Un recent sondaj CSOP, efectuat în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) e efectuat o radiografie sumară a mentalităţilor şi valorilor românilor pe care mulţi au definit-o ca îngrijorătoare sau pur şi simplu deprimantă. După 20 de ani de la revoluţie, majoritatea românilor (61%) consideră comunismul fie o idee bună per se, fie o idee bună, dar prost aplicată. Am asistat la mai multe explicaţii ale acestei atitudini, una dintre ele aparţinând directorului IICCMER, Mihai Neamţu, care insista pe necunoaşterea suficientă a trecutului comunist, pe lipsa de informare, pe tendinţa oamenilor de a „îndulci trecutul” şi tensiunea dintre istorie şi memorie.
Alţii au calificat cifrele din sondaj drept contradictorii şi paradoxale, pentru că, iată, în ciuda faptului că cei mai mulţi consideră comunismul o idee bună, românii admit totuşi că acesta a fost un regim ilegitim şi represiv. Cum poate cineva sa conştientizeze existenţa represiunii şi cu toate acestea să afirme că sistemul care a fost sursa şi administratorul terorii e, totuşi, unul bun? Cum putem trăi ca şi colectivitate într-o asemenea disonanţă cognitivă cu noi înşine – sau, cumva, suntem o naţiune de masochişti? Dar paradoxul este numai aparent şi subliniază lipsa voinţei de a înţelege a celor care lansează interpretări pe piaţă. Cifrele aparent contradictorii demonstrează că mecanismul valorizării comunismului este mult mai complex şi nu se bazează pe simpla ignoranţă sau pe teama de a “lovi în personalităţile care fac istorie”, ca să citez din nou din interviul lui Neamţu. A judeca lucrurile printr-o optică simplistă, a arunca anatema şi a pune etichete nu ajută cu nimic la înţelegerea realităţii în care trăim, ci doar adânceşte fractura dintre cei care interpretează şi cei care fac obiectul interpretării, dintre elite şi mase, fapt care în ultimă instanţă nu are cum să culmineze decât cu o mai mare fascinaţie a celor din urmă pentru vechiul regim.
Nostalgia ca eşec al prezentului
Nostalgia după comunism se poate datora ignoranţei, nu ar fi nimic suprinzător ca o colectivitate ai cărei membri consideră într-o uluitoare proporţie că soarele se învârte în jurul pământului să nu cunoască cine a fost Gheorghiu Dej şi să îl judece inadecvat. Cu toate astea, 41% din respondenţi nu neagă caracterul ilegitim al regimului comunist, 69% recunosc că în comunism le lipsea libertatea şi în marea lor majoritate doresc, chiar şi după 20 de ani, lustraţia colaboratorilor securităţii şi sunt de acord cu ideea unui muzeu al victimelor comunismului. Ceea ce înseamnă că nu ne aflăm nicidecum pe tărâmul ignoranţei. Opinia mea este că nostalgia după comunism denotă pur şi simplu un eşec de proporţii al sistemului actual de a furniza o întreagă categorie de bunuri publice esenţiale: prosperitate, locuri de muncă, trai decent. Nu suntem amnezici, nu “îndulcim trecutul” şi nici nu suntem ignoranţi. Dar, aşa cum românii evaluează just deficienţele fostului regim, începând cu maniera ilegitimă prin care a fost instaurat şi terminând cu represiunea de care a făcut uz pentru a se menţine, tot astfel, făcând apel la aceeaşi capacitate de discernământ, apreciază şi beneficiile „Epocii de Aur”: abundenţa locurilor de muncă, accesibilitatea locuinţelor, traiul decent. Atunci când românii susţin că ideea comunistă a fost una bună, eventual prost aplicată, ei efectuează mental o comparaţie între avantajele concrete, imediate pe care le-au avut ei, personal, după tranziţia la democraţie şi trecutul de dinainte de revoluţie. Iar marea majoritate au avut de pierdut, nu există nici un dubiu în acest sens – nivelul de viaţă a scăzut dramatic după 1989, puterea de cumpărare s-a diminuat, locurile de muncă s-au evaporat. Am ajuns o naţie de şomeri camuflaţi, de muncitori la negru, de imigranţi şi de flămânzi. Democraţia, ca şi dragostea, trece prin stomac. Ne place sau nu, când e vorba de fiinţa umană, legitimitatea marilor idealuri depinde de micile „minuni” cotidiene, aşa cum credinţa în Dumnezeu depinde, în viziunea Marelui Inchizitor, de miracolul transformării pietrelor în pâine, iar imperativul respectării virtuţii poate fi avansat doar după ce mulţimile şi-au potolit foamea.
Or, în acest moment, alte cercetări sociologice ne arată că majoritatea copleşitoare a românilor se gândesc în primul rând la pâine şi nu sunt preocupaţi de chestiunile mai abstracte: doar 20% din respondenţii unui sondaj Soros din 2010 sunt îngrijoraţi de corupţie sau de clasa politică. Neliniştile celorlalţi 80% sunt legate de şomaj, de sărăcie, de criză şi de starea economică. Este în firea lucrurilor ca între o valoarea abstractă, cum e libertatea, şi o ameninţare tangibilă, precum lipsa locului de muncă, selecţia priorităţilor se face în regim de avarie, adică sub impulsul instinctului de conservare. În România ultimilor ani, suportul pentru democraţie este vizibil mai scăzut în rândul şomerilor (41%), al angajaţilor part time, al pensionarilor şi semnificativ mai înalt în rândul angajaţilor cu normă întreagă (56%), după cum ne arată Wold Values Survey. Statutul social este şi el un predictor al gradului de simpatie faţă de idealul democratic – democraţia este considerată o valoare mai importantă de către cei din clasa superioară (54%) şi clasa de mijloc (61%), decât este pentru clasa muncitoare (48%) sau pentru pătura de jos (43%). Recesiunile economice şi sărăcia nu au fost niciodată bune tovarăşe cu democraţia, numai că dacă suntem porniţi să căutăm cu orice preţ vinovaţi pentru această dizarmonie firească şi chiar predictibilă, nu ar trebui să arătăm cu degetul la săracii cu înclinaţii autoritariste, ci la „democraţii” cu tendinţe autiste sau mult prea egoiste, care nu au reuşit să creeze bunăstarea promisă.
Da, suntem făcuţi din materie, din stomac, din intestine şi când 35% din români susţin că banii câştigaţi nu le sunt suficienţi pentru a-şi asigura hrana –o proporţie halucinantă, inegalabilă la nivelul statelor din UE şi comparabilă doar cu Turcia – este inuman să îi tratezi pe aceştia cu o seniorială îngăduinţă ca fiind dezinformaţi sau contradictorii. Pur şi simplu, atunci când intri într-un magazin şi nu îţi poţi permite mai nimic din bunurile sclipitoare înşirate pe raft – cum mi se lamenta chiar aseară un taximetrist în timp ce purtam o discuţie exact pe comparaţiei comunism-democraţie – nu ai cum să nu regreţi vremurile când îţi permiteai toate produsele de pe tejghea, chiar dacă ambalajul lor era mai puţin sclipitor şi trebuia să stai la coadă. Este acelaşi mecanism psihologic prin care, loviţi de vitregiile vârstei adulte, ajungem să nutrim nostalgia copilăriei, chiar dacă acea copilărie nu era nici pe departe atât de roz şi se întâmpla adesea să ne-o furăm de la tata când era supărat, de la colegul de bancă care era mai voinic sau ardeam de nerăbdare să ajungem mai repede majori şi independenţi. Datele din ultimul Barometru de Opinie (2007) efectuat de Fundaţia Soros demonstrează că anii de creştere economică au fost însoţiţi de o scădere graduală a procentajului celor care considerau că situaţia dinainte de 1989 era mai bună în ceea ce priveşte nivelul de trai – numărul celor ce gândesc astfel a scăzut de la 61% în 1999 la 48% în 2007. Percepţia asupra epocii comuniste fluctuează direct proporţional cu satisfacţia faţă de situaţia prezentului. Raportarea la trecut se face mereu prin prisma prezentului; sau, cum scria Milan Kundera, cea mai mare iluzie e să consideram trecutul definit o dată şi pentru totdeauna, pentru că el este ca o tafta ale cărei ape joacă şi se schimbă în funcţie de lumina care bate azi pe geam. Trecutul e mai fluid decât prezentul, mai maleabil decât viitorul, este într-o perpetuă transformare; e ca o bucata de plastilină pe care memoria noastră o modelează şi remodelează în funcţie de dorinţele, frustrările şi bucuriile noastre la momentul actual.
De aceea, atâta timp cât clasa de mijloc a României va rămâne o pojghiţă infimă a artefactului social, iar cei mai mulţi cetăţeni vor persista în condiţia de perdant perpetuu al tranziţiei, o stafie va bântui în continuare România secolului XXI – aceea a „comunismului – idee bună”. Comunismul va rămâne o idee bună în pofida absenţei libertăţii, pentru că oferea slujbele şi locuinţele pe care sistemul actual nu a reuşit să le pună la dispoziţia cetăţenilor. Sună cinic? Este doar uman – numai cine judecă oamenii după standarde inventate, desprinse dintr-o viziune imaginară şi normativă despre fiinţa umană va pretinde că este umilitor să ierarhizezi astfel lucrurile, să pui foame înaintea libertăţii.
Cât de morală este foamea?
“Agresiunea asupra demnităţii umane nu poate fi cuantificată prin elemente strict materiale”, ne spune acelaşi Mihai Neamţu, menţionând că e vorba de un „conflict între drepturile naturale şi drepturile sociale”. Opoziţia dintre drepturile naturale şi cele sociale sau legale este o veche dispută filosofică, pe care nu o putem epuiza aici. Adepţii teoriei drepturilor naturale susţin că există o serie de drepturi, precum cel la viaţă, la libertate şi la proprietate privată care sunt conferite omului prin naştere, în virtutea condiţiei sale de fiinţă umană; prin urmare, ele sunt inalienabile. Prin contrast, drepturile sociale sunt drepturi legale, derivate dintr-un contract social; legitimitatea lor nu vine de la natură, nici de la dumnezeu, ci de la legiuitori. În mod eronat şi printr-o minciună, ne explică Mihai Neamţu într-un recent articol din Dilema, drepturile naturale şi cele sociale au fost amalgamate în categoria drepturilor omului, deşi drepturile sociale sunt achiziţii de dată recentă şi rezultatul unor aranjamente conjuncturale. Conform acestei logici, dreptul la libertate, la viaţă sau la proprietate privată sunt valori moralmente superioare dreptului la locuinţă sau dreptului la protecţie socială, care reprezintă simple “nevoi terţiare”, “favoruri” şi “binefaceri ale sorţii”.
Dar cât de natural era dreptul la libertate pentru un iobag legat de glie din Evul Mediu sau pentru un sclav din antichitate? Ce ar fi fost dreptul natural la viaţă fără gândirea iluministă, fără revoluţia culturală a Secolului Luminilor? Aşa e, ne vor răspunde adepţii drepturilor naturale, aceste drepturi pot fi recunoscute sau pot fi încălcate de o societate, dar ele sunt inalienabile în sensul ca neavându-şi sursa într-un act legal sau contractual, ele nu pot fi anulate sau retrase de către societate sau de către un guvern. Doar recunoaşterea lor este circumscrisă istoric, nu şi legitimitatea lor. Dar atunci, întreb eu, de ce nu putem urma aceeaşi logică şi în cazul drepturilor sociale? Dacă istoricitatea recunoaşterii unui drept nu neagă caracterul inalienabil al acestuia, de ce nu putem considera că, în pofida acceptării tardive, dreptul la adăpost şi hrană sau protecţie socială este la fel de natural şi inalienabil ca şi dreptul la libertate? De ce dreptul la proprietate privată este superior din punct de vedere moral dreptului de a avea o locuinţă sau dreptului de a nu fi abandonat de izbelişte la bătrâneţe şi care este instanţa care decide „naturaleţea” şi superioritatea morală a unui drept în raport cu altul? În acest moment al argumentaţiei, suntem într-un impas conceptual: sau aproape orice poate fi considerat un drept natural, sau nu există drepturi naturale deloc! De ce dreptul la viol, derivat din dorinţa legitimă de reproducere sau plăcere a cuiva este mai puţin natural decât dreptul la libertate? De altfel, să nu uitam ca în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii Thomas Jefferson a substituit dreptul la proprietate privată cu dreptul la a-ţi urmări propria fericire şi astfel a deschis calea tuturor posibilităţilor şi interpretărilor.
Prin urmare, nu putem vorbi de o superioritate morală pe care dreptul la libertate sau dreptul la viaţă le au în raport cu dreptul la hrană sau locuinţă. Nici unul nu e mai „natural” decât celălalt şi ambele sunt –sau nu sunt – în egală măsură, constructe sociale. “Nu există crimă, şi prin urmare nu există nici păcat, ci doar flămânzi”, susţine Marele Inchizitor. A-ţi fi foame este la fel de moral ca şi cu a-ţi dori să fii liber. În fapt, declararea caracterului moralmente superior al dorinţei de libertate în raport cu foamea se înrădăcinează în filosofia gândirii creştine, în care nevoile biologice, “poftele trupului” sunt esenţialmente o sursă a răului in lume, ceea ce mă face să cred că un doctorat în teologie poate explica multe.
Dar dacă îl dăm pe Dumnezeu la o parte, ceea ce ne rămâne este un simplu set de nevoi piramidale, în care satisfacerea uneia induce nevoia alteia, situate pe o treaptă superioară. E un adevăr pe care şi comunismul l-a ignorat, atunci când, după ce a potolit foamea mulţimilor a uitat să le ofere oamenilor ambalaje sclipitoare sau „brand-uri” care să facă un individ să viseze, pentru o clipă, că este un star mondial atunci când îşi cumpără un tricou. Comunismul s-a preocupat masiv de nevoile primare şi a sărit de la acestea direct la „omul nou”, ignorând acel nivel intermediar al necesităţilor care face ca stima de sine şi imaginea cuiva să depindă de câteva caractere inscripţionate pe o etichetă. Prin contrast, democraţia şi capitalismul românesc ignoră cu brio nivelul primar al nevoilor umane şi ne oferă doar inscripţii sexy – pentru achiziţionarea cărora ne înhămăm la credite – alături de idealuri răsunătoare, la înălţimea cărora nu ne putem ridica, fiind prea chirciţi de spaima că nu ne vom putea plăti mâine ratele. Sau, şi mai rău – fiind prea flămânzi pentru a ne putea gândi atât la inscripţii, cât şi la libertate. Şi atunci, ajungem să ne dorim să fim un copil sătul, lipsit de grija zilei de mâine, chiar dacă ţinut din strâns şi uneori abuzat. Cine e străin de acest sentiment? Diferenţa faţă de situaţia analizată este că, pur şi simplu, în cazul de faţă, pe temutul, dar grijuliul tătucă îl cheamă „Mister Communism”.
cheap date ideas
escape the car
chase student loans
google voice app
how to paint a room