Inevitabilul s-a produs, Piaţa Universităţii a fost parţial confiscată de opoziţia politică, ceea ce e nedrept şi negativ din mai multe puncte de vedere. E negativ în principal pentru că opoziţia a demonstrat deja de nenumărate ori că nu are idei sau atitudini cu adevărat diferite de ideile sau atitudinile PDL. Iar capturarea prestigiului şi forţei Pieţei fără preluarea mesajului ei este ceva evident negativ.
E nedrept, în principal, pentru că, simbolic şi politic vorbind, opoziţia pur şi simplu nu avea ce căuta acolo.
Manifestanţii au avut marea inteligenţă ca, după prima zi de vineri 13 în care s-a mers din Piaţa Universităţii la Cotroceni, să nu rămînă acolo, ci să revină în piaţă. Cu alte cuvinte, să nu centreze protestul pe un demers împotriva preşedintelui, oricît de mult a personalizat acesta totul în ultimul timp, ci pe un loc simbolic pentru întreaga societate, deci pe o atitudine referitoare la societate în general şi la problemele ei. Evident că cea mai populară lozincă din piaţă e “Jos Băsescu!”, e ceva natural, dar fondul revendicărilor e mult mai divers şi mai substanţial decît atît.
Opoziţia, în schimb, nu a avut deloc aceeaşi inteligenţă, ea remarcîndu-se în ultimii ani mai ales prin ţipatul isteric la preşedinte. Aşa stînd situaţia, atunci locul protestului lor era la Cotroceni, nu la Universitate, sau la Parlament, unde în primul rînd din cauza preşedintelui sînt călcaţi în picioare în fiecare zi (dar, e adevărat, şi pentru că se lasă călcaţi în piciioare).
Însă, fără să-şi pună vreo problemă de felul ăsta, opoziţia s-a tîrît inconştient, ca un căţeluş orb de două zile, spre locul dinspre care simţea mirosul de lăptic. Şi care, evident, era Universitatea, pentru că acolo a apărut adevărata putere alternativă pe care ei nu reuşesc să o genereze.
Bun, să zicem că “asta a fost situaţia”, le e greu şi lor, sînt condiţii obiective etc. etc. Dar cum nici măcar acum, în al 15-lea ceas, opoziţia politică nu înţelege să asculte revendicările celor din piaţă şi să facă ceva pentru ei în afară de a prelua puterea creată acolo, atunci nu mai există nici o scuză.
USL insistă maniacal pe revendicările care cer demisia preşedintelui şi premierului şi alegeri anticipate, dar mie nu mi se pare că asta este adevărata substanţă a Pieţei, ci revendicarea egalităţii între cetăţeni, cu tot ce înseamnă asta, ceva ce pare banal dar de fapt e senzaţional, fiind şi prima oară cînd cineva cere asta în mod serios după 89.
Piaţa cere demnitate pentru nişte cetăţeni care de ani de zile sînt spoliaţi, desconsideraţi, umiliţi, trataţi arogant şi discreţionar. Nu am auzit nimic din partea opoziţiei ca promisiune concretă şi fermă care să însemne că nu vor continua şi ei să facă acelaşi lucru.
Ameninţarea lui Antonescu cu demisia din Parlament este (ca de obicei) puerilă. Dacă se va întîmpla (ceea ce, oricum, mă îndoiesc) ar fi doar un gest interesat şi lipsit de risc, pentru că în noul context asta ar însemna aproape automat alegeri anticipate şi obţinerea unei puteri create de altcineva. Dacă ar fi făcut-o în momentul în care Băsescu a numit un premier căzut în Parlament sau în alte momente politice cheie din ultimii ani, ar fi avut respectul meu. Aşa, nu.
De aceea, oricît de transparente ar fi tentativele de diversiune ale PDL, nu prea mă interesează raţionamentul de genul “să ne facem că nu vedem ce e cu USL, pentru că acum duşmanul e altul”. Dacă doar vom schimba duşmanul de astăzi cu unul perfect similar, ce rost are? Ca să devină cît de cît credibili, liderii USL trebuie să facă cîteva lucruri elementare. Dacă pînă acum nu au reuşit să îşi dea seama care sînt ele sau nu au minimul bun simţ de a le rosti măcar, exact în momentele în care acaparează Piaţa Universităţii, le zic eu ce ar trebui să facă:
1. Să preia revendicările reale, sociale, ale Pieţei. Nu doar partea care le convine cu “Jos Băsescu!”, ci şi revendicările referitoare la drepturile angajaţilor, la dreptate, la echitate socială, la educaţie, sănătate, mediu etc. Să explice concret ce vor face în aceste privinţe. Evident, nu trebuie să fie toate. Să spună clar ce pot ei să se angajeze că rezolvă din toată acea listă, şi mai ales cum o vor face.
2. Să dea asigurări concrete, sub forma unor promisiuni ferme de măsuri clare şi cuantificabile, că vor fi altfel de guvernanţi decît cei pe care Piaţa îi urăşte acum atît de mult.
3. Să aibă curajul de a acţiona politic măcar acum, în al 15-lea ceas (ceea ce, însă, însemnă mult mai mult decît alegerile anticipate însele). Să nu mai aştepte să le cadă în braţe o putere pentru care nu mişcă un deget şi pentru a cărei exercitare viitoare nu simt că ar avea nici o obligaţie şi limitare (şi care, evident, ar putea să-i ardă şi pe ei).
4. Să înţeleagă situaţia grea de acum, care implică nu doar slăbiciunea societăţii civile informale şi a celei instituţionalizate, a sindicatelor etc. şi a partidelor de opoziţie, ci şi a puterii înseşi, care e o putere evident abuzivă, dar fundamental slabă. Să încerce să înţeleagă că, chiar dacă ei sînt doar parţial responsabili pentru această situaţie, au sarcina de a fi în mod efectiv alt fel de putere decît puterea de tip “Domnul Goe” (adică arbitrară, arogantă şi găunoasă) de acum şi că asta se poate face numai prin colaborare cu celelalte sectoare ale societăţii şi prin eforturi clare de a contribui la potenţarea acestora, nu la subminarea lor.
Pînă atunci, mă interesează prea puţin infatilismele lor. Şi să se ducă să protesteze la Cotroceni, la jumătatea bulevardului Kiseleff sau în orice alt loc pe care pot ei să îl inventeze din capul lor.