TEMA: Bine şi Rău politic într-o democraţie a şantajului
Vă rog să mă iertaţi pentru titlul exclamativ, sunt încă sub impresia lăsată de discursul preşedintelui Traian Băsescu. Aproape că m-a convins că el este cinstit, deoarece adversarii lui sunt necinstiţi. Totuși, am hotărât că nu mă voi bizui pe cinstea cutărui sau cutărui politician. Dacă am depinde de cinstea politicienilor din ţară şi din străinătate am ajunge foarte repede să renunţăm la drepturile electorale şi să cerem statutul de apatrizi.
Dar să revenim la cele constituţionale. Mă holbam hipnotizat prin coperta tricoloră a Constituţiei României ce orna patriotic fundalul discursului prezidenţial.[i] Eram pătruns de ritmul obsedant-repetitiv al apelurilor la cinste. Am prins însă din zbor o afirmaţie interesantă, care, mărturisesc, m-ar fi satisfăcut cu câţiva ani în urmă. Ea se referă la capacitatea delegării legislative de a funcţiona ca instrument de reglementare în cazul legilor organice. „Domnul Ponta are un mecanism să se pună în acord cu decizia Curţii Constituţionale: anularea prin OUG a OUG prin care a intrat într-o zonă interzisă a fi modificată prin ordonanţa de urgenţă – zona electorală (sublinierea mea). În mod automat, conform Constituţiei, când Parlamentul e în vacanţă şi guvernul emite o ordonanţă de urgenţă, preşedinţii celor două camere sunt obligaţi să convoace parlamentul în termen de cinci zile.”[ii]
Oare este interzisă legiferarea prin ordonanţe de urgenţă în domeniul legislaţiei electorale? Ce bine ar fi fost să fie aşa! Atunci am fi putut să ne lăudăm şi noi cu faimosul „stat de drept” despre care se zice că tocmai a fost „încălcat”. Haideţi să lămurim doar această problemă constituţională, căci dacă ar trebui să le discutăm în amănunt doar pe acelea apărute în urma crizelor constituţionale din perioada 2004-2012, ar trebui să rescriem întreaga doctrină. Mai ales că nu e vorba de o problemă nouă. Chiar deloc. În plus, s-ar putea ca subiectul să revină în atenţia publică dacă Guvernul va hotărî să mai schimbe legislaţia cu privire la alegerile parlamentare în fugă.
Din nefericire, în istoria electorală postcomunistă este evidentă relativa „permeabilitate” a legislaţiei referitoare la alegeri, în sensul că atunci când a existat intenţia politică necesară, normele electorale au fost modificate cu mare uşurinţă, chiar şi prin ordonanţă de urgenţă, în pofida principiilor democratice clamate acum. Legea nr. 68 din 1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului a fost modificată de mai multe ori prin ordonanţe de urgenţă în cursul anului electoral 2000, una dintre modificări vizând chiar pragul electoral.[iii] Legea nr. 33 din 2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, a fost modificată ulterior în mai multe rânduri. De fapt, prima ordonanţă de urgenţă emisă de guvern în 2007 – Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1 din 2007 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European – avea în vedere tocmai modificarea legii abia adoptate.
Constituţionalitatea modificării legislaţiei electorale prin intermediul ordonanţelor guvernamentale sau prin ordonanţe de urgenţă este discutabilă, dar în măsura în care există un consens politic în spatele acestor demersuri de legiferare, ele vor fi considerate expresia unui consens politic tacit. Delegarea legislativă extinsă s-a dovedit a fi o practică obişnuită şi a fost folosită cu succes pentru modificări considerate necesare în afara procedurilor parlamentare uzuale. Desigur, din punctul de vedere al principiilor constituţionale capitale, încredinţarea funcţiei de legiferare în materie electorală guvernului, chiar şi temporar, nu poate să constituie o soluţie favorabilă echilibrului politic. Dacă normele impuse de consensul democratic nu se bazează pe un acord ferm asupra regulilor competiţiei politice, delegarea legislativă în privinţa transformării voinţei electoratului în mandate poate genera abuzuri, sau cel puţin poate evoca un deficit de legitimitate, având în vedere că este evitată deliberarea parlamentară.
Potrivit Constituţiei din 1991, sistemul electoral se număra printre domeniile de reglementare rezervate legislaţiei organice (art. 72, alin. 3, lit. a), prin urmare în afara domeniului de exercitare a delegării legislative, articolul 114 fiind destul de explicit în această privinţă: „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (sublinierea mea)”. Organizarea și desfășurarea referendumului de asemenea.
În mod oarecum surprinzător, revizuirea constituţională din 2003 nu a făcut altceva decât să dea consacrare juridică implicită unei practici care contrazice atât litera Constituţiei din 1991, cât şi spiritul constituţionalismului democratic, introducând limite relative acolo unde ar fi trebuit să existe o interdicţie lipsită de echivoc. Astfel, înţelegem din cuprinsul noului text constituţional că se poate legifera prin ordonanţe de urgenţă în domeniul legislaţiei organice în anumite condiţii, în pofida prevederii citate mai sus. Ordonanţele cuprinzând norme de natura legii organice trebuie să se aprobe cu o majoritate adecvată. Coroborată cu procedura aprobării „din oficiu” în cazul în care una dintre Camere nu decide în termen de 30 de zile, această nouă regulă face ca legislaţia electorală să poată fi modificată cel puţin la fel de facil ca şi până la adoptarea legii de revizuire.
În cuprinsul textului constituţional în vigoare, articolul 73 stabileşte că legislaţia privind sistemul electoral şi organizarea referendumului ţine de domeniul legilor organice, iar articolul 115 păstrează prevederea care permite delegarea legislativă doar în materii ce nu constituie obiectul legiferării organice. În schimb, referirile la ordonanţele de urgenţă par să contrazică această cerinţă aplicabilă ordonanţelor guvernamentale în genere. Potrivit aliniatului 5 al articolului 115, ordonanţele de urgenţă ce conţin prevederi de natura legii organice trebuie să fie aprobate cu majoritatea membrilor fiecărei Camere. Aşadar pot fi emise, pot să rămână literă de lege, nu sunt o absurditate anticonstituţională. Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea spre aprobare a ordonanţei de urgenţă Camera sesizată nu se pronunţă, ordonanţa trece la cealaltă Cameră pentru a fi analizată în regim de urgenţă. Practic, în loc ca interdicţia impusă de Constituţia din 1991 să fie întărită şi clarificată în raport cu încălcările ei repetate, ea a fost anulată printr-o derogare îndoielnică sub aspectul adecvării la principiile constituţionale şi incoerentă prin raportare la conţinutul documentului din care face parte. Unde-i urgenţă… nu-i tocmeală.
Să nu uităm, revizuirea constituţională din 2003 s-a făcut consensual. Aş spune, cu amară ironie, într-o atmosferă de colaborare transpartinică ce a devenit istorie. De aceea, practica legiferării curente prin delegare legislativă, un defect al tuturor legislaturilor de până acum, nu poate fi interpretată ca o lacună majoră din punctul de vedere al standardelor democratice atunci când efectele sale se răsfrâng asupra normelor electorale, aşa cum pare la prima vedere. Legiferarea prin ordonanțe de urgență este un fel de tradiție parlamentară la noi. Este vorba mai ales de un mecanism funcţional, consensual, pus în mişcare de obicei cu asentimentul opoziţiei, mecanism menit să corecteze erorile sau lacunele legii, lucru dovedit de multe ori până acum prin absenţa unor reacţii negative evidente şi a sesizărilor de contencios constituţional în materie. Practica respectivă nu contravine regulii consensului cvasiunanim în materie de legiferare electorală, dar relevă stângăcia cu care politica electorală este articulată instituţional în forurile de reprezentare şi de decizie, fiind concomitent un simptom al erodării profunde pe care o resimte din plin sistemul instituţional-normativ din România. Există unele riscuri. Se poate întâmpla să dispară consensul. Atunci se ridică vălul, iar democrația noastră se arată Occidentului în toată goliciunea ei.
Păcat că politicienii noştri de marcă semnalează asta abia acum. Bănuiesc că nu este vorba de o preocupare sinceră în legătură cu soarta democraţiei. Nu e cinstit!
[i] Poate că e cinstit să foloseşti tricolorul şi stema ţării într-o campanie referendară (presupunem că nu se aplică regulile stipulate pentru a reglementa o campanie electorală obişnuită), dar sper că s-a cerut aprobarea scrisă de la Regia Autonomă “Monitorul Oficial” pentru utilizarea copertei. Ea este, vrând-nevrând, o lucrare grafică protejată de drepturi de autor. Ca simplă observaţie colaterală, pare că Traian Băsescu e în apele lui doar când are adversari pe care să-i lovească. Nu se mai bâlbâie, e plin de viaţă, la referendum va atinge „vârful de formă”. Grăieşte poporului pe limba lui, simplu, simplist. Ocroteşte copiii la piept, strângându-i cu braţele lui vânjoase. A reuşit să-i debusoleze în aşa hal pe liderii USL, încât au început să acţioneze în grabă, fără cumpătare, doar ca să scape de lovituri. Aşa au ajuns să fie consideraţi în străinătate drept autori ai unei “lovituri de stat”, când de fapt sunt plini de vânătăi. Din potenţiali restauratori ai dreptăţii au devenit – lipsa de experienţă îşi spune cuvântul – un fel de paiaţe. Ca să vezi! Coloneii PDL nu se tem de superioritatea generalului Clark. Ei luptă cu alte bombe decât cele pe care le-a folosit Wesley Clark în Iugoslavia. Aşa că atunci când oficialii comunitari se străduiesc să bage pe gât austeritatea oricui nu vrea s-o înghită în tăcere, lucrurile sunt potrivite în aşa fel de aparatul ideologic de stat al „oamenilor de dreapta”, încât adversarii lui Traian Băsescu sunt stigmatizaţi mortal, chiar dacă şi-ar dori din suflet să facă concesii mai mari decât duşmanul lor, să slujească cu la fel de multă credinţă interesele financiare ale puternicilor Europei şi ale oricărei bănci străine, să dea exploatările României oricărui exploatator.
[ii] Vezi întreg textul, transcris de HotNews, aici: http://www.hotnews.ro/stiri-politic-12770213-conferinta-presa-traian-basescu-ora-20-00.htm
[iii] Vezi Cristian Preda, România postcomunistă şi România interbelică, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002, p. 15.