După peste trei decenii de privatizări și dereglementări, corporațiile multinaționale sunt pe cale să mai câștige o partidă împotriva statului: sistemul de soluționare a litigiilor între investitori și stat („investor-state dispute settlement” – ISDS). Textul de mai jos prezintă pe scurt primejdia reprezentată de acest sistem privat de justiție.
Puțin cunoscut publicului larg, Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii („Transatlantic Trade and Investment Pact” – TTIP) este un acord de liber schimb între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii care se află în negocieri – în spatele ușilor închise – din iulie 2013 (runda a patra de negocieri e programată pentru martie 2014). Conform site-ului oficial al Comisiei Europene, TTIP „își propune să înlăture barierele comerciale dintr-o gamă largă de sectoare economice pentru a facilita cumpărarea și vânzarea de bunuri și servicii între UE și SUA”. Asta implică înlăturarea barierelor pentru comerț și investiții, precum și armonizarea reglementărilor și a standardelor tehnice. Un raport „independent” comandat de Comisie afirmă că TTIP va aduce anual circa 119 miliarde de euro economiei UE, 95 de miliarde economiei SUA și alte 100 de miliarde celorlalte economii. Dar cu ce preț?
Cea mai frecventă critică adusă acestui parteneriat ține de posibilele dereglementări pe care le-ar produce în relațiile euro-americane: există temerea că TTIP va dărui corporațiilor dereglementări care nu erau posibile până acum, în special cu privire la drepturile consumatorilor și la standardele de mediu. Însă poate cel mai alarmant aspect – mai puțin evident – al TTIP pare să fie așa-numitul sistem de soluționare a litigiilor între investitori și stat („investor-state dispute settlement” – ISDS). O fișă de date publicată de Comisie în noiembrie 2013 definește ISDS drept un sistem care „permite unui investitor să inițieze o acțiune împotriva autorităților țării gazdă în fața unui tribunal internațional”. Asta se poate întâmpla numai dacă investitorul poate susține că i-a fost încălcată una dintre cele patru garanții fundamentale pe care statul trebuie să i le ofere: „1) protecție împotriva discriminării (tratamentul națiunii celei mai favorizate și tratamentul național); 2) protecție împotriva exproprierii care nu este în scop de interes public și care nu este compensată în mod echitabil; 3) protecție împotriva tratamentului nedrept și inechitabil – de exemplu, negarea echității procedurale de bază; 4) protecție cu privire la posibilitatea de a transfera capital.”
Numai că aceste patru garanții nu sunt explicate mai departe; nici criteriile după care se stabilește când sunt încălcate. Mai mult, nu se precizează ce i-a opri pe investitori să intenteze procese nefondate. Ce îi oprește, mai exact, să aducă plângere unui stat de fiecare dată când li se pare că interesele lor sunt dezavantajate de legile ori politicile publice ale acelui stat? Dar problema e mai vastă.
Întrucât tribunalele naționale „ar putea să nu fie imparțiale ori independente” (conform unui alt document al Comisiei), litigiile dintre investitori și state vor fi judecate de comisii internaționale compuse din trei arbitri – un sistem privat de justiție creat acum douăzeci de ani și care tinde să devină tot mai influent. Însă Comisia nu pare să răspundă la câteva întrebări esențiale: Cine sunt, de fapt, acești arbitri? Ce garantează imparțialitatea și independența lor (dacă cea a curților naționale nu poate fi)? Cine îi poate trage la răspundere? Altfel spus, cine îi judecă pe judecători? Se pare că nimeni: deciziile sunt luate în spatele ușilor închise, departe de comunitățile pe care le afectează, și fără posibilitatea de a fi în vreun fel contestate!
Mai mult, conform unui raport publicat în 2012 de Corporate Europe Observatory și de Transnational Institute, acești arbitri tind să fie un „grup restrâns de avocați de elită”, care a fost caracterizat drept un „cerc închis” „sau chiar o ‘mafie’ a arbitrajului”. Statisticile oferite de același raport par să confirme aceste etichete: „Proporția de arbitri din Europa de Vest și America de Nord: 69% în toate cazurile judecate la Centrul Internațional de Reglementare a Disputelor Relative la Investiții al Băncii Mondiale și 83% dacă se iau în calcul arbitri care au participat la mai mult de 10 cazuri.” De asemenea, numai 15 arbitri au decis 55% din toate cele 450 de litigii stat-investitor cunoscute până în 2012.
Dar și mai relevantă – deși destul de previzibilă – e orientarea pro-afaceri a multora dintre arbitri. Dată fiind lipsa unor reguli stricte împotriva conflictului de interese, se întâmplă des – după cum arată un raport publicat în 2013 de Democracy Center – ca unii dintre acești arbitri să „treacă de la a fi arbitri (se presupune imparțiali) într-un caz la a fi avocați ai corporațiilor în următorul, iar mulți activează simultan în dubla calitate de consultanți pentru corporații și consilieri guvernamentali”. De altfel, unii dintre ei – mai „imparțiali și independenți”, se presupune, decât tribunalele interne – „au fost membri în consiliile de administrație ale unor corporații multinaționale majore, inclusiv cei care au intentat procese împotriva țărilor în curs de dezvoltare”.
Asta poate explica de ce, în 2012, conform unui document emis de Națiunile Unite, „70% dintre deciziile publice din aceste litigii au acceptat, cel puțin parțial, revendicările investitorilor”. Chiar și când câștigă, statele – de obicei din Lumea a Treia – ajung să cheltuiască milioane de dolari pe apărare. Să luăm ca exemplu cazul El Salvadorului (prezentat în același raport al Democracy Center):
Comunitățile rurale erau îngrijorate de contaminarea râurilor și a rezervelor de apă cu substanțe chimice ca arsenicul de către o companie minieră canadiană (Pacific Rim). Deși aveau șanse mici de izbândă și primejdii clare de înfruntat (trei activiști au fost omorâți), comunitățile din Las Cabañas s-au organizat și au reușit să convingă guvernul salvadorian să refuze permisele necesare pentru minerit. Pentru toți cei îngrijorați, a fost un uriaș pas înainte pentru gestionarea sustenabilă a apei pe cuprinsul țării, prin care se prezerva apa țării pentru generațiile viitoare și se punea dreptul la apă înaintea profitului unei corporații miniere.
Numai că Pacific Rim a acuzat că refuzul guvernului de a-i oferi acele permise a fost o violare a drepturilor sale la „tratament just și echitabil” și a dat în judecată poporul salvadorian în tribunalul comercial al Băncii Mondiale, cerând daune de 315 milioane de dolari. Corporația cere să i se compenseze profiturile pe care nu le va mai face. Indiferent dacă câștigă procesul sau nu, guvernul cheltuiește milioane de dolari numai pe apărare, bani care altminteri ar fi putut fi investiți în profesori și doctori, într-o țară în care 42,5% din populație trăiește sub pragul sărăciei. Dacă tribunalul dă sorți de câștig corporației, așa cum s-a întâmplat în 70% din deciziile pe 2012, banii deturnați de la bugetul de stat pot ușor ajunge la zeci sau sute de milioane de dolari, care ar ajunge în mâinile unei corporații miniere canadiene și a câtorva avocați corporatiști prosperi.
Cazul El Salvador e doar unul dintre sutele de asemenea cazuri, în care corporațiile au dat în judecată guverne din întreaga lume.
Printre alte cazuri celebre se numără Bechtel vs. Bolivia, Chemtura vs. Canada, Cargill vs. Mexico sau Philip Morris vs. Uruguay. Foarte probabilul TTIP, în speță mecanismul ISDS pe care îl prevede, va face posibile astfel de procese și în raporturile dintre SUA și UE.
Această cvasi-privatizare a justiției transatlantice ar dovedi încă o dată natura profund neo-liberală și pro-corporatistă a Uniunii Europene (încă o idee bună prost aplicată) și ar reprezenta o lovitură grea pentru suveranitatea statului în Europa, probabil ulitmul lucru zid de apărare – șubred cum e – între drepturile și interesele fundamentale ale oamenilor și tăvălugul corporațiilor multinaționale. Spaniolul Juan Fernández-Armesto, unul dintre arbitrii pomeniți mai sus, surprinde problema destul de limpede: „Când mă trezesc în toiul nopții și mă gândesc la arbitraj, nu încetează să mă minuneze faptul că statele au fost de acord cu arbitrajul privitor la investiții. (…) Trei persoane particulare sunt încredințate cu puterea de a revizui, fără vreo restricție ori procedură de recurs, toate acțiunile guvernului, toate deciziile curților și toate legile și reglementările emise de parlament.”