Fragmente din cartea Wendy Brown – Edgework. Critical Essays on Knowledge and Politics (Princeton University Press, 2005) aparute pe Protokoll.ro.
„ … liberalismul din ceea ce a ajuns să fie numit neoliberalism, se referă la varianta economică a liberalismului, recuperând presupuneri pre-keynesiene în privinţa generării bogăţiei şi a distribuţiei ei, mai degrabă decât la liberalism ca doctrină politică, ca sumă de instituţii politice sau ca practici politice. Cu toate acestea, neo din neoliberalism instituie aceste principii pe o bază analitică diferită semnificativ de cele stabilite de Adam Smith. De cele mai multe ori, neoliberalismul nu este doar un simplu set de politici economice; nu se referă doar la facilitarea liberului schimb, maximizarea profiturilor corporative şi hărţuirea statului-providenţă. Mai degrabă, neoliberalismul are încorporată o analiză socială care, când este desfăşurată ca formă de guvernamentalitate, se întinde de la sufletul cetăţeanului-subiect la politici educative, la practici imperiale. Raţionalitatea neoliberală, deşi are în prim plan piaţa, nu este doar sau chiar în mod primar centrată asupra economiei; ea implică extinderea şi diseminarea valorilor pieţei asupra tuturor instituţiilor şi acţiunilor sociale, chiar dacă piaţa însăşi rămâne un jucător distinct.”
„Subiecţii neoliberali sunt controlaţi prin intermediul libertăţii lor – nu doar, precum s-a argumentat de la gânditorii Şcolii de la Frankfurt până la Foucault, deoarece libertatea dinăuntrul unei ordini dominatoare poate fi un instrument al acelei dominaţii, ci datorită moralizării neoliberale a consecinţelor acestei libertăţi. Un asemenea control mai înseamnă şi faptul că retragerea statului din anumite domenii, urmată de privatizarea anumitor funcţii statale, nu este echivalentă cu o desfiinţare a guvernării, ci constituie mai degrabă o tehnică de guvernare; într-adevăr, este semnătura unei tehnici de guvernare neoliberale cea în care acţiunea raţional-economică revărsată asupra întregii societăţi înlocuieşte acţiunea directă şi dispoziţiile statului. Neoliberalismul mută competenţa regulatorie a statului asupra unor persoane „responsabile” şi „raţionale” în scopul încurajării indivizilor de a da vieţii lor o formă antreprenorială.”
„Neoliberalismul nu este o dezvoltare istorică inevitabilă a capitalului şi a raţionalităţii instrumentale; nu este o desfăşurare a legilor capitalului sau raţionalităţii instrumentale sugerată de o analiză marxistă sau weberiană, ci reprezintă, în schimb, o nouă şi contingentă organizare şi utilizare a ambelor. Mai mult, nici una din cele două analize nu indică deplasarea pe care o vesteşte neoliberalismul, dinspre raţionalităţi şi jurisdicţii morale, economice şi politice relativ diferenţiate în ordini liberal-democrate, spre integrarea lor discursivă şi practică. Guvernamentalitatea neoliberală subminează relativa autonomie a anumitor instituţii – lege, alegeri, poliţie, sfera publică – între ele şi dinspre piaţă, independenţa care menţinea un interval şi o tensiune între o economie politică capitalistă şi un sistem politic liberal democratic”.
„Simplu spus, ceea ce a produs democraţia liberală în ultimele două secole a fost o modestă distanţă etică între economie şi politic. Deşi democraţia liberală se intersectează cu multe dintre valorile capitaliste (drepturi de proprietate, individualism, presupoziţii hobbesiene dedesubtul tuturor contractelor, etc.), distincţia pe care ea o introduce între principii morale şi politice pe de o parte şi ordinea economică de cealaltă parte, a contribuit de asemenea şi la protejarea cetăţenilor împotriva repulsiei unei vieţi ordonată exhaustiv de piaţă şi măsurată prin valorile pieţei. Exact această distanţă este închisă de către o raţionalitate politică neoliberală când supune fiecare aspect al vieţii sociale şi politice calculului economic.”
„Democraţia liberală nu poate supravieţui integrării în guvernamentalitatea politică neoliberală. Nu există nimic printre instituţiile şi valorile democraţiei liberale – de la alegeri libere, democraţie reprezentativă şi libertăţi individuale distribuite în mod egal, la împărţirea puterii sau chiar la o şi mai concretă participare politică – care să servească inerent competivităţii economice sau care să reziste unei analize a costurilor şi a beneficiilor”.
„Într-adevăr, în această perioadă din înlocuirea democraţiei liberale de către guvernamentalitatea neoliberală, întrebarea este de câtă legitimitate are nevoie guvernarea neoliberală din partea unui vocabular democratic – câtă nevoie are neoliberalismul de a se înfăşura în discursul democratic liberal şi de a lucra cu instituţiile democratice liberale? Aceasta este mai puţin o întrebare teoretică cât una istorico-empirică despre cât de adânc şi de extins s-a implantat raţionalitatea neoliberală ca şi ideologie, adică unde şi în ce măsură guvernarea neoliberală se poate legitima în proprii săi termeni, fară a împrumuta din alte discursuri. (Neoliberalismul poate deveni dominant ca guvernamentalitate fără a fi dominant ca ideologie – prima postură se referă la practici de guvernare în timp ce a doua la o ordine a convingerilor care poate sau nu să fie în acord cu prima sau care poate fi chiar locul unei rezistenţe împotriva acesteia). Cu siguranţă, o retorică democratică precum şi adăpostul instituţiilor democratice liberale, rămân mai importante în inima imperiului decât în ţările „eliberate” sau cucerite de curând ce posedă puţine, sau chiar deloc, tradiţii democratice de legitimare.”
„Rezistenţa conştientă nu poate fi produsă din promisiunile false şi ipocriziile democraţiei liberale. Distanţa dintre idealurile democratice şi realitatea trăită a încetat să mai poată fi folosită, deoarece democraţia liberală însăşi a încetat să mai fie cel mai proeminent discurs al legitimării politice şi al vieţii prospere. Altfel spus, spaţiul gol, exploatabil politic, dinăuntrul promisiunilor formale de libertate şi egalitate, s-a estompat într-o asemenea măsură încât libertatea şi egalitatea au ajuns să fie redefinite de către neoliberalism. În mod similar, legăturile dezvăluite dintre actorii politici şi cei economici – nu doar politicienii corupţi ci şi înţelegerile reciproc profitabile dintre America corporatistă şi elita ei politică – nu stârnesc indignare în privinţa abuzurilor, corupţiei sau nedreptăţii ci apar în schimb ca o serie, potenţial explicabilă, de legături dintre stat şi economie.”