Frantz Fanon, Piele neagră, măşti albe, traducere de Vasi Ciubotariu; prefaţă de Ovidiu Ţichindeleanu, Editura Tact, Cluj, 2011 / Fragmentul apare cu permisiunea Editurii Tact.

 Negrul şi recunoaşterea

capitolul 7

A. Negrul şi Adler

„Din orice unghi abordăm analiza stărilor psihogene morbide, următorul fenomen nu întârzie să‑şi facă apariţia: întregul tablou al nevrozei, împreună cu toate simptomele sale, pare influenţat de un scop final; mai mult, ele ne apar ca proiecţii ale respectivului scop. Putem, totodată, să‑i atribuim acestui scop final valoarea unei cauze formative, valoarea unui principiu de orientare, de organizare, de coordonare. Încercaţi să înţelegeţi «sensul» şi direcţia fenomenelor morbide fără a ţine cont de scopul final şi vă veţi găsi, de îndată, în prezenţa unei multitudini haotice de tendinţe, impulsuri, slăbiciuni şi anomalii, menite să‑i descurajeze pe unii şi să le suscite altora dorinţa temerară de a pătrunde, cu orice preţ, tenebrele, cu riscul de a se întoarce cu mâinile goale sau cu o pradă iluzorie. Dacă, din contra, admitem ipoteza scopului final sau a unei finalităţi cauzale ascunse în spatele fenomenelor, vedem cum se risipesc de îndată tenebrele şi putem citi în sufletul pacientului ca într‑o carte deschisă.”^[1]

Cele mai uluitoare mistificări ale epocii noastre se clădesc, în general, plecând de la poziţii teoretice analoage. Haideţi să aplicăm la antilezi psihologia individuală.

Negrii = comparaţie. Acesta este primul adevăr. Ei sunt comparaţie, cu alte cuvinte, în fiecare moment, se preocupă de auto‑valorizare şi de idealul eului. Ori de câte ori intră în contact cu un altul, se pune problema valorii, a meritului. Antilezii nu au o valoare proprie, sunt întotdeauna tributari apariţiei Celuilalt. Este mereu vorba despre „mai puţin inteligent decât mine, mai negru decât mine, mai puţin respectabil decât mine”. Orice poziţionare, orice ancorare a sinelui întreţine raporturi de dependenţă cu prăbuşirea celuilalt. Pe ruinele anturajului îmi construiesc eu virilitatea.

Îi sugerez martinichezului care citeşte aceste rânduri următoarea experienţă. Să găsească cea mai „comparativă” dintre străzile din Fort‑de‑France. Strada Schœlcher, strada Victor‑Hugo – cu siguranţă nu strada François‑Arago. Martinichezul care acceptă să participe la experiment va fi de acord cu mine exact în măsura în care nu se crispează văzându‑se lăsat în pielea goală. Când se întâlneşte cu un tovarăş pe care nu l‑a văzut de cinci sau şase ani, antilezul îl va aborda agresiv. Acest lucru se întâmplă deoarece, în trecut, fiecare dintre ei se afla pe o poziţie bine determinată. Cel aflat pe poziţia inferioară crede că a mai câştigat în valoare… iar cel de pe poziţia superioară ţine la vechea ierarhie.

„Nu te‑ai schimbat… eşti la fel de idiot.”

Cu toate acestea, cunosc medici şi stomatologi care continuă să‑şi arunce în faţă unii altora erori de judecată vechi de cincisprezece ani. Se lansează mai degrabă „creolisme” decât erori conceptuale către cel care constituie un pericol. L‑a pus la punct odată pentru totdeauna: nu mai are pe unde scoate cămaşa. Antilezul se caracterizează prin dorinţa de a‑l domina pe celălalt. Linia sa de orientare trece prin celălalt. Este vorba, întotdeauna, despre subiect şi nu există niciun interes faţă de obiect. Încerc să citesc în ochii celuilalt admiraţia şi dacă, din nefericire, celălalt îmi întoarce o imagine dezagreabilă, devalorizez oglinda: fără îndoială, celălalt e un imbecil. Nu caut să mă arăt gol în faţa obiectului. Obiectul este negat în calitate de individualitate şi libertate. Obiectul este un instrument. Trebuie să‑mi permită să‑mi construiesc securitatea subiectivă. Mă consider împlinit (dorinţă de plenitudine) şi nu accept nicio sciziune. Celălalt intră în scenă pentru a o mobila. Eroul sunt Eu. Aplaudaţi sau criticaţi, ce‑mi pasă, eu sunt centrul. Dacă celălalt caută să mă stânjenească cu dorinţa lui de valorizare (ficţiunea sa), îl expulzez fără drept de apel. El nu mai există. Nu mai vreau să aud de individul ăsta. Nu vreau să suport impactul obiectului. Contactul cu obiectul înseamnă conflict. Sunt Narcis şi vreau să citesc în ochii celuilalt o imagine de‑a mea care să mă satisfacă. Astfel, în Martinica, într‑un cerc dat (într‑un mediu dat), există „şeful”, curtea „şefului”, indiferenţii (care aşteaptă) şi umiliţii. Aceştia din urmă sunt masacraţi fără milă. Ghicim ce temperatură predomină în astfel de junglă. Fără cale de scăpare.

Eu, nimic altceva decât eu.

Martinichezii sunt avizi de securitate. Vor să le impună celorlalţi propria lor ficţiune. Vor să fie recunoscuţi în dorinţa lor de virilitate. Vor să pară ceva. Fiecare dintre ei constituie un atom izolat, arid, tranşant, cu trotuare bine delimitate, fiecare dintre ei este. Fiecare dintre ei vrea să fie, vrea să pară. Orice acţiune întreprinsă de antilez trece prin Celălalt. Nu se întâmplă acest lucru pentru că Celălalt rămâne scopul final al acţiunii sale în perspectiva comuniunii dintre oameni descrisă de Adler^[2], ci, pur şi simplu, pentru că Celălalt este cel care‑l afirmă în nevoia sa de valorizare.

Acum, după ce am regăsit linia de orientare adleriană a antilezului, ne mai rămâne să‑i căutăm originea.

Aici apar dificultăţile. De fapt, Adler a creat o psihologie individuală. Însă noi tocmai am văzut că sentimentul de inferioritate este specific antilez. Nu este vorba despre un antilez sau altul care prezintă o structură nevrotică, ci despre toţi antilezii. Societatea antileză este o societate nevrotică, o societate „comparaţie”. Aşadar, suntem trimişi de la individ la structura socială. Dacă există un viciu, acesta nu se găseşte în „sufletul” individului, ci al mediului.

Martinichezul este şi nu este nevrotic. Dacă aplicăm cu rigoare concluziile şcolii adleriene, vom spune că negrul încearcă să protesteze împotriva inferiorităţii pe care o resimte din cauza istoriei sale. De vreme ce negrul, în toate timpurile, a fost un inferior, încearcă să reacţioneze printr‑un complex de superioritate. Această idee se desprinde clar din lucrarea lui Brachfeld. Vorbind despre sentimentul de inferioritate rasială, autorul citează o piesă spaniolă semnată de Andrés de Claramonte y Corroy. Se poate vedea că inferioritatea negrului nu datează din secolul acesta, de vreme ce Claramonte era contemporan cu Lope de Vega.

„Culoarea singură‑i lipsea

să fie cavaler adevărat…”

Iar negrul Juan de Merida se exprimă astfel:

„Ce infamie să fii negru

în astă lume!

Oare negrii nu sunt

oameni?

Au, din acest motiv, sufletul mai josnic, mai nedrept

ori mai urât?

Dar, din acest motiv, primesc porecle.

Mă ridic împovărat de infamia

culorii mele

Şi‑mi afirm curajul în faţa lumii…

E chiar atât de josnic să fii negru?”

Sărmanul Juan nu ştie ce sfânt să mai invoce. În mod normal, Negrul este sclav. Dar acest lucru nu reiese deloc din atitudinea lui:

„Deşi sunt negru

Nu sunt sclav.”

Şi‑ar dori, totuşi, să scape de culoarea neagră. Adoptă o poziţie etică în viaţă. Axiologic, este Alb:

„Sunt mai alb decât zăpada.”

Căci, în definitiv, pe plan simbolic,

„Ce înseamnă să fii negru?

Însemnă să fii de‑acea culoare?

Pentru ofensa asta mă voi plânge Sorţii,

timpurilor, cerului

şi tuturor celor care m‑au făcut negru!

Oh! Ce blestem îmi e culoarea!”

Întemniţat, Juan îşi dă seama că intenţia nu‑l poate salva. Aparenţa sa îi subminează, îi infirmă toate acţiunile:

„Ce contează sufletele?

Sunt nebun.

Ce să fac? Pot doar să disper!

Oh! Cerule, ce lucru groaznic

e să fii negru.”

În paroxismul durerii, nefericitului negru nu‑i mai rămâne decât o soluţie: să le dovedească celorlalţi şi, mai presus de toate, sieşi că este alb.

„Dacă nu pot culoarea să mi‑o schimb

îmi doresc Aventura.”^[3]

După cum se vede, Juan de Merida trebuie înţeles din perspectiva supracompensării. Tocmai pentru că negrul aparţine unei rase „inferioare”, încearcă el să semene cu rasa superioară.

Dar ştim cum să scăpăm de ventuza adleriană. În America, De Man şi Eastman au aplicat metoda lui Adler oarecum abuziv. Toate faptele pe care le‑am consemnat sunt reale, dar, trebuie s‑o spunem, ele întreţin doar raporturi externe cu psihologia adleriană. Martinichezul nu se compară cu Albul, fie el tatăl, şeful, Dumnezeu, ci se compară cu seamănul său sub patronajul Albului. Comparaţia adleriană se schematizează în felul următor:

„Eul mai mare decât Celălalt”

Din contra, comparaţia antileză se prezintă astfel:

Albul

—––––––––––––––––

Eul diferit de Celălalt

Comparaţia adleriană comportă doi termeni; este polarizată de către eu.

Comparaţia antileză este coafată cu un al treilea termen: ficţiunea directoare nu e personală, ci socială.

Martinichezul este un om crucificat. Mediul care l‑a format (dar pe care el nu l‑a format) l‑a sfâşiat înspăimântător; el întreţine, cu sângele şi sudoarea lui, mediul acesta cultural. Iar sângele negrului este un îngrăşământ preţuit de cunoscători.

Dacă aş urma metoda adleriană, după ce am stabilit că tovarăşul meu, în vis, şi‑a materializat dorinţa de a se albi, cu alte cuvinte, de a fi viril, ar trebui să‑i aduc la cunoştinţă că nevroza sa, instabilitatea sa psihică, ruptura eului său sunt declanşate de această ficţiune directoare şi i‑aş spune: „Mannoni a descris foarte bine fenomenul la malgaşi. Vezi tu, cred că ar trebui să accepţi să rămâi la locul care ţi‑a fost dat”.

Ei bine nu! Nu voi spune câtuşi de puţin asta! Îi voi spune: mediul, societatea – ele sunt responsabile de mistificarea ta. Odată spuse aceste lucruri, restul vine de la sine şi ştim despre ce este vorba.

Despre sfârşitul lumii, ce naiba!

Mă întreb uneori dacă inspectorii şcolari şi funcţionarii din conducere sunt conştienţi de rolul lor în colonii. Timp de douăzeci de ani, ei se străduiesc, prin intermediul programelor, să facă dintr‑un negru un Alb. La final, îi dau drumul, spunându‑i: „suferiţi de un indiscutabil complex de dependenţă faţă de omul Alb”.

B. Negrul şi Hegel

Conştiinţa‑de‑sine este în şi pentru sine atunci când şi prin aceea că ea este în şi pentru sine pentru o altă conştiinţă‑de‑sine; adică ea este doar ca ceva recunoscut.[4]

Omul nu este uman decât în măsura în care vrea să i se impună unui alt om, cu scopul de a se face recunoscut de către acesta. Atâta timp cât el nu este efectiv recunoscut de către celălalt, acest celălalt rămâne tema acţiunilor sale. Valoarea şi realitatea sa umană depind de celălalt şi de recunoaşterea de către celălalt. Sensul vieţii sale se condensează în celălalt.

Nu există un conflict deschis între Alb şi Negru.

Într‑o zi, Stăpânul Alb l‑a recunoscut, fără luptă, pe negrul sclav.

Dar fostul sclav vrea să se facă recunoscut.

Există, la baza dialecticii hegeliene, o reciprocitate absolută care trebuie evidenţiată.

Cu cât îmi depăşesc fiinţa imediată, cu atât surprind existenţa celuilalt ca realitate naturală şi mai mult decât naturală. Dacă închid circuitul şi împiedic mişcarea în dublu sens, îl menţin pe celălalt în interiorului sinelui. La extrem, îl lipsesc până şi de fiinţarea‑pentru‑sine.

Singura modalitate de a rupe cercul acesta infernal care mă trimite la mine însumi este să‑i restitui celuilalt, prin mediere şi recunoaştere, realitatea umană, diferită de realitatea naturală. Însă, celălalt trebuie să efectueze, şi el, aceeaşi operaţiune. „Acţiunea unilaterală ar fi inutilă, deoarece ceea ce trebuie să se întâmple nu se poate întâmpla decât prin amândouă [acţiunile]”; „Ei se recunosc ca recunoscându‑se reciproc.”^[5]

În imediatitatea sa, conştiinţa de sine este simplă fiinţare‑pentru‑sine. Pentru a obţine certitudinea de sine, trebuie integrat conceptul de recunoaştere. Celălalt, similar, aşteaptă recunoaşterea noastră cu scopul de a se împlini în conştiinţa de sine universală. Orice conştiinţă de sine caută absolutizarea. Ea se vrea recunoscută ca valoare primordială neinserată în viaţă, ca transformare a certitudinii subiective (Gewissheit) în adevăr obiectiv (Wahrheit).

Întâlnind rezistenţă din partea celuilalt, conştiinţa de sine experimentează Dorinţa; prima etapă a drumului care duce la demnitatea spiritului. Ea acceptă să‑şi rişte viaţa şi, prin urmare, îl ameninţă pe celălalt în prezenţa sa corporală. „Şi numai prin riscul vieţii este probată libertatea, numai în acest fel este probat că, pentru conştiinţa‑de‑sine, nu fiinţa, nu modul nemijlocit în care ea apare, nu confundarea ei în răspândirea vieţii este esenţa.”^[6]

Astfel, realitatea umană în‑sine‑pentru‑sine nu reuşeşte să se împlinească decât prin luptă şi prin riscul pe care aceasta îl implică. Riscul înseamnă că eu îmi depăşesc viaţa către un bine suprem care este transformarea certitudinii subiective, pe care o am cu privire la propria mea valoare, în adevăr obiectiv universal valabil.

Cer să fiu luat în considerare plecând de la Dorinţa mea. Eu nu sunt doar aici‑acum, captiv felului de a fi al lucrurilor. Sunt pentru a fi în altă parte şi altceva. Cer să se ţină cont de activitatea mea negatoare de vreme ce urmăresc altceva decât viaţa; de vreme ce lupt pentru naşterea unei lumi umane, adică a unei lumi a recunoaşterilor reciproce.

Cel care ezită să mă recunoască mi se opune. Într‑o luptă sălbatică, accept să resimt frisoanele morţii, descompunerea ireversibilă, dar şi posibilitatea imposibilităţii.^[7]

Cu toate acestea, celălalt poate să mă recunoască fără luptă:

„Individul care nu şi‑a riscat viaţa poate fi, desigur, recunoscut ca persoană, dar el nu a atins încă adevărul acestei recunoaşteri ca fiind o conştiinţă‑de‑sine independentă.”^[8]

Istoric, negrul, scufundat în inesenţialitatea sclaviei, a fost eliberat de către stăpân. El nu a luptat pentru libertate.

Din sclavie, negrul a dat buzna în arena în care se găseau stăpânii. La fel ca servitorii cărora li se permite o dată pe an să danseze în salon, negrul caută un suport. Negrul nu a devenit stăpân. Când nu mai există sclavi, nici stăpâni nu mai sunt.

Negrul este un sclav căruia i s‑a permis să adopte o atitudine de stăpân.

Albul este un stăpân care le‑a permis sclavilor să mănânce la masa lui.

Într‑o zi, un stăpân alb şi bun care avea influenţă le‑a spus tovarăşilor lui:

„Să ne purtăm mai blând cu negrii…”

Atunci stăpânii albi, protestând, deoarece era cam greu de făcut asta, s‑au hotărât să‑i ridice pe oamenii‑maşini‑animale la rangul suprem de oameni.

Nu va mai exista sclavie pe niciun teritoriu francez.

Această răsturnare l‑a atins pe Negru din exterior. S‑a acţionat asupra Negrului. Valori care nu se născuseră din acţiunile sale, valori care nu rezultau din creşterea presiunii sistolice a sângelui său au început să joace o horă colorată în jurul lui. Această răsturnare nu l‑a diferenţiat pe negru. El a trecut de la un mod de viaţă la altul, dar nu de la o viaţă la alta. La fel ca atunci când, după ce anunţi un pacient cu starea de sănătate ameliorată că va ieşi din spital în scurt timp, i se întâmplă să recidiveze, aşa şi vestea eliberării sclavilor negri a provocat psihoze şi morţi subite.

În timpul unei vieţi, nu ai cum să primeşti această veste de două ori. Negrul s‑a limitat la a‑i mulţumi Albului şi dovada cea mai puternică a acestui fapt se găseşte în numărul impresionant de statui împrăştiate în Franţa şi prin colonii, reprezentând Franţa albă mângâind părul creţ al bravului negru căruia tocmai i‑au fost rupte lanţurile.

„Spune‑i domnului mulţumesc”, spune mama fiului ei… dar noi ştim că, de multe ori, băiatul îşi doreşte din tot sufletul să strige alt cuvânt – mai răsunător…

Albul, în calitate de stăpân^[9], îi spune negrului:

„De acum înainte, eşti liber.”

Dar negrul nu cunoaşte preţul libertăţii, deoarece nu s‑a luptat pentru ea. Din timp în timp, se luptă pentru Libertate şi Dreptate, dar este, întotdeauna, vorba de libertate albă şi dreptate albă, cu alte cuvinte de valori secretate de stăpâni. Fostul sclav, neregăsind în memoria sa nici lupta pentru libertate, nici angoasa libertăţii de care vorbeşte Kierkegaard, stă încremenit faţă în faţă cu tânărul Alb care cântă şi dansează pe sârma tăioasă a existenţei.

Când i se întâmplă negrului să‑l privească pe Alb cu ferocitate, Albul îi spune: „Frate, între noi nu există nicio diferenţă.” Cu toate acestea, negrul ştie că există o diferenţă. Şi‑o doreşte. Ar vrea ca Albul să‑i spună dintr‑o dată: „negru împuţit”. Atunci, ar avea unica şansă – „de a le arăta el lor…”.

Dar, de cele mai multe ori, nu există nimic, nimic în afară de indiferenţă sau de curiozitate paternă.

Fostul sclav cere să i se conteste umanitatea, îşi doreşte o luptă, o încăierare. Dar e prea târziu: negrul francez este condamnat să se muşte şi să muşte. Vorbim despre Negrii francezi, deoarece Negrii americani trăiesc o altă dramă. În America, negrul luptă şi i se răspunde prin luptă. Există legi care, încetul cu încetul, dispar din constituţie. Există decrete care interzic anumite discriminări. Şi suntem convinşi că nu vom primi nimic gratis.

Dacă e război, există înfrângeri, armistiţii, victorii.

„Cele douăsprezece milioane de voci negre” au strigat împotriva cortinei cerului. Şi cortina, sfâşiată dintr‑o parte în alta, marcată de amprentele dentare de pe pântecele interdicţiei, a căzut ca un balafon crăpat.

Pe câmpul de luptă, mărginit în cele patru colţuri de zeci de negri spânzuraţi de testicule, se ridică, încetul cu încetul, un monument care promite să fie grandios.

Şi în vârful monumentului, văd deja un Alb şi un Negru strângându‑şi mâinile.

Pentru Negrul francez, situaţia este intolerabilă. Nefiind niciodată sigur că Albul îl consideră o conştiinţă în‑sine pentru‑sine, se va preocupa neîncetat să scoată la iveală rezistenţa, opoziţia, provocarea.

Acest lucru reiese din câteva paragrafe ale cărţii pe care Mounier a consacrat‑o Africii.^[10] Tinerii negri pe care i‑a cunoscut acolo îşi doreau să‑şi păstreze alteritatea. Alteritate de ruptură, de luptă, de bătaie.

Eul se pune la loc prin opunere, spunea Fichte. Da şi nu.

Am spus în introducere că omul este un da. Nu vom înceta să repetăm acest lucru.

Da vieţii. Da iubirii. Da generozităţii.

Dar omul este, de asemenea, un nu. Nu dispreţului faţă de om. Nu lipsei de demnitate a omului. Nu exploatării omului. Nu asasinării a ceea ce este cel mai omenesc în om: libertatea.

Comportamentul omului nu este doar reacţional. Şi întotdeauna există resentiment în reacţie. Nietzsche, în Voinţa de putere, semnalase deja acest lucru.

Ridicarea omului la rangul de fiinţă acţională, menţinând în circulaţie respectul faţă de valorile fundamentale care clădesc o lume a omului, iată prima urgenţă a celui care, după ce a reflectat, se pregăteşte să acţioneze.