Some of the most infamous human rights violations of this era, which have tended to be viewed as sadistic acts carried out by antidemocratic regimes, were in fact either committed with the deliberate intent of terrorizing the public or actively harnessed to prepare the ground for the introduction of radical free-market “reforms.” (p. 10)
Naomi Klein este deja o celebritate de stânga la nivel mondial. De la apariția cărții The Shock Doctrine (2007), Naomi Klein s-a metamorfozat în vocea publică a social-democrației “globale”, a activismului politic anti-establishment. La origini, canadiana este o jurnalistă talentată, vizibil inteligentă, o foarte bună vorbitoare în public, educată într-o egalitară Canada și originară dintr-o familie de evrei pacifiști cu simpatii stângiste.
Cartea The Shock Doctrine i-a câștigat nu numai reputația în spațiul anglo-saxon, dar și ura, disprețul și atacuri din partea diverselor partide de dreapta și instituțiile lor afiliate atât în Statele Unite, cât și în Europa.
Având în vedere caracterul controversat al tipului de idei emis de Naomi Klein, orice recenzie cu pretenții la obiectivitate ar trebui să se mențină la date și informații, lăsând intepretările la latitudinea cititorului.
The Shock Doctrine nu este atât de greu de rezumat cât privește concluziile pe care Naomi Klein le scoate din fiecare capitol. Forța interioară a textului rezidă în acumularea copleșitoare de date, de informații jurnalistice, de referințe clare, care se pot examina și critica ca atare, operațiune pe care cei care o consideră pe Naomi Klein o adeptă a teoriei conspirației și o manipulatoare au realizat-o deja, cu mai mult sau mai puțin succes.
O segmentare a cărții în punctele sale principale ar arăta în următorul mod:
1) În anii ’50, America era prinsă în cursa psihologică și militară a Războiului Rece. La Universitatea McGill din Montreal, psihiatrul Donald Ewen Cameron, sponsorizat de CIA, dirijează un program prin care pacienți suferind de diverse patologii psihice sunt supuși la o “terapie șoc”, bazată pe electroșocuri, izolare senzorială îndelungată, medicamente cu funcție halucinogenă etc. Scopul declarat al procedurilor inițiate de psihiatrul Ewen Cameron era acela de a șterge complet personalitatea celui bolnav printr-o distrugere a memoriei pentru ca ulterior, prin intermediul terapiei, pacientul să fie “reconstruit” ca om. În consecință, boala ar dispărea și “terapia șoc” ar lăsa loc liber pentru o nouă personalitate, mai bună, mai înțelegătoare, mai inteligentă. Experimentul a fost totodată un eșec și un succes: pacienții au regresat într-un stadiu infantil odată ce terapia șoc a fost pusă în aplicație, dar doctorul Cameron nu a putut să reclădească personalitatea defunctă sau grav avariată a pacienților săi. S-ar presupune de aici că suntem doar memorie și timp. Identitatea noastră se construiește ireversibil. Practicile de tortură psihică inventate în laboratorul psihiatrului din Montreal au fost încorporate în manualele standard de interogare ale CIA în anii ’60.
2) Naomi Klein folosește cazul psihiatrului scoțian (cu o vastă experiență în procesul de denazificare a Germaniei postbelice) ca o metaforă pentru ce avea să se întâmple odată cu anii ’70 în politica internațională a Statelor Unite. Discuția începe de la Milton Friedman și Universitatea din Chicago. Din școala monetaristă a laureatului Nobel pentru economie din 1976, Naomi Klein reține următoarele elemente ale politicii economice friedmaniene: statul trebuie diminuat pentru ca piața liberă să-și creeze prin competiție propriile servicii, controlate de investitori privați, privatizarea companiilor de stat mărește productivitatea și aduce bunăstare economică, banca centrală și statul trebuie să ocupe un loc minor într-o societate a libertății, anume țintirea unui inflații cât mai mici. Democrația politică și libertatea economică a comerțului neîngrădit de tarife este ceea ce va eradica sărăcia și înapoierea din lume. Capitalismul fără limite prescrise de stat corespunde naturii umane. Numai astfel întreaga omenire se va bucura de fructele dulci ale libertății. Think tankurile răspunzătoare pentru infiltrarea cu idei neoliberale a societății civile din America sunt Cato Institute, Heritage Foundation, National Endowment for Democracy etc., finanțate de sponsori privați aflați în relații cu partidele politice americane sau de către multinaționale mamut.
3) Povestea începe cu venirea la putere în 1966 a generalului Suharto în Indonezia, care își va da demisia abia în 1998. Ales președinte doi ani mai târziu, regimul generalului Suharto este răspunzător pentru crime împotriva umanității (acuzații de genocid), un nivel uriaș al corupției, dar și creștere economică pronunțată. Politica economică a generalului Suharto a fost în general în linia liberalizării comerțului, a privatizărilor companiilor de stat, a reducerii inflației, iar consilierii și miniștrii săi poartă numele bizar de mafia de la Berkeley, după universitatea dim California unde aceștia și-au încheiat studiile. Naomi Klein continuă spunând că o situație similară întâlnim în Chile după 1973. Chile, Argentina, Uruguay, Bolivia au fost, conform relatării lui Naomi Klein, țări care în perioada 1950-1970 au dus o politică de dezvoltare a industriilor locale cu ajutorul unor tarife vamale ridicate și investiții de stat. Creșterea economică susținută a acestor economii a atras interesul Statelor Unite, care prin Ford Foundation și unele pachete guvernamentale au asigurat ca o parte a studenților în economie să fie educați in America. Cazul cel mai interesant îl oferă băieții din Chicago, un grup de viitori miniștrii și consilieri prezidențiali din Chile care au fost instruiți în spiritul ideilor împărtășite și de Milton Friedman.
După înlăturarea prin lovitura de stat din 11 septembrie 1973 a președintelui ales democratic Salvador Allende, Chile va intra pentru următorii 16 ani sub dominația militară a dictatorului Augusto Pinochet. Naomi Klein nu ascunde faptul că Salvador Allende, președintele statului Chile între 1970-1973, avea sprijinul politic și material al URSS-ului și că politica sa de naționalizare a minelor de cupru (resursa din abundență a statului Chile) a deranjat comunitatea oamenilor de afaceri chiliană, cu toate că Allende era mai degrabă un social-democrat reformist decât un comunist stalinist. Ce dorește însă să arate Klein este că CIA-ul l-a susținut pe toate căile pe viitorul dictator Pinochet, acuzat la rândul său de flagrante încălcări ale drepturilor omului, fraude și de crime abominabile (cazul emblematic este cel al uciderii în Washington D.C. a unuia dintre partenerii politici ai lui Salvador Allende, Orlando Letelier, de către poliția secretă a dictatorului Pinochet printr-un fost agent CIA). Mai puțin fericită a fost decizia lui Milton Friedman însuși să meargă în Chile, să-l sfătuiască pe generalul Pinochet în 1975-1976, în condițiile în care simpatizanți ai vechiului regim fuseseră torturați, uciși și închiși ilegal pe stadioanele și în penitenciarele chiliene. Pinochet a implementat politicile de dreapta inspirate de Școala de la Chicago, ceea ce a dus la escaladarea ratei corupției pe fondul unei polarizări sociale acute între o elită a bogaților și o majoritate a săracilor în deceniile ce au urmat. Performanța economică a lăsat de dorit. Milton Friedman a negat însă orice colaborare ulterioară cu politica de stat a generalului Pinochet, bun prieten cu viitoarea Doamnă de Fier a Marii Britanii, Margaret Thatcher, chiar și după arestarea preventivă a dictatorului sud-american în 1998. Invazia ideilor de dreapta în materie de politici economice se va repeta cu lovitura de stat din 1976 în Argentina sau în Bolivia după 1982, în condițiile unui război civil potențial. Sărăcia, uriașe inegalități sociale, corupția teribilă vor marca societățile din sudul continentului american până în prezent. Politicile economice, patronate de Milton Friedman (cu al său miracol chilian) și discipolii săi de pretutindeni, vin ca un șoc în continuarea altui șoc, de regulă un atac grav la adresa sistemului democratic. Liberalizarea economică și regimurile criminale ale juntelor militare au făcut, se pare, casă bună în secolul al XX-lea, fără sa aducă nici prosperitatea, nici pacea mult promise. Aceasta este chintesența doctrinei șocului, forma economică a terapiei prin ștergere a trecutului, prin dizolvarea statelor suverane de către liberalismul economic friedmanian. Eminentul economist Jeffrey Sachs se va alătura și el corului de consilieri care vor produce acest haos social începând cu anul 1985 în Bolivia și continuând cu Rusia în anii 1990.
4) Naomi Klein extinde demonstrația la cazul fostelor republici comuniste după revoluțiile din 1989 (cu toate că doar în Romania au existat vărsări de sânge pe fondul unei confruntări armate între instituțiile Vechiului Regim – și cetățenii obișnuiți). Terapia șocului s-a realizat la îndrumarea directă a FMI-ului, Băncii Mondiale și a economiștilor americani care au reiterat poncifele Școlii de la Chicago în schimbul unor credite de ajutor pentru statele aflate în colaps. La 25 de ani din momentul în care Solidaritatea poloneză a reformat comunismul distrungându-l în cele din urmă, Naomi Klein constată problemele acute cauzate de doctrina șocului: sărăcia la un pol al majorității amuțite, lux și corupție în rândul elitelor volubile. Rusia a dat naștere guvernării oligarhilor, care au continuat să mențină structurile vechii securități, dar au expropriat prin furt activele statului în contul lor personal. Printre tâlharii de prim rang care au trimis Rusia în recesiune, propulsând cifrele șomajului la cote neînchipuite în Rusia modernă și o creștere progresivă a sărăciei în rândul populației se găsesc Boris Berezosvky, Roman Abramovich și Mihail Khodorkovsky, creații ale politicii unui reformist liberal ca Yegor Gaidar. Statul rus suferă de o corupție originară prin modul oneros în care s-a realizat trecerea la economia de piață după 1991. Vladimir Putin și oligarhii săi de stat nu sunt scutiți de un tratament similar de către Naomi Klein, dar cu siguranță mai blând decât numele deja amintite. Politicile neoliberale în fostul Bloc Sovietic sunt, cu excepția unor țări care au intrat direct sub controlul corporațiilor mondiale ale țărilor dezvoltate ca Germania, Franța sau Statele Unite, eșecuri de proporții în direcția unui stat slab, dar corupt, și a unei societăți destructurate, roasă de pauperitate și dezechilibre înfiorătoare pe care nici valul de emigranți nu le-a rezolvat. Pentru Naomi Klein aceasta a fost intenția inițială a tipului de capitalism crescut malign din doctrina șocului.
5) Alte două cazuri analizate de Naomi Klein este cel al Africii de Sud și al statelor sud-asiatice afectate de criza financiară din 1997. În primul caz, Naomi Klein invocă originea ideologică socialistă a Congresului Național African, pe care Nelson Mandela a abandonat-o în tratativele din 1994 cu președintele fostului stat pro-apartheid al Africii de Sud, Frederik Willem de Klerk. Naomi Klein arată cum pas cu pas, în urma tratativelor dintre CNA și tabăra ex-apartheid, statul a fost lăsat în mâna lui Nelson Mandela, dar economia a fost expusă unor șocuri neoliberale, supravegheate de FMI, Banca Mondială și guvernul american. Foștii politicieni rasiști au intrat în noul guvern exact în sectoarele economice cheie ale noului regim. Consecința a fost o egalitate politică pe fondul unei subdezvoltări a industriei locale, a corupției și a creșterii șomajului și a sărăciei în Africa de Sud. Analfabetismul, epidemiile și virusul HIV continuă să fie probleme nerezolvate în Africa de Sud, cea mai bogată țară de pe continentul african.
Cazul supraîndatorării statelor din Asia de Sud-Est este interpretat de Naomi Klein ca o bulă creată de instrumentele financiare ale pieței libere totale, în care volatilitatea capitalului și fluxul său peste granițe pot ataca direct stabilitatea monedei unei țări supraexpusă pe piață mondială. Autorii teoretici ai neoliberalismului agresiv, emanat din șocuri aplicate unor societăți întregi, sunt de găsit în subsolurile Universității din Chicago.
6) De la complexul militaro-industrial de care vorbea președintele Dwight David Eisenhower la finele anilor 1950, Naomi Klein ajunge la complexul capitalismului dezastru. Războiul din Iraq (din 2003 până în prezent) a fost prima conflagrație americană privatizata aproape complet. De la firme de securitate ca Blackwater care au exercitat atribuțiile unor armate de mercenari până la conglomeratul de Carlyle Group, abonat la contracte cu statul american, statul a acționat prin privați. Compania specializată în produse petroliere Halliburton a obținut contracte copioase de zeci de miliarde de USD în perioada în care fostul său CEO, Dick Cheney, activa ca vice-președinte al Statelor Unite. Compania de produse farmaceutice Searle, parte a gigantului Pfizer în prezent, l-a avut ca CEO pe Donald Rumsfeld, viitorul Secretar al Apărării în regimul lui George W. Bush Jr. Naomi Klein dezvăluie cadru cu cadru corporatismul de stat care macină din interior America după anul 2000. Ne putem imagina ce averi de sute de milioane de dolari dețin în conturi private politicienii de la vârf ai Statelor Unite, care, cum dovedește Naomi Klein, se îmbogățesc dintr-un război și devin miliardari atunci când privatizează țările cucerite. Câteva sute de miliarde de dolari se scurg an de an în cuferele bugetului Armatei Americane (suma a oscilat între 400 de miliarde USD și aproape un trilion pe an, de câteva ori PIB-ul adunat al unor țări din estul Europei), bani care ajung adesea la companii private deținute de oameni din interior și care profită de instrumentalizarea unei terapii șoc militare țărilor care înca nu s-au deschis avântului global al pieței libere de inspirație americană.
Concluzia jurnalistei Naomi Klein este una totuși una optimistă: atunci când un guvern implementează politici economice care duc la distrugerea companiilor de stat sau la privatizarea falimentară a altora, când sindicatele sunt atacate și lichidate, iar asigurările sociale scad la cote egale cu creșterea sărăciei prin șomaj exploziv, când bogații se închid în cartiere-fortăreață unde sunt apărați de firme de pază acționând ca o armată privată, când suveranitatea unei țări este subminată de instituții internaționale pro-corporatiste precum FMI sau Banca Mondială, atunci suntem cu toții expuși unei doctrine șoc neoliberale, în spatele căreia se ascund interesele unei plutocrații corupte, odioase și eminamente rasiste în politicile sale sociale. Nu rămâne decât lupta în favoarea democrației reale, nu a simulacrului său.
Cu toate că informațiile puse la dispoziție de Naomi Klein sunt ușor verificabile, narațiunea jurnalistei ne pune serios pe gânduri, chiar acolo unde aflăm, un pic siderați, că protestele din piața Tiananmen din 1989 coțineau și acuze la adresa Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez pentru politicile sale neoliberale implementate după 1979. Interpretările ei par acuzatoare și tendențioase, dar cantitatea de date adunate pune la îndoială onestitatea morală și intelectuală a adepților radicali ai neoliberalismului cu orice preț.