TEMA: „Privatizare, țeapa cea mai mare”
Protestul sindical de la Industria Sârmei Câmpia Turzii din data de 14 septembrie a fost îndreptat împotriva companiei Mechel, cea care deţine din 2003 combinatul, şi împotriva disponibilizărilor masive întreprinse de-a lungul ultimului an. La prima vedere, poate părea o simplă încercare a muncitorilor de a-şi păstra locul de muncă fără a înţelege, de fapt, problemele macro ale investitorilor pe o piaţă internaţională a oţelului. Aceste probleme sociale nu iau, bineînţeles, în considerare logica după care funcţionează economia de piaţă, iar o asemenea poziţie nu ar fi o surpriză, din moment ce discursul oficial al privatizărilor din România a fost întotdeauna articulat, pe de-o parte, pe lipsa de capital a statului român, iar pe de altă parte – mai ales odată cu puternicul discurs ideologizant al PD-L-ului –, pe incapacitatea statului de a fi un bun gestionar sau manager. Situaţia absolut tragică de la Câmpia Turzii şi participarea la marşul de protest organizat de sindicatul ISCT (Industria Sârmei Câmpia Turzii, fostul Sindicat Liber) alături de sindicatele metalurgice din Galaţi, Hunedoara, Copşa Mică, Brăila şi, nu în ultimul rând, Zalău, m-au făcut să încerc să merg mai adânc pe firul acestei probleme. Economia Câmpiei, un municipiu ce numără aproximativ 30.000 de suflete, a fost şi este foarte dependentă de funcţionarea combinatului. Dacă în 2003, la achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni de către grupul Conares Trading, devenit ulterior Mechel, erau angajaţi peste 5.000 de oameni (un calcul la îndemâna oricui arată că aproximativ unul din şase locuitori lucra acolo) în cadrul combinatului, odată cu ultimul val de disponibilizări, numărul acestora se va situa în jurul a 300. Bineînţeles, economia locală nu este afectată doar în mod direct de pierderea locurilor de muncă, ci şi în mod indirect prin faptul că puterea economică scade per ansamblu şi afectează întreaga comunitate.
Ceea ce se întâmplă la Câmpia Turzii este o dramă, însă unul dintre cele mai interesante aspecte întâlnite la faţa locului a fost reticenţa cvasi-unanimă în ceea ce îi priveşte pe liderii sindicali de la ISCT. Pentru mulţi localnici, acesta este unul dintre cele mai des menţionate motive pentru relativ slaba mobilizare a oamenilor la protest, alături de mentalitate şi lipsa de solidaritate. De asemenea, surprinzătoare au fost pentru mine şi discursurile liderilor sindicali veniţi din ţară, mai ales ale celor de la Metarom Zalău, şi al liderului Cartel Alfa, Bogdan Hossu. Nu voi relua firul evenimentelor, lozincile sau bannerele, reportajul realizat de către Adi Dohotaru, pe care îl puteţi citi aici, fiind mult mai util în acest sens. Am optat, în schimb, să analizez cazul de la Industria Sârmei dincolo de standardul „am fost furaţi”, pentru a descoperi cum neocolonialismul sistemului capitalist se manifestă în mod foarte concret la Câmpia Turzii. Astfel, o istorie despre privatizări operate de stat contra propriului interes, dezindustrializare, control al preţurilor prin distrugerea producţiei şi eliminarea competiţiei. Ulterior marşului de protest, am intrat în legătură cu liderul sindical de la Metarom, domnul Mircea Scânteie – cel care a vorbit în discursul său despre sclavia modernă a capitalismului sălbatic – şi cu domnul Ioan Pascu, liderul sindicatului ISCT. Cum nu am vrut să ofer doar perspectiva conducerii sindicatului, am încercat să iau legătura cu muncitorii „simpli” de la combinat, însă cei care încă sunt angajaţi sunt foarte reticenţi în a vorbi cu presa (partea amuzantă este că nici nu fac parte din presă), mai ales în nume propriu, fiindu-le frică pentru locurile lor de muncă. Am reuşit în schimb să vorbesc cu doamna Popa Viorica, recent disponibilizată, pentru a încerca să înţeleg şi nemulţumirile sindicaliştilor faţă de propria conducere. Trista constatare după această micro-anchetă este faptul că ceea ce s-a întâmplat la Câmpia Turzii oferă multe caracteristici ce pot fi extrapolate dincolo de privatizările din ramura metalurgiei.
Sistemul este un mare fiasco
Am avut o discuţie cu liderul sindicatului Metarom din Zalău, domnul Mircea Scânteie, despre situaţia de la Câmpia Turzii. Prima întrebare pe care i-am adresat-o a fost legată de faptul că acesta a optat să atace nu doar corupţia oficialilor statului român în materie de contracte în defavoarea propriului popor, inclusiv cele de privatizare, cum se face de obicei, ci să atace sistemul socio-economic în care trăim. În opinia sa, după 1989, în perioada de tranziţie, industria românească, în special cea metalurgică, a suferit enorm şi nu a reuşit să se regăsească. Companiile şchiopătau şi duceau lipsă în mod acut de capital, de aceea domnul Scânteie alege să descrie acest fenomen într-o manieră comprehensibilă: decapitalizarea întreprinderilor. Odată cu anii 2000, şi cu guvernarea cabinetului Năstase, a început un val masiv de privatizări ce urmau să aducă, sperau muncitorii, un nivel salarial apropiat de cel al colegilor din vestul Europei. În ciuda acestor speranţe de „mai bine”, ceea ce s-a întâmplat a fost de fapt opusul: retrageri ale investitorilor (cum a fost cazul combinatului de la Reşiţa) ce au dus pur şi simplu la închiderea punctelor de producţie, disponibilizări masive (aproape două treimi din numărul total de muncitori în metalurgie au fost disponibilizați) şi, nu în ultimul rând, posibilitatea sindicatelor de a negocia de pe poziţii de forţă, sau cel puţin egale, cu patronatele sau reprezentanţii statului român a scăzut dramatic. De aceea, dl. Scânteie declară faptul că „sistemul s-a dovenit un mare fiasco”. În opinia sa, dogma neoliberală a trickledown-ului – încurajarea acumulării de capital la vârf, descurajând redistribuţia şi protecţia socială, pentru ca astfel tot profitul să creeze, de fapt, noi locuri de muncă, inovaţie tehnică, ş.a.m.d – este o mare greşeală. Activitatea economică a multinaţionalelor nu a produs în realitate nici un loc de muncă, ci, din contră, a dus la dispariţia majorităţii acestora, distrugerea punctelor de producţie industriale pentru a controla piaţa şi preţurile, asta după privatizări pe nimic, făcute rentabile numai şi prin vânzarea fierului vechi. În acest sens, România a fost un cobai al acestor politici neoliberale, dl. Scânteie referindu-se mai ales la noul Cod al Muncii, implementat de către guvernarea PD-L. De ce ar fi vorba despre neocolonialism? Pentru simplul motiv că propunerea de flexibilizare a forţei de muncă, ce a dus numai la precarizarea angajaţilor şi la o creştere anemică a locurilor de muncă, nu a venit – după cum ar fi putut intui unii – nici de la FMI, nici de la Guvernul român, ci… surpriză: de la Consiliul Investitorilor Străini şi de la Camera de Comerţ Americană (mai multe detalii găsiţi aici). Interesele marilor companii prin lobby politic au fost de fapt reprezentate în noul Cod al Muncii şi nu interesele muncitorilor. De asemenea, aceste firme multinaţionale sunt complet dezinteresate de industria locală sau de muncitorii autohtoni pe care îi au în subordine, mai multă înţelegere fiind de găsit la patronii locali, afirmă dl. Scânteie.
A doua întrebare e legată de informaţia care circula în ziua marşului printre protestatari: punctele de producţie au fost tăiate bucăţi şi duse la fier vechi. De ce şi cum de s-a întamplat aşa ceva? Metoda folosită în mod curent a fost sistarea producţiei pentru a asigura o presupusă retehnologizare a punctelor de lucru, însă acestea nu mai reporneau niciodată, iar echipamentele, utilajele ş.a.m.d, dacă nu erau duse în alte combinate (cum ar fi cel de la Oţelul Roşu – deţinut tot de grupul Mechel şi recent închis de asemenea), erau pur şi simplu duse la fier vechi. „Taie şi distrug tot pentru că nu îşi permit să plătească taxele, printre altele. Asistăm efectiv la o pârjolire a industriei”, afirmă dl. Scânteie. Discuţia alunecă iarăşi spre problemele legate de noul cod al muncii şi dificultăţile pe care le întâmpină muncitorii în demersurile lor de a-şi apăra interesele. Poate cel mai important aspect, în mod clar de nedovedit, este faptul că patronatul a recurs la ameninţarea muncitorilor cu disponibilizarea dacă ar fi protestat sau intrat în grevă. Schimbarea pe bandă rulantă a miniştrilor Muncii în ultima perioadă, marcată de o puternică instabilitate politică, a făcut cvasi-imposibilă intervenţia oficialilor Statului român în problemele de la Câmpia Turzii. Bineînţeles, nu trebuie dată la o parte indiferenţa şi de multe ori complicitatea acestora. De aceea, în ultimul an, a apărut ideea ocupării fabricilor de către muncitori. Raţionamentul este simplu: dacă nu mai poţi găsi înţelegere nici la stat, nici la patronat, atunci singura soluţie este ca muncitorii să îşi ia soarta şi implicit locul de muncă în propriile mâini. Această idee, pusă în practică de mişcarea Piqueteros din Argentina (detalii aici), prinde proporţii în România. „Se va ajunge la disperare, iar mesajul se va radicaliza”, afirmă dl. Scânteie. Cât despre întreprinderea socială despre care se vorbeşte că ar putea fi constituită la Câmpia Turzii din bani europeni, în care muncitorii ar fi propriii lor patroni, poziţionarea e simplă: „O păcăleală pe care nu o mai crede nimeni!”.
Discuţia se încheie cu o constatare din partea liderului Metarom: odată cu criza economică, a devenit clar pentru mulţi faptul că teoria liberală „s-a schimbat”, sau mai bine zis nu este totuna cu cea de pe hârtie. Mechel-ul a închis pentru a fi retehnologizate linii de producţie ce nu au mai fost niciodată redeschise, ca să controleze oferta pe piaţă şi, astfel, preţurile. Profit mai mare cu producţie şi cheltuială mai puţină. În momentul în care nu mai există aceeaşi rată a profitului în locul respectiv, multinaţionalele se mută în alte zone geografice, pentru alte beneficii oferite de alte guvernări. Asemenea practici anticoncurenţiale nu fac decât să amintească de descrierea făcută de Lenin pieţei libere, acum aproape 100 de ani: piaţa liberă duce cu necesitatea la distrugerea concurenţei şi la monopol.
Boc şi Botiş ne-au pus cătuşe
Cea de-a doua discuţie am purtat-o cu domnul Ioan Pascu, liderul sindical de la Industria Sârmei Câmpia Turzii. Eram foarte curios, pe de-o parte, de declaraţiile ministrului pentru Dialog Social al guvernului USL, Liviu Pop, legate de respectarea contractului de privatizare al combinatului, iar pe de altă parte, de lipsa de reacţie a sindicatului faţă de nişte practici implementate de ani buni. Astfel, în opinia dlui. Pascu declaraţiile lui Liviu Pop „au fost hazardate”, iar acum se fac toate demersurile pentru a declara contractul încălcat, fapt ce ar duce şi la încheierea contractului între Mechel şi statul român. Punctele cele mai importante din contract care sunt încălcate sunt cele legate de numărul de angajaţi şi cele care stipulează domeniul de activitate. Vreme de cinci ani de la privatizare (deci perioada 2003-2008), conform contractului, firmei Mechel îi era interzis să disponibilizeze oameni sau să restrângă sau înlocuiască obiectul de activitate. În schimb, disponibilizările au început nu la multă vreme după 2003, iar în 2006 a fost închisă oţelăria. Acestea reprezintă încălcări evidente ale contractului de privatizare, fapte de natură să conducă la sistarea contractului. Au existat, bineînţeles, sesizări la toate forurile abilitate, însă situaţia a fost întotdeauna tratată cu un maxim de dezinteres din partea autorităţilor. Cât priveşte problema oţelăriei şi a fierului vechi, poziţia oficială a Mechel a fost că mai întâi se vor retehnologiza liniile de producţie, ca ulterior acestea să nu mai fie niciodată redeschise din cauza lipsei de rentabilitate. Cantitatea de fier vechi vândut de la combinat este impresionantă: 70.000 de tone de fier vechi. Cele 2,5 milioane de euro plătite statului român pentru combinatul de la Câmpia Turzii se recuperează foarte uşor din fierul vechi vândut: la un calcul simplu, la o medie de 375 euro/tonă (valoarea luată de aici), la cele 70.000 de tone vândute venitul ar fi 26.250.000 euro, adică o sumă de aproape zece ori mai mare decât preţul la care a fost achiziţionat combinatul!
Întrebarea firească este de ce nu a încercat sindicatul să facă ceva în acest răstimp. Răspunsul liderului sindical de la Câmpia Turzii s-a concentrat pe lipsa de interes a autorităţilor române şi, evident, pe noul Cod al Muncii, care presupune nişte condiţii draconice în cazul grevei. Mai precis, singurul moment în care greva este legală este atunci când apare un conflict de interese, şi anume atunci când se (re)negociază contractul colectiv de muncă, în cazul Industriei Sârmei această posibilitate având loc odată la patru ani. Interesant este faptul că au existat discuţii despre grevă, însă argumentul legal a avut câştig de cauză, locurile de muncă ale oamenilor puteau fi puse în pericol (oare nu erau deja?). Dl. Pascu afirmă că „Boc şi Botiş ne-au pus cătuşe”, referindu-se la dispoziţiile foarte restrictive din noul Cod al Muncii. Dincolo de încălcarea contractului de privatizare, firma Mechel a mai operat şi alte „manevre” în ceea ce priveşte preţul oţelului, mai ales după ce oţelăria a fost închisă în 2006; în combinat, materia primă intra cu un preţ mult mai mare decât cel al pieţei, dar era produsă tot de Mechel. În cuvinte mai simple: se făcea profit practic falimentând un punct de lucru pe care ulterior oricum îl vei închide şi vinde la fier vechi. Cât despre proiectul unei întreprinderi sociale la Câmpia Turzii, dl. Pascu este de asemenea reticent deoarece „un asemenea proiect ar fi realizat din fonduri europene, dar cum acestea din urmă sunt îngheţate pentru România, există foarte mici şanse ca un asemenea proiect să pornească”. Ca ultimă paranteză am adus în discuţie ceea ce Bogdan Hossu a amintit într-un mod voalat la protestul de la Câmpia, şi anume, legat de activitatea firmei Mechel din Rusia. Ceea ce este produs în Rusia nu poate avea intrare pe piaţa europeană fără a plăti taxe destul de mari, în schimb, ceea ce este produs în România nu întâmpină această problemă din motive evidente. Astfel, ceea ce era produs în Rusia intra pe piaţă ca fiind produs în România, o veritabilă afacere de succes. Răspunsul dlui. Pascu a fost: „De două luni pot exporta şi din Rusia fără să plătească taxe vamale mai mari”.
Avem nevoie de cineva care să lupte pentru popor
În ultima parte a acestei micro-anchete, am ales să aduc în discuţie şi punctul de vedere al muncitorilor de la Câmpia Turzii care nu fac parte din conducerea sindicatului. După cum afirmam la începutul acestui articol, cei care sunt încă angajaţi nu doresc să vorbească împotriva patronatului sau a sindicatului, însă am reuşit să vorbesc cu doamna Popa Viorica, recent disponibilizată (20 august a.c) de la combinat, care mi-a furnizat informaţii mai mult decât interesante despre relaţia cu sindicatul. Dna Popa a lucrat 31 (!) de ani la Industria Sârmei şi mai are încă şapte ani până va ieşi la pensie, răstimp în care trebuie să-şi găsească o ocupaţie aducătoare de venit. Nici nu o să mai punctez cât de greu este pentru o persoană aflată în situaţia dânsei (şi nu sunt deloc puţine) de a se recalifica prin reconversie profesională, sau de a se angaja pur şi simplu, având în vedere vârsta. Va primi trei (3!) salarii compensatorii după disponibilizarea care a devenit efectivă odată cu luna septembrie. Îmi spune că s-au comis multe ilegalităţi, atât pe partea patronatului (multe dintre cele expuse mai sus), cât şi pe partea sindicatului; îi cer să îmi ofere mai multe detalii despre situaţie. Ceea ce ştiam la nivel de zvon, că sindicatul ar fi fost „înşelat” de către patroni acum un an, când au acceptat doar trei salarii compensatorii numai ca restructurarea (deci disponibilizările) să nu aibă loc, mi s-a confirmat. Însă, conform dnei Popa nu a fost vorba despre înşelarea sindicatului de către patronat, ci de înşelarea muncitorilor de către sindicat. În mod normal, pachetul de disponibilizare era de „zece salarii compensatorii plus 40% din ce mai dădeau ei”, însă s-a propus „chestia asta cu trei salarii plus 5% pentru a nu mai face restructurarea, iar noi trebuia să semnăm. Nu a semnat nimeni dintre noi”. „Noi”-ul la care face referire dna Popa reprezintă cel puţin numărul de 200 de muncitori care au dorit ca aceasta să devină lider de sindicat, însă a întâmpinat rezistenţă din partea celor care conduceau deja sindicatul.
În ceea ce priveşte problema relaţiei dintre muncitori şi sindicat, dna Popa afirmă că „,muncitorii se simt trădaţi, iar Pascu este un mincinos care s-a dat cu ruşii”, o aluzie evidentă la faptul că „semnăturile noastre au fost falsificate atunci când s-a semnat pentru trei salarii”. De asemenea, salariile liderilor de sindicat au fost mărite şi nu au fost ameninţaţi cu disponibilizarea până acum, moment în care au şi început să protesteze. În ceea ce priveşte organizarea unei greve în momentul în care a început ultimul val de disponibilizări, dna Popa are o viziune diferită faţă de liderul ISCT, Ioan Pascu: oamenii au vrut să protesteze şi să facă grevă numai că sindicatul s-a opus, iar „acum s-au revoltat pentru joburile lor”. O altă situaţie absurdă este concedierea muncitorilor din diverse linii de producţie şi suplinirea muncii efectuate de ei de către ingineri. În acest sens, dna Popa afirmă: „Una este teoria şi alta este practica de muncă vreme de 20-30 de ani”. De asemenea, aceasta consideră că nu a fost o prezenţă mai mare la protest (ea nu a participat), din cauză că, pe de-o parte, oamenii se simt trădaţi de sindicat, iar pe de altă parte, pentru că nu există solidaritate între oameni. „Avem nevoie de un nou Vlad Ţepeş, cineva care să lupte pentru popor.” Îmi spune cu regret că poate ar fi trebuit să facă mai mult pentru muncitorii aflaţi în subordinea ei atunci când încă lucra şi poate ar fi trebuit să încerce mai mult să schimbe situaţia. Nu a auzit nimic despre ocuparea şi închiderea în fabrică a muncitorilor şi crede că aşa ceva nu se poate realiza fără o schimbare de mentalitate a oamenilor, până aceştia nu devin mai solidari. Cât despre proiectul întreprinderii sociale, la fel afirmă că „nu mai cred nimic din ce zic ăştia”.
În ceea ce priveşte modul în care a funcţionat combinatul după privatizare, dna Popa consideră că investitori ruşi „au fost lipsiţi de interes faţă de oameni şi faţă de activitatea combinatului”. Poveştile sunt într-adevăr de necrezut: multă vreme, firma nu a mai încheiat contracte pentru vânzarea produselor, iar uneori când aceste contracte erau încheiate, preţurile erau crescute intenţionat chiar în momentul în care survenea termenul. După părerea ei, s-a urmărit în mod sistematic distrugerea combinatului.
„Privatizare, ţeapa cea mai mare“
Ultima parte a seriei de discuţii cu diverşii actori implicaţi în situaţia de la combinatul Industria Sârmei nu este de natură să îl decredibilizeze pe dl Pascu, ci doar să ofere un cadru mai general al problemei. Indiferent de adevărul uneia sau al alteia dintre poziţii, faptul că asemenea percepţii au efecte în realitate le fac demne de menţionat ca tot atâtea unghiuri ale problemei. Ca atare, situaţia de la Câmpia Turzii nu este deloc simplă, este extrem de gravă şi, cred eu, cu destule elemente ce pot folosi analizei mai multor cazuri de privatizare din România. Aşadar, în ecuaţie intră privatizarea combinatului, supranumit „perla siderurgiei din Ardeal”, pe o sumă derizorie, indolenţa şi lipsa de interes a autorităţilor române, distrugerea liniilor de producţie, disponibilizări şi vânzarea la fier vechi numai pentru profitul companiei şi în detrimentul muncitorilor şi comunităţii locale şi, nu în ultimul rând, fricţiuni între muncitori şi reprezentanţii lor sindicali. Nu cred că este indicat să arătăm cu degetul nişte politicieni care au trădat ţara şi trebuie învinuiţi. Problema este mult mai complexă şi cred că ar trebui să luăm în considerare însăşi logica care uneşte economia de politică. Acestea din urmă nu sunt separate, iar acumularea de capital în mâinile cuiva presupune şi acumularea de putere, care de cele mai multe ori ia formă politică. Nu putem avea pretenţia ca cineva să controleze marii jucători economici decât având la rândul său o „mare” putere, iar apoi nu putem avea pretenţia ca acel „cineva” care beneficiază de această putere ca reprezentant al nostru, al cetăţenilor, să se comporte „moral” sau în „interesul patriei”. Atâta vreme cât politicieni noştri se află cu toţii la dreapta spectrului politic – PSD-ul fiind poate cel mai puţin de dreapta partid –, asigurând cadrul jefuirii patrimoniului industrial și natural, sărăcirii românilor şi favorizării intereselor marilor companii şi corporaţii, nu are rost să se vorbească doar despre corupţie. Atâta vreme cât multe dintre legile şi măsurile luate de guvernatorii noştri vin de la instituţii supranaţionale şi suprademocratice cum sunt FMI, BCE sau BM (grecii le numesc troika), se vorbeşte degeaba despre un presupus capitalism ce ar aduce prosperitate şi bunăstare, aşa cum îl descoperim în scrierile Școlii de la Chicago. În alte cuvinte, eforturile noastre trebuie să se concentreze pe lupta împotriva neocolonialismului, iar astfel am putea ajunge să luptăm mult mai uşor şi împotriva mult hulitei corupţii.
