdus problematica memoriei sociale în construirea capitalismului explicit au fost cei care au chestionat mijloacele de a ajunge la putere ale fostei orânduiri/ale fostei categorii stăpânitoare. A chestiona aceste mijloace ale foştilor este sine qua non pentru orice societate. După 1989 această operaţie a fost confiscată de către noii beneficiari ai schimbării. Ei au întreprins-o, fireşte, de la dreapta: nu au chestionat legitimitatea prezumţiilor lor în această operaţie, ci au atacat tot ce punea sub semnul întrebării aceste prezumţii (proprietatea privată sfântă şi inviolabilă etc.). Şi înverşunata ofensivă anticomunistă – pentru care Ion Iliescu este la fel de vinovat ca Traian Băsescu şi, astăzi, Victor Ponta – a avut loc şi pentru a pedepsi fostele relaţii de putere care dislocaseră terenul solid pe care promotorii sociali ai dreptei credeau că îl au pe vecie, şi pentru a pune mâna pe proprietăţi, dar şi pentru a şterge din memoria publică cât mai multe elemente care îndemnau la contestarea socială.

Toate acestea, cu ajutorul entuziast al birocraţiei, oportunistă şi înainte iar acum putând să-şi asume deschis caracterul său pro dominaţie. Concret şi nediscutând aici despre ideologia ei şi despre valori – nu merită, anticomunismul birocraţiei s-a manifestat prin întreţinerea unei atmosfere sociale tulburi, permisivă pentru orice fărădelege.

Ei bine, noi trebuie să contrapunem acestui întreg demers de dreapta propria noastră chestionare a mijloacelor de atingere a puterii după 1989 şi propria noastră ordonare a memoriei sociale.  iar asta înseamnă – şi nu e nici un fel de cinism aici – a da şi „a doua şansă” în mod real celor care au nevoie de asta. Nu este cinism aici, deoarece a doua şansă se dă numai după judecarea clară a lucrurilor şi după remuşcarea reală a celor care şi-au interpretat prima şansă într-un mod egoist, antiuman şi dăunător societăţii. Nu este vorba aici doar de morală, ci şi de aplicarea democratică a legii.

Morală şi mai mult decât morală

Atitudinea tolerantă faţă de incorectitudinea publică (raptul şi frauda economică, frauda politică, frauda universitară) se răsfrânge şi asupra moralităţii intime a individului. Şi deoarece consecinţele incorectitudinii publice compuse de n ori cu alte asemenea consecinţe schimbă înfăţişarea generală a societăţii, deci schimbă condiţia generală a moralităţii individuale; şi deoarece îngăduinţa faţă de incorectitudinea publică se află într-o relaţie de determinare reciprocă cu acceptarea ca scuzabilă a propriilor derapaje morale: mă refer mai ales la cele privind propriul comportament public.

E fals că stânga – stânga radicală, singura demnă de acest nume; nu pseudo-stânga s-d – nu ar fi fost sensibilă la morală şi, ca urmare, dreapta a fost aceea care a confiscat discutarea problemelor etice. Doar că stânga le-a discutat până la capăt, dincolo de fariseice mesaje plângăreţe: aşa a ajuns ea la ideea dislocării proprietăţii private şi a puterii ce decurge de aici. Raporturile sociale sunt condiţiile ultime ale comportamentelor morale. În afara unor raporturi care să asigure poziţii egale în cadrul puterii, nu există nici metode de a asigura pentru totdeauna corectitudinea publică, va exista mereu tentaţia şi oportunitatea acestei incorectitudini, iar protagoniştii ei se vor bucura de impunitate. Fraza comportă, desigur,  nuanţe şi contextualizare dar, în esenţă, lucrurile stau chiar aşa. Întreaga istorie, practic – şi mai ales, în ce ne priveşte, ultimii 23 de ani şi jumătate – a fost dominată de ideologia celor doritori de impunitate: de aceea, oamenii au fost obişnuiţi să fie şi îngăduitori şi resemnaţi faţă de înşelăciunea publică. Ei au acceptat, astfel, impunitatea celor puţini. Totuşi, presiunea lor, mai ales din modernitate, a determinat, cel puţin până în faza actuală de criză de sistem, o micşorare a impunităţii. Dar nu o desfiinţare a ei. Aceasta depinde de distrugerea soclului primului milion.

Sucindu-ne şi răsucindu-ne pentru a ocoli chestionarea primului milion

Mulţi critică punctual diferite incorectitudini publice şi protagoniştii lor. Dar le apare, iată, că e foarte greu, practic imposibil, să îi înlocuiască în cadrul sistemului. Şi atunci pun surdină criticii lor, sau sar de la o critică la alta, fericiţi că spectacolul politic le oferă din belşug obiectul muncii. Dar această critică este, pe de o parte, superficială, iar pe de altă parte,  mincinoasă prin omisiune. Căci, de exemplu, învăţământul superior este criticat global, şi nu concret – adică arătând şi o putreziciune suplimentară introdusă de paraziţi: căci anularea accesului liber la cunoaştere are loc şi prin transmiterea incorectitudinii, a cinismului şi  dublului limbaj (ca înainte), a superficialităţii, lipsei de rigoare şi de criterii. Dar nici această critică nu e decât una care, la rigoare, ar putea fi integrată în sistem: nu vrea capitalul un învăţământ superior de calitate, chiar dacă în sens elitist, ceea ce totuşi ar duce şi la eliminarea paraziţilor academici? Dar dacă se dovedeşte că dorinţa aceasta a capitalului este prea slabă pentru a înfăptui această cerinţă, nu este asta o dovadă a pierderii de către el a unei funcţii istorice progresiste şi o dovadă că obiectivul schimbării radicale a învăţământului superior nu poate avea loc fără o schimbare la fel de radicală a raporturilor structurale ale sistemului capitalist şi ale muncii?

Sau oare problema liderilor necorespunzători se rezolvă doar cu ceea ce face şi dreapta, o manipulare mediatică exasperantă, o acţiune la nivelul „imaginii”? Oare inexistenţa unor lideri puternici şi convingători, în carne şi oase, nu arată şi o epuizare a sistemului, şi nu doar conjuncturi accidentale neprielnice? Poţi, desigur, să ai un Capriles tânăr în faţa unui Maduro îngroşat de viaţă. Dar este din ce în ce mai greu pentru sistem: dovadă reşaparea vechilor (Iliescu, Berlusconi, Napolitano etc.). Şi oare lumea nu se dumireşte repede de găunoşenia agresivă a lui Capriles? Şi da, trebuie făcută diferenţa dintre permanentizarea lui Castro sau Lukaşenko şi, pe de altă parte, aceea a lui Berlusconi, în varianta originală sau întinerită în persoana lui Letta: pentru că trebuie judecate obiectivele şi consecinţele politicii lor. Dar toată povestea asta a liderilor nu trimite oare la rediscutarea actorilor politici şi mai pot fi aceştia doar câţiva lideri, oricare ar fi ei?

Sau poate fi trecut în uitare primul milion dacă nişte deţinători isteţi investesc în tehnologie?

Sau poate fi trecut în uitare primul milion atunci când, din când în când, se oferă mulţimii câte un „cap al lui Moţoc”?

Tocmai deoarece dreapta induce confuzia dintre stânga şi PSD – care, desigur, a confiscat concepte, limbaje, lozinci (de-altfel, ca şi dreapta, unele) – noi trebuie să susţinem mereu diferenţa radicală faţă de s-d. Dacă uităm s-o facem, contribuim la confuzionarea populaţiei şi la accentuarea sentimentului său de resemnare şi neputinţă. Ei bine, chestionarea primului milion face diferenţa, discutarea în termeni de nedreptate publică face diferenţa. Atacarea incorectitudinii publice şi a nedreptăţii face parte din mişcarea de înlocuire a capitalismului. Tocmai de aceea deţinătorii puterii se opun acestui atac.