Notă: Citatele în italice care urmează provin din Insurecţia ce vine a Comitetului Invizibil, publicată în franceză de La Fabrique Editions (2007), tradusă de Sebastian Big în revista Idea – artă+societate, Cluj, nr. 35/ 2010.
Pe 22 decembrie 2010 a avut loc cea mai recentă/ ultima pînă acum întîlnire-dezbatere „Café-Bar Manifest“, cu tema „Istoria se scrie în stradă“ – de fapt, o discuţie despre „cum mai e posibilă revoluţia acum“. Nu ştiu cît de valabilă mai e plasarea în termenii luptei de clasă marxiste (de care Ovidiu Ţichindeleanu e ataşat) şi nici dacă astfel de concepte precum „mic-burghez“ şi „imperialism“ n-ar trebui, înainte de a fi repuşi în circulaţie, reinventaţi (în condiţiile în care China e la fel de imperialistă precum Statele Unite). Toată parafernalia dihotomiei stînga-dreapta e revolută, ambele s-au compromis în timp, dreapta şi-a găsit o „mai-dreaptă“ libertariană, cu lecţiile învăţate ale stîngii, stînga îşi reciclează propriile origini. Trăim, s-a văzut la dezbatere, în modele parcelate între acţiunea întrupată şi intervenţia virtuală, între revoluţii ca forme de coagulare a solidarităţii şi revoluţii individuale, din faţa calculatorului. În România, versiunea din urmă pare a fi supraevaluată. În numărul din ianuarie-februarie 2011, revista Foreign Affairs discută „Puterea politică a reţelelor sociale“: „Instrumentele reţelelor sociale nu sînt un substitut pentru acţiunea reală, ci o modalitate de a o coordona“, scrie Clay Shirky. Şi atît. „Oamenii în contact unii cu alţii sînt o ameninţare pentru orice instituţie ierarhizată.“
În finalul dezbaterii, Florin Poenaru a adus la masa revoluţiei spectrul terorismului. Din 2001 însă, de la lansarea „războiului împotriva terorismului“, acesta din urmă a intrat într-o altă paradigmă – cea a internaţionalismului, a unei globalizări care corporalizează incorporabilul (cîtă vreme „războiul împotriva terorismului“ nu e o metaforă, ci chiar o declaraţie belică, în contra unui duşman invizibil tratat ca structură coerentă aproape de factura statului). Alt cuvînt scos, graţie lui George W. Bush, de la masa negocierilor pentru o nouă lume. E un întreg vocabular care trebuie (re)inventat.
Doar că viaţa bate teoria. Revoluţia ne dă tîrcoale. La început de 2011, partidul care, la ultimele alegeri, reunise opţiunile principiale ale teoreticei „clase mijlocii“ româneşti şi ale intelectualităţii locale (o parte importantă a ei, cel puţin), a făcut un gest neaşteptate. Mai exact, Partidul Naţional Liberal s-a sinucis. Interesanta alianţă a PNL cu Partidul Conservator, o căpuşă care vinde largă acoperire mediatică contra locuri în Parlament, unde cu greu ar ajunge prin simplul proces democratic al votării, a relansat pe piaţa publică din România problematica acţiunii politice. Acţiune alternativă – politică sau de politică.
Sfera reprezentării politice se închide. De la stînga la dreapta, acelaşi neant pozează ca baron local ori sfîntă fecioară, aceleaşi capete de afiş îşi modifică discursurile după ultimele descoperiri ale departamentului de relaţii publice. Cei care încă mai votează dau impresia că n-ar avea altă intenţie decît ca urnele să sară-n aer, cu un vot care nu mai are decît rol de protest. E din ce în ce mai clar că se votează în continuare doar împotriva votului însuşi.
Modelul „alternativelor“ pe care-l sugerează Alina Mungiu-Pippidi în România Liberă, pe care-l propun direct Vlad Mixich şi Ciprian Ciucu pe Contributors.ro (HotNews) e implicarea unor lideri emergenţi provenind din sectorul non-guvernamental („societatea civilă“) sau chiar „dizidenţi interni“ ai partidelor parlamentare (Monica Macovei, Cristian Preda) în formarea unor noi partide. Dna Pippidi vorbeşte doar despre lideri, însă într-un context în care politica e mai prezentă decît politicul (la lansarea Alianţei pentru o Românie Curată, un răspuns al Alina Mungiu – „Dacă unii membri vor pleca din Asociaţie să faca politică, e treaba lor, nu a asociaţiei“ –, citat de Ştefan Vlaston, e suficient de ambiguu ca să lase de înţeles că nu exclude aspectul de pepinieră politică al iniţiativei în cauză), în timp ce Vlad Mixich inventariază explicit şi potenţialul dezvoltării de vlăstari din trupuri creştin-democrat-ortodoxiste.
Exemplele puse la dispoziţie de istoria recentă indică faptul că nici una dintre aceste soluţii, reforma din interior şi înfiinţarea de noi partide, nu generează efecte sustenabile pe piaţa ofertei de politică instituţională. Partidul Alianţa Civică, alternativă de dreapta şi intelectuală, a avut o viaţă scurtă şi nu neapărat glorioasă. Format din renegados cu flamura în frunte, UNPR are membri în guvernul actual şi zero vizibilitate. Liderii de opinie din „societatea civilă“ şi intelectualii angajaţi în „schimbarea din interior“ au urmat două tipare comportamentale antagonice – fie au dispărut în meandrele protocoalelor partinice (Sever Voinescu, Traian Ungureanu), fie practică o ineficientă, deşi foarte sprinţar-vizibilă, opoziţie principială (Monica Macovei, Cristian Preda). Implicarea mult prea dedicată în susţinerea PDL şi a preşedintelui Băsescu a scos din peisajul credibilităţii de direcţie publică o serie de reputaţi intelectuali de dreapta, iar numele vehiculate de materialele publicistice propunînd nume proaspete de lideri din „societatea civilă“ vădesc o schimbare de paradigmă. „Recrutarea“ intelectuală de acum nu se mai face din rîndul filozof-literaţilor, ci din cel al eurotehnocraţilor, al specialiştilor în politici, publice şi .
Întrebarea fundamentală, totuşi, în ce măsură „alternativa“ e, în momentul actual, reproducerea tiparelor de funcţionare partinică, indiferent cine ar genera aceste noi partide. Votul împotrivă e reputat a avea o putere de radiere extrem de limitată (să ne amintim cît de repede s-a veştejit gloria Partidului România Mare) şi nu presupune angajamentul social într-un proiect. Actualul mod de utilizare a instrumentelor politice „clasice“ – despre pildă, partidul politic – nu au mari şanse să producă altceva decît perpetuarea sistemică, a unui sistem care e minunat, dar nu merge în nici o direcţie…
Nu avem a ne angaja într-un colectiv cetăţenesc sau în altul, într-o fundătură sau alta de extremă stîngă, în ultima impostură asociativă. Toate organizaţiile care pretind să conteste ordinea prezentă au ele însele, doar că sub un aspect şi mai fantoşă, forma, moravurile şi limbajul unor state în miniatură. Toate veleităţile de „a face politică altfel“ nu au contribuit niciodată, pînă acum, decît la extensia nedefinită a pseudopodelor etatice.
Niciodată pînă la al doilea mandat al lui Traian Băsescu n-au fost alegerile prezidenţiale principala miză electorală naţională în termeni de putere efectivă (în 1996, confruntarea Iliescu – Emil Constantinescu avea o miză simbolică, „despărţirea de comunism şi neocomunism“, iar cea din 2000, cînd Iliescu a cîştigat atît de detaşat în faţa lui Corneliu Vadim Tudor, a fost un frumos exemplu despre ce se întîmplă dacă singura raţiune a votului este împotrivirea). De ce? Pentru că perioada 2004-2009 a arătat pînă unde (şi anume, foarte departe) pot fi împinse, forţate limitele autorităţiii preşedintelui într-un stat în mod ambiguu semiprezidenţial. În 2009-2010, o nouă frontieră constituţională a fost înfrîntă: un Parlament democratic ales într-un stat semiparlamentar (în ambele cazuri, particula „semi-“ pare a avea un potenţial incredibil) e pus în situaţia de a nu putea lua nici o decizie legislativă importantă, toate fiind trecute prin asumarea răspunderii guvernamentale, ordonanţe de urgenţă şi o atentă manipulare a agendei parlamentare, astfel ca aprobarea ordonanţelor să se producă undeva, între ieşirea lor din vigoare şi calendele greceşti. Definiţia cea mai deschisă a dictaturii este „puterea de stat în care o persoană (sau un grup de persoane) este învestită cu autoritate nelimitată prin legi“. E definiţia modului actual de funcţionare a statului român, avînd drept garanţi pentru ficţiunea democraţiei înseşi partidele politice.
Nu arareori, în cursul unei dezafilieri consecvente, ne întîlnim cu organizaţiile – politice, sindicale, umanitare, asociative etc. Se întîmplă chiar să întîlnim acolo fiinţe sincere, dar disperate, entuziaste, dar false. Atracţia organizaţiilor ţine de consistenţa lor aparentă – au o istorie, un sediu, un nume, mijloace, un şef, o strategie şi-un discurs. Ele rămîn totuşi arhitecturi vide, populate cu greu de respectul datorat originilor lor eroice. (…) întîlnim acolo uneori persoane respectabile. Dar promisiunea conţinută de întîlnire nu se poate realiza decît în afara organizaţiei şi, în mod necesar, împotriva ei.
O nouă mişcare politică, ca să citez titlul articolului lui Vlad Mixich, nu e nici un vis, nici o prostie. E o necesitate, doar că ar trebui să fie o a treia cale, „mişcare“ şi „politic“ în aceeaşi propoziţie, dar nu „partid“ şi nici „politică“.