Ateneul Român, biletele de 5 lei epuizate încă de săptămîna trecută. Mă salvează domnul Oişteanu cu o invitaţie. Aşa că intru la întîlnirea Andrei Pleşu – Adam Michnick. Ascult, înregistrez şi vă spun cîteva dintre notele mele zen. “Zen” pentru că am scris deja cam toate reproşurile pe care le aduc falangei elitiste din România. Nu reiau.
Azi mi s-a lămurit un singur lucru: întrebam acum ceva timp cum se face că Michnik este invocat “în apărare” tot timpul de Tismăneanu, Pleşu, Mihăieş şi de alţii deşi e evident împotriva lor fundamental cu tot ce a scris cu toate reacţiile sale publice despre raportarea la comunism, la “vinovaţi”, la păcatele excesului de zel.
Michnik este pseudocitarea legitimatoare. De exemplu, Vladimir Tismaneanu îl pomeneşte tot timpul în sprijin deşi Michnik n-ar fi niciodată de acord cu discursul tardiv anticomunist predicat de întreaga grupare de intelectuali care au reînviat tema inclusiv cu beneficiu electoral pentru un anume TB în 2009.
Profundă ruptură între două feluri de a vedea regimul comunist. Michnik cu acea relaxare a omului care poate să ierte, să nuanţeze, să apere lideri comunişti, să critice capitalismul etc. Şi o falangă anticomunistă (ne)obosită care predică încă o misterioasă puritate morală mai ales prin Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu. Cu nemisterioase beneficii publice care vin la schimb.
- Andrei Pleşu a dus de la început discuţia către un episod care a făcut vîlvă în lumea culturală de la noi, întîlnirea Liiceanu – Herta Muller (o descriere bună a întîlnirii aici). Prezentarea reproşurilor scriitoarei a fost cu accent greşit, ca să fiu politicos de-a dreptul, nu doar zen: uite ce ne-a zis Herta, că eram vinovaţi deşi noi aveam grijă să nu ne prostituăm cuvintele. Nu-i aşa că tu, Adam, ne aperi? – parafrazez, evident.
- Iar Adam Michnik a răspuns în stilul binecunoscut, sesizînd o nuanţă foarte importanţă : din cîte îmi amintesc, Gabriel Liiceanu avea texte de procuror, de înfierare a comuniştilor în anii 90. Sala a rămas puţin în derută. Iar subiectul a fost deturnat către aceia care au rezistat doar făcîndu-şi treaba corect în vremea regimului etc.
- Interesantă mi s-a părut propunerea polonezului de a aborda alt subiect. Spunea cam aşa: generaţia noastră a obţinut tot ce a vrut, libertate, alegeri libere, lipsa cenzurii din cultură. Şi totuşi sîntem nemulţumiţi. De ce? Mi se părea un punct de pornire excelent. Dar doar fraza iniţială a rămas. Pentru că interlocutorul Andrei Pleşu avea alt plan. Păcat.
- Michnik a mai subliniat importanţa opiniei anti-majoritare şi după 1990. Şi asta avea să-i explice şi lui Liiceanu: că a greşit cînd s-a aruncat populist de partea majorităţii anticomuniste de ocazie.
- Pleşu afirmă că aici e o ruşine să spui că eşti român, că eşti patriot şi cum se face că Michnik o spune tot timpul fără frică. Aş nota la fel de zen că pot strînge cu google zeci de articole despre nevolnicia neamului românesc şi alte românisme scrise de Pleşu – de aceea mi se pare puţin ipocrită observaţia. Una e patriotism, alta e narcisism naţional.
- La finalul discuţiei, Gabriel Liiceanu explică din sală de ce a scris Apel către lichele, pentru că se simte încă o dată lovit de Michnik, după loviturile aplicate de Muller. Le cerea doar unora să stea deoparte. Michnik îi repetă încă o dată că nu a avut dreptate, că are exigenţe mai mari faţă de intelectuali şi filozofi. Şi, glumind, îi spune lui G L că nu a fost bolşevic, ci doar menşevic. (Michnik spunea că aceia care au devenit radical anticomunişti după 1990 împrumutau de fapt discursul bolşevic de eliminare a adversarului – el crede că alegerile democratice erau singura lovitura corectă aplicată comunismului)
Am notat cît m-a interesat din discuţie. Au mai fost momente bune ale polonezului, dar deloc surprize pentru cei care i-au citit textele fundamentale.
Pentru mine a fost o seară cu folos strict din acest unghi: mi s-a lămurit esenţa prieteniei acesteia poate adevărate, dar rupte de viziunea complet diferită asupra trecutului şi prezentului. În rest, plictiseală, aceeaşi plictiseală.
Şi un citat din Michnik, aşa, pentru reglarea respiraţiei:
Plictiseala şi cinismul sînt urmaşii naturali ai saloanelor din care au fost invitate să iasă gîndirea, sinceritatea, autenticitatea. Plictiseala omniprezentă este o trăsătură a mediilor închise, blocate spiritual, incapabile să dialogheze cu luea în schimbare, saturate de resentimentul faţă de ceea ce este nou şi necunoscut. Plictiseala înseamnă bîrfe în loc de informaţii, intrigi în loc de dezbateri şi parada jalnică a carieriştilor în locul politicienilor preocupaţi de binele comun.
P.S. Pleşu a povestit că Michnik (aducînd un elogiu vivacităţii polonezului) l-a întrebat cum a coborît din avion ce crede despre Egipt. Aş spune doar că “zona elite româneşti” a stat iar tăcută în faţa unor evenimente externe incredibile – unii dintre ei, diplomaţi, foşti miniştri. La ce bun filozofii? Numai pentru “românisment”?