TEMA: Migranţii. România de “afară”
După 1 ianuarie 2002 migraţia românilor a căpătat dimensiuni de masă. Separaţi de vestul continentului mai întâi de Cortina de Fier, apoi de politicile restrictive ale statelor vest europene, 1 ianuarie 2002 a reprezentat un moment de europenizare „de jos în sus”: cetăţenii români auputut să călătorească liber în vestul Europei. Vreme de câţiva ani buni, migraţia românilor a fost celebrată ca o importantă sursă de venituri pentru populaţie, ca o supapă care a rezolvat parţial problema şomajului neînregistrat din România şi „a rezolvat” echilibrul balanţei de plăţi a statului român. Venirea crizei economice în ţările Uniunii Europene a început să spulbere acest mit postdecembrist. Media şi autorităţile au început să înţeleagă faptul că remiterile migranţilor sunt în scădere bruscă, că românii odată plecaţi nu se mai întorc neapărat în România, în fine că migraţia masivă are consecinţe de durată în societatea românească.
Migraţia a aproximativ două milioane şi jumătate de persoane (Horvath şi Anghel 2009) nu a lăsat nealterată societatea românească. Cu toate acestea, studiile despre efectele migraţiei sunt puţin numeroase. În plus, analizele despre migraţia românească s-au concentrat în general asupra procesului migraţiei şi mai puţin asupra consecinţelor sale pentru societatea românească. Este cunoscut faptul că în anii 90 România a experimentat un proces socio-economic foarte dramatic, în care circa 40% din locurile de muncă au dispărut din economie. Migraţia românească a început să se dezvolte iregular către vestul Europei după 1990, dar s-a intensificat foarte mult în special după 1997, anul în care au avut loc mari restructurări şi închideri de companii industriale. Alungaţi de neo-liberalismul primitiv românesc, migranţii români au reuşit să profite de neo-liberalismul vest European: în contextul lipsei de reglementare a migraţiei în ţări precum Italia şi Spania au avut acces la oportunităţile oferite de pieţele de muncă vestice. Până în 2002, migraţia iregulară s-a dezvoltat selectiv prin utilizarea reţelelor de rudenie şi prietenie. După acea dată, migraţia românească s-a dezvoltat neîngrădit. Reţelele sociale au jucat un rol mai redus în procesul de migraţie, dar au rămas esenţiale pentru încorporarea economică. O populaţie pauperizată de două decenii de privaţiuni a putut în fine să migreze către ţări în care munca le-a a fost răsplătită corespunzător aşteptărilor. Interviuri realizate relevă faptul că în ciuda statusului iregular pe care îl aveau, a speculaţiilor de pe piaţa de muncă, românii se declarau mult mai mulţumiţi de veniturile realizate şi de relaţiile de muncă din Italia faţă de cele din România, spre exemplu. Între timp, migranţii români au început să remită bani familiilor lor, să construiască case şi prin aceasta să susţină economia localităţilor de origine.
Remiteri financiare şi diferenţiere socială
Migraţia a produs restructurare socială în localităţile de origine. La fel ca în literatura internaţională, studii din România arată cum migraţia produce o „cultură a miraţiei”. Migraţia nu devine numai acceptată social, ea produce un comportament social orientat către migraţie. Astfel, Horvath arată cum tinerii din mediul rural, confruntaţi cu impredictibilitatea pieţei muncii din România, găsesc în migraţie o soluţie pentru a-şi asigura venituri constante necesare întemeierii famililiei şi trecerii la starea de adult. Analize similare (Cingolani 2009, Vlase 2008, Anghel 2008) arată cum tinerii migrează pentru ca gospodăriile lor să poate face faţă riscurilor economice. Cultura migraţiei se produce ca urmare a creşterii veniturilor familiilor migranţilor faţă de familiile ne-migranţilor. Resursele aduse de migraţie produc deprivare relativă şi creşterea aspiraţiilor financiare şi de consum a familiilor care nu au migranţi. Deprivarea relativă produce motivaţie pentru migraţie şi perpetuează migraţia într-o manieră cumulativă.
Astfe, remiterile financiare au rolul de a produce sau accentua clivajele sociale dintre familiile de migranţi şi cele de ne-migranţi. Acesta este arătată în mai multe analize despre migraţia românească care studiază modalităţile în care migranţii construiesc o relaţie de prestigiu social prin achiziţia de bunuri şi configurarea unor modele de succes economic şi social bazat pe migraţie. Investiţia în case, care este un fenomen cvasigeneralizat în mediul rural românesc este şi un marker al statusului simbolic al migranţilor. În plus, migraţia produce schimbare a comportamentelor şi a valorilor. Acest lucru se întâmplă în cazul migranţilor din Suceava care nu mai consideră pământul o valoare esenţială pentru gospodăriile lor, necesar supravieţuirii, precum gândeau părinţii lor (Cingolani 2009). Tinerii migranţi văd pământul ca pe o marfă pe care pot oricând pentru a obţine un profit. În plus, nu îşi mai văd viitorul în satul de origine şi împrumută un mod de viaţă urban. Spre exemplu, plimbarea de seară (un giro) devine ceva comun, dar în satul de origine aceasta este adesea catalogată drept „lene”. O altă schimbare puternică care apare în familiile migranţilor este emanciparea femeilor. Adesea plecarea în străinătate produce o egalizare a raporturilor dintre femei şi bărbaţi şi renegocierea rolurilor în familie (Vlase 2008). Migraţia către vestul Europei şi munca în familii din clasa medie italiană produce o schimbare de perspectivă pentru femeile românce. Dacă la începutul migraţiei plecau mai întâi bărbaţii, când migraţia s-a dezvoltat femeile au început să migreze şi să aibe succes pe piaţa de muncă comparativ cu soţii lor. Atunci însă când se întorc în România, femeile trebuie să accepte din nou relaţiile de gen inegale şi controlul social puternic din satul de origine.
Un alt tip de schimbări se referă la modul în care migraţia afectează minorităţile etnice şi religioase. La începutul anilor 90, membrii minorităţilor etnice şi religioase au fost cele printre cei mai mobili cetăţeni români. Migraţia germanilor şi maghiarilor a fost prima migraţie importantă imediat după Revoluţia din 1989. Deasemenea, membrii comunităţilor religioase catolice, adventiste şi penticostale au migrat înaintea ortodocşilor. Folosind reţele religioase din vest, parte dintre aceşti migranţi au putut să se adapteze mai rapid societăţilor de recepţie şi au devenit migranţi de succes mult mai rapid decât ceilalţi migranţi români. Astfel de diferenţe etnice şi religioase apar şi în comunităţile de origine. Astfel, migranţii penticostali din Suceava susţin relaţii transnaţionale foarte intense între România şi Italia şi sunt capabili să menţină un control social ridicat şi o atitudine optimistă faţă de perspectiva lor de migraţie. În contrast, migranţii ortodocşi sunt mult mai individualişti şi apartenenţa religioasă nu are un rol important în transnaţionalismul migranţilor. În fine, migraţia poate să producă efecte diferenţiate în cazul migranţilor români şi romi. În ciuda discuţiilor extrem de vocale din media, despre migraţia romilor se ştie foarte puţin poate şi pentru faptul că este o migraţie mai recentă decât cea a românilor: romii au început să migreze mai mult după 2002 atunci când costurile migraţiei au scăzut. Totuşi, câteva exemple arată importanţa migraţiei pentru romi, a faptului că prin migraţie au avut acces la resurse care erau de neimaginat. Astfel, studiile despre migraţia din România arată faptul că migraţia produce efecte diferenţiate şi noi clivaje sociale în funcţie de diversitatea etnică şi religioasă, în care grupurile sociale se pot afla adesea în situaţii de renegociere a poziţiei şi prestigiului.
Migraţie şi dezvoltare: o relaţie agitată
Într-un interviu realizat în 2007, am întrebat un angajat al unei primării locale ce s-ar putea face pentru dezvoltarea localităţii. Mă gândeam la migraţia masivă şi la remiterile migranţilor, a faptului că adesea migraţia produce transferuri financiare şi de calificări, cadre normative şi practici instituţionale noi. Răspunsul a fost simplu: „dezvoltare, adică cum să oprim migraţia?” Respectivul funcţionar a atins una dintre temele cele mai actuale referitor la efectele migraţiei în societăţile de origine. În ultimul deceniu discursul despre migraţie şi dezvoltare a fost utilizat adesea ca un panaceu al subdezvoltării, pentru că, nu-i aşa? Sumele pe care le trimit migranţii către societăţile lor de origine depăşesc de câteva ori sumele care intră ca ajutoare pentru dezvoltare. Organizaţiile internaţionale, guvernele statelor, donatorii privaţi se uită adesea la remiteri ca la un vehicul ideal prin care dezvoltarea se poate produce „de la sine” şi „de sus în jos”. Utilizarea acestui nou panaceu nu a dat însă roade. Studii din diverse ţări arată cum cea mare parte din remiteri sunt investite în consum şi doar o mică parte se converteşte în investiţii de lungă durată (de Haas 2009). România nu este o excepţie în acest sens. Chiar dacă familiile migranţilor români au intenţii sporite de antreprenoriat, nu se întrevede o revenire a migranţilor şi un antreprenoriat sporit. Şi nu o să vedem prea curând mulţi foşti migranţi care să îşi dezvolte afaceri în localităţile de origine.
Însă se poate observa depopularea unor zone din România, fapt care va face puţin atractive regiunile respective. În plus, investiţiile potenţiale ale migranţilor se ciocnesc adesea de interesele potentaţilor locali şi adesea nu pot construi alternative economice viabile pentru localităţile de origine. Nu trebuie uitat şi faptul că fenomenul de întoarcere este uneori mai complicat decât migraţia în sine. După ce s-au obişnuit cu un mediu economic mult mai predictibil, migranţii trebuie să se readapteze la impredictibilitatea şi lipsa de continuitate a contractelor şi plăţilor din economia românească. Planurile economice trebuie adesea să se ajusteze la oferta de muncă a unor localităţi în depopulare neuitând faptul că migraţia modifică şi aşteptările salariale ale populaţiei. Puşi în faţa alegerii între salarii mici în România, sau salarii în vestul Europei, românii vor prefera parcă a doua variantă, sau vor prefera să primească bani de la rudele din străinătate fără să muncească. În fine, succesul remigranţilor este îndoielnic. Mare parte dintre migranţii români nu au munci înalt calificate, ci ocupă o nişă ocupaţională destul de clar definită în Italia şi Spania, în construcţii şi pe piaţa de muncă secundară. Cei care se întorc pot să utilizeze calificările obţinute în special în domeniile în care au muncit dar vor fi slab calificaţi pentru a face afaceri în alte domenii. Cel mai probabil doar o parte vor putea să activeze în România în aceleaşi domenii în care s-au specializat peste hotare.
Într-un articol din 2009 Alejandro Portes discută discută raportul dintre migraţie şi dezvoltare ca fiind ambivalent. Pe de o parte migraţia îndreaptă resurse financiare semnificative către ţări sărace, rezolvă problemele şomajului ridicat şi echilibrează balanţele de plăţi ale statelor. Deasemenea, la nivelul familiilor migranţilor, migraţia produce creşterea nivelului de trai şi limitează sărăcia populaţiei. În acelaşi timp, migraţia perpetuează dependenţa statelor subdezvoltate de statele dezvoltate iar doar remiterile în sine nu sunt capabile să genereze creştere economică sustenabilă sau să rezolve problemele cronice ale ţărilor de origine. Această relaţie ambivalentă o regăsim şi în cazul românesc, unde în ciuda contextului general favorabil, a fondurilor europene şi apartenenţei ţării la Uniunea Europeană, nu apar efecte pozitive evidente. Integrarea în Uniunea Europeană a adus un beneficiu imens românilor care au putut să migreze liber, dar migraţia în masă a generat noi încercări adesea greu de depăşit. O ultimă remarcă a textului lui Portes este extrem de actuală pentru cazul românesc: în contextul efectelor economice ambivalente pe care le-am menţionat, politicile statelor sunt esenţiale în încercarea de a susţine efectele pozitive ale migraţiei şi a le minimiza pe cele negative. Exemple ilustrative pentru astfel de abordări instituţionale sunt cazurile Mexicului şi Filipinelor, unde statul încearcă să se implice activ în sprijinirea migranţilor şi a investiţiilor lor.
Statul român însă a fost şi este încă un actor pasiv al migraţiei în masă a românilor, indiferent în faţa precarităţii migraţiei româneşti: instituţiile româneşti nu au întreprins mai nimic pentru a sprijini românii din străinătate sau a le ajuta rudele din ţară. Această pasivitate, indiferenţă şi lipsă de profesionalism în abordarea migraţiei este cel puţin discutabilă. Efectul pervers este că deşi România este membru al UE, probabil va avea parte de un context pozitiv pe durată medie, efectele migraţiei vor fi aceleaşi ca în cazul unor ţări aflate într-o situaţie structurală incomparabil mai proastă. Ţinând cont de dimensiunile migraţiei româneşti raportat la populaţie, mi se pare a fi o abordare cel puţin discutabilă.
Bibliografie
Cingolani, P., 2009. Romeni d’Italia. Migrazioni, vita quotidiana e legami transnazionali, Il Mulino, Bologna.
de Haas, H. (2009) “International Migration and Regional Development in Morocco: A Review”, Journal of Ethnic and Migration Studies 35 (10), p. 1571-1593.
Horváth, I., Anghel, R.G., 2009. “Migration and its Consequences for Romania” Südosteuropa 57(4), p. 386-403.
Portes, A. ‘Migration and Development: Reconciling Opposite Views,’ Ethnic and Racial Studies Vol. 32, No. 1, pp. 5-22.
Vlase, I. (2008) Le Genre dans la Structuration du Processus Migratoire, Le cas d’une population rurale roumaine à Rome, Teză de Doctorat, Université de Neuchâtel. Manuscris.
