Costi Rogozanu pe VoxPublica
S-a produs explozia publică a înlocuitorului lui Franks: Erik de Vrijer. A emis cîteva mesaje importante în conferinţa de presă şi în cele cîteva interviuri acordate. Ce trebuie reţinut? Că liberalizarea preţurilor la gaze şi electricitate se accelerează şi că nu mai există nici o şansă de negociere, amînare. S-au subliniat întîrzierile angajamentelor precedente şi s-a anunţat un calendar ferm de scumpiri. “Reîntregirea” va fi o glumă pe lîngă noul salt al preţurilor.
Singurul semnal că existăm şi noi ca parte din negociere este propunerea anunţată de Liviu Voinea – încă la stadiul de firavă iniţiativă – de taxare a plusului rezultat din liberalizările de preţuri la gaz şi energie. Mă îndoiesc că va ieşi, de Vrijer a spus că ştie de discuţiile pe această temă, dar atît, nici măcar n-a spus că se gîndeşte la asta.
Obsesiile rămîn aceleaşi: liberalizarea deschide de fapt drumul către privatizări. Reţeta Petrom, un succes enorm pentru investitorii străini, o pacoste pentru noi, pare să fie nedeclarat singura demnă de luat în seamă…
Dar Erik de Vrijer a mai anunţat ceva. De exemplu că noul cod al muncii şi legea dialogului social nu trebuie să fie schimbate. Ba chiar spune ca Emil Boc că s-ar fi înregistrat un succes în urma noului cod. Nu revin, au fost multe semnale că acel succes e complet iluzoriu şi că, în afară de vulnerabilizarea angajaţilor, nu s-a obţinut decît un nou privilegiu pentru marile corporaţii. Mai rău e că guvernul Ponta a discutat deja cu sindicatele o posibilă revenire la vechile prevederi. Au promis nişte îndreptări de situaţie. Pe cine va alege Ponta între FMI şi sindicate? Ghici ciupercă.
Mai spune de Vrijer că TVA mai mic pentru alimentele de bază e de fapt un ajutor pentru oricine, numai pentru consumatori nu. Complet de acord. Ideea lui Ponta cu TVA mai mic la alimentele de bază era suspectă numai şi dacă vedeai rînjetele retailerilor şi a marilor distribuitori la televizor.
FMI îşi recită vajnic poezia. Pregătiţi-vă de privatizări plus liberalizări. Sînt bani rapizi, nu ne interesează prea mult altceva. Evident, puteţi investi în infrastructură dacă vreţi şi dacă vă mai rămîne cîte ceva. Da, nu prea cheltuiţi social, dar şi ce cheltuiţi oricum e aiurea (vezi indicaţiile pe sănătate).
“Negocierea” cu guvernul nu are, oricît am căutat, aer de negociere – directive şi mici concesii, atît. Tot aşa cum nu văd unde mai rămîne loc de altceva decît supravieţuire semi-sugrumată. De ce se bagă şi peste drepturile angajaţilor sau peste dialogul social? Nu ştiu, să-i întrebe Ponta.
Un articol de citit
Cristian Socol scrie, chiar în marea fanatică de la contributors (apreciez cu atît mai mult), un articol foarte bun despre unele motive economice pentru care n-ar trebui să fim trataţi ca nişte cetăţeni de mîna a cinşpea. Redau cele şase argumente ale economistului:
1. Asimetria evidentă în distribuţia costurilor şi beneficiilor între UE şi ţările nou membre UE. Afacerile companiilor din ţările UE în ţările ECE au început de la debutul transformării postcomuniste, urmărind exploatarea oportunităţilor de profit din aceste regiuni. Ţările candidate din Est au primit fonduri de aderare cu mult mai târziu, când deja beneficiile pentru UE erau evidente. Comparând surplusul comercial al UE pe relaţia ECE cu totalul transferurilor financiare către ţările candidate, observăm un câştig evident de partea UE.
2. Economia Uniunii Europene este un beneficiar net al procesului de aderare al ţărilor din Est. Ea a fost avantajată încă de la începutul anilor `90, atunci când s-au iniţiat procesele de liberalizare şi restructurare în ţările în tranziţie. Între 1992 şi 1997, de exemplu, comerţul Uniunea Europeană – Europa Centrală şi de Est (ECE) a generat un surplus pentru UE de 64 mld. ECU (din care numai cu ţările CEFTA 60 mld. ECU). În timp ce în medie regiunea ECE are o pondere mică (aprox. 10%) din exportul UE, ea a generat 83% din surplusul comercial global al Uniunii Europene. În studiile despre extindere, acest avantaj este trecut în penumbră.
3. Se consideră că între 0,27 şi 0,40 puncte procentuale din creşterea economică a UE se datorează dinamismului crescut al exporturilor către pieţele ECE. Putem spune că UE are deja o senzitivitate susţinută faţă de exporturile către ţările ECE. În medie, cu un ritm de creştere economică a UE de 1,5% pe an (exclusiv perioada crizei), aproximativ 20% din creşterea PIB a Uniunii Europene poate fi explicată prin creşterea zonei central şi est europene.
4. Chiar migraţia (cu toate elementele ei negative) a contribuit la creşterea economică din Occident. Jumătate din creşterea PIB ului din Spania şi Italia este dată de munca lucrătorilor care au venit din Est.
5. Modelul redistributiv al UE este doar unul plin de intenţii bune. România, de exemplu, este contributor net la bugetul Uniunii Europene, dacă nu punem la socoteală fondurile de preaderare, deci nu trăieşte economic din contribuţiile altor state. Dacă luăm în considerare că România nu a absorbit postaderare decât 10% din fondurile UE, observăm că dimpotrivă, noi suntem cei care subvenţionăm agricultorii din Germania şi Franţa, nu invers.
6. România va plăti la bugetul UE în 2012 suma de 1,24 miliarde euro, de 4,5 ori mai mult decât ţara pe care o reprezintă dna Reding, de exemplu. Pentru o contributie anuală medie de 57 de euro pe român, cred că putem cere un minim de respect.
(sursa)
În caz că v-a scăpat
Un interviu cu omul-legendă Chuck Norris. Am dat peste el întîmplător şi am zis să-l împărtăşesc:
“The troops in Iraq have been pestering their commanders to get me over there,” he grins. “A general called and I said, ‘I’d be glad to, but I want to go to where they don’t get celebrities.’ So I went to 11 places no-one’s heard of, slept in the hooch with the troops, with the latrine 50 yards down the road. It was great. In fact, one of the tanks had my name on the barrel. They got me in the tank and I fired off a shell at an insurgent group!”
Presumably it killed the lot of them?
He laughs loudly. “Well, I don’t know — that shell goes ten miles…” (articolul aici)