TEMA: Republica Moldova: complexul de superioritate al României
De fiecare dată când este adus în discuție nevinovatul termen de națiune moldovenească, imediat își fac apariția și „negaționiștii“ ei. Națiunea românească, afirmă aceștia, confundând națiunea cu vorbitorii nativi ai unei limbi, ne cuprinde și pe noi. După ei, națiunea moldovenească este doar produsul propagandistic al imperialismului ruso-sovietic și nu poate să existe pentru că limba română este unică și indivizibilă. Și chiar dacă există, trebuie să moară în numele ideii sublime a națiunii române, față de care este doar o jalnică și ridicolă caricatură. Și apoi, nu are rost să existe căci e săracă și neperformantă din toate punctele de vedere. Cu toate acestea, evident, națiunea moldovenească există. Din 1991, de când și-a declarat independența, are și acte în toată regula.
E adevărat că națiunea moldovenească este produsul imperialismului ruso-sovietic. Dar nu numai un produs propagandistic, perisabil și fără corespondențe în realitate. Națiunea moldovenească este o comunitate de oameni modelată într-un fel anume de istoria pe care a trăit-o. Faptul că națiunea moldovenească vorbește limba română nu are nici o importanță, căci într-un edificiu național nu limba este stâlpul de bază. O națiune se bazează pe teritoriul administrat de o clasă politică, pe voința și capacitatea de a fi națiune a acestei clase și pe consensul celorlalți cetățeni. Chestiunile de limbă, istorie și cultură sunt secundare.
Bazele națiunii moldovenești
Faptul că URSS a creat națiunea moldovenească este incontestabil. Basarabia era doar o provincie în Imperiul rus și nu avea practic nici o autonomie. Despre procese de formare națională până în epoca sovietică ar fi hazardat să vorbim, pentru că ideea de națiune este inseparabil legată de capitalism și burghezie. Nu există națiuni ne-burgheze, națiuni în afara piețelor, comerțului și orașelor, iar capitalismul basarabean până la Revoluția din Octombrie era rudimentar. Națiunea moldovenească s-a format în socialismul sovietic, care a fost, de fapt, un capitalism de stat și a avut aceleași efecte unificatoare ca și piața burgheză liberă.
Două experiențe fundamentale stau la baza națiunii sovietice moldovenești: cea a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM, 1924-1940) și cea a prezenței Basarabiei în cadrul hotarelor României (1918-1940, 1941-1944).
RASSM
RASSM este un caz semnificativ prin intensa muncă de construcție națională desfășurată pe teritoriul ei: școli în care se preda în limba moldovenească, edituri care tipăreau cărți în limba moldovenească, ziare de limbă moldovenească, scriitori de limbă moldovenească etc. – totul pornit de la zero, inventat ad-hoc, o adevărată revoluție. Cu puțin noroc, s-ar fi impus și alfabetul latin și chiar standardul muntenesc al limbii române. Intelectualii moldoveni din RASSM reușiseră într-un timp să convingă autoritățile că nu trebuie inventată o nouă limbă literară atunci când exista limba română; și deci, pentru o scurtă perioadă s-au editat cărți într-o frumoasă limbă română, cu litere latine, și la Tiraspol. Din păcate, promotorii acestei inițiative au ajuns foarte curând în fața plutonului de execuție, ca dușmani ai poporului. RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldova), creată pe 2 august 1940, după ocuparea Basarabiei de către URSS, va fi continuarea RASSM pe toate planurile. Miturile fondatoare ale Republicii de la Tiraspol, sărbătorile ei, ziarele și teatrele ei vor aparține după 2 august 1940 și Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, țară formal independentă, care a aderat ca subiect egal în drepturi la contractul unional.
Basarabia românească
Și în Basarabia s-a desfășurat o intensă muncă de construcție națională. Școlile de prin sate și orașe, serviciul militar în diferite orașe ale României, activitatea funcționarilor statului și campaniile electorale, campaniile de igienizare a satelor, migrația de muncă și de studii au pus bazele încadrării basarabenilor în națiunea română. Am foarte mari rezerve față de cei care vorbesc cu scepticism sau răutate nedisimulată despre Basarabia românească. Unirea este scoasă din contextul realităților concrete și comparată cu niște ideale inexistente. Au fost corupți funcționarii? Au fost răi jandarmii? Dar oare unde a fost totul bine? Unificarea Italiei s-a făcut prin sânge și nenumărate violențe. Francezii, englezii, japonezii cum s-au comportat în coloniile lor? Îmi povestea tata că atunci, „pe vremea românilor“, un consătean al nostru s-a spânzurat. S-a întâmplat după un control al serviciilor sanitare. I-au găsit acasă păduchi. A venit etuva, i-a intrat în ogradă, să facă dezinfecția. Omul nu a suportat rușinea, și-a pus capăt zilelor. A fost o victimă a civilizației, nu „a românilor“.
Intelectualii basarabeni, comuniști din convingere sau chiar evrei regățeni refugiați aici din cauza persecuțiilor din patrie, au avut o importanță covârșitoare în edificarea națiunii moldovenești. Ei au fost cei care au eliminat, încă din perioada în care trăia Stalin, improbabila limbă moldovenească adusă din Transnistria, oferind basarabenilor, sub numele convențional de limbă moldovenească literară scrisă cu caractere chirilice, standardul limbii române. Ei au reabilitat încetul cu încetul clasicii literaturii române, doar pe cei moldoveni, ce-i drept. În felul acesta, cultura națiunii moldovenești a economisit infinite eforturi și, utilizând un instrument de expresie performant, a ajuns la rezultate însemnate. Deci, glorie eternă și un loc de cinste în panteonul patriei intelectualilor comuniști Andrei Lupan, Emilian Bucov, Liviu Deleanu, Vasile Coroban, Nicolae Corlăteanu și alții. Fără inteligența și curajul acestor oameni crescuți în mijlocul națiunii române ar fi fost imposibilă cultura moldovenească și națiunea moldovenească așa cum le știm.
Națiunea sovietică și construcția națiunii sovietice moldovenești în URSS
Problema națională, moștenită de la Imperiul Țarist, supranumit închisoarea popoarelor, a fost una foarte grea pentru autoritățile sovietice. Acestea s-au străduit din toate puterile s-o rezolve și s-au lăudat că au făcut-o, „prietenia popoarelor“ sovietice fiind rezultatul râvnit. Prietenia popoarelor a fost unul dintre cele mai invazive clișee sovietice, a fost cântată și propagată în fel și chip, iar antipodul ei, naționalismul, a fost urmărit și persecutat până în pânzele albe. Nu exista etichetă mai periculoasă pentru cineva decât aceea de „naționalist“.
Republicilor unionale li s-au dat drepturi foarte mari, limbă națională în școală, cultură națională, parlamente autonome, coduri de legi, fonduri generoase. Desigur, democrația era formală și limitată, libertatea de expresie – penalizată sau anulată. Libertatea personală era puternic periclitată de lipsa proprietății private propriu-zise și a inițiativei private. Cu toate acestea, în toate republicile unionale au existat și progrese enorme. Iar relațiile dintre popoarele sovietice nu au cunoscut întorsături urâte decât în vremea crizei și a căderii URSS.
Prin urmare, ar fi greșit să spunem că și URSS ar fi fost o închisoare a popoarelor. Problema nu era asuprirea națională, ci ineficiența sistemului economic și lipsa libertății. Despre ce fel de asuprire națională aș putea să vorbesc eu, ca fost cetățean sovietic moldovean, dacă am făcut școala în limba maternă, chiar și studiile universitare? Dimpotrivă, aș putea să fiu mai degrabă nemulțumit de faptul că nu am studiat o serie de materii în rusă și în felul acesta am pierdut în competivitate pe plan general unional. Desigur, nu plăcea nimănui rusificarea orașelor, nici coruperea limbii române a moldovenilor. Dar aceste fenomene erau în mare parte naturale, nu se întâmplau numai la noi.
Construcția națiunii sovietice moldovenești a avut loc concomitent cu integrarea moldovenilor în națiunea sovietică, numită de obicei popor sovietic. Care nu a fost doar un bluf propagandistic. A fost o comunitate de oameni foarte strâns legată. Erau toți, de la cei mai mari și puternici la cei mai mici și neimportanți, legați de o istorie comună de războaie și cuceriri, de zile și munci trăite împreună. Călăi sau victime, erau toți ostatecii ideologiei comuniste. Visau cu toții timpuri mai bune. Citeau aceleași cărți, plângeau la aceleași filme, râdeau toți de glumele lui Niculin sau de aventurile Lupului și Iepurelui din Nu, zaiaț, pogodi!. Pentru crearea națiunii sovietice s-au cheltuit resurse colosale. Știința de carte, ziarele și revistele atotprezente, impunătoarea mașinărie a culturii, propaganda comunistă au fost costisitoare, dar au reușit să creeze o națiune închegată, bazată, da, pe un sistem nedemocratic, dar care avea în esența sa ceva din Iluminismul secolului al XVIII-lea european. Da, națiunea sovietică era o națiune iluministă. O națiune care repudia religia și care credea în știință. Era dinamică, își făcea autocritica, își demasca dictatorii. Avea anumite asemănări cu națiunea franceză din timpul Revoluției de la 1789. E adevărat că avea și o birocrație rigidă și conservatoare, care a și îngropat-o.
De la bun început, națiunii sovietice moldovenești i-au fost impuși conducători din RASSM și modele culturale transnistrene. Conducătorii au supraviețuit mai mult, dar modelele au fost înlăturate destul de repede. Basarabenii cu studii în România au combătut izolaționismul cultural al transnistrenilor și au convins funcționarii de partid de la cel mai înalt nivel că o cultură socialistă a poporului moldovenesc are nevoie și de o limbă literară elevată, și de valorificarea istoriei statului medieval moldovenesc, și de scriitorii clasici Alecsandri, Eminescu, Creangă. În felul acesta, cu toate că formal RSSM era continuatoarea RASSM, de facto ieșea că națiunea sovietică moldovenească se trage din Moldova istorică și din cultura general românească. Nu i-ar fi costat nimic pe sovietici să recunoască faptul că basarabenii sunt români etnici și vorbesc limba română. N-au făcut-o, dintr-un exces de vigilență și pentru a nu-i face pe naivi să se întrebe cum adică, limbă română și națiune moldovenească.
A fost suficient ca națiunea sovietică moldovenească să conștientizeze că are în comun cu națiunea română o limbă, un folclor și un număr de scriitori, pentru ca apoi să stabilească cu ea, mai mult unilateral, o seamă de liaisons dangereux. Fiind aceste legături clandestine și condamnabile ca naționaliste, fructul oprit al dragostei pentru România devenea deosebit de dulce. A scrie cu litere latine devenea pentru un tânăr student o faptă aproape eroică, demnă de admirația colegilor. A avea cărți românești te punea automat în rândul intelectualilor rafinați. Muzica românească era ascultată la radio și cântată apoi în cercuri restrânse. Tudor Gheorghe și Adrian Păunescu erau niște semizei. Cei care prindeau televiziunea română erau considerați niște fericiți. Și era inimaginabil pentru un poet să nu știe de Blaga și Arghezi. Orice elev care studia literatura moldovenească în școală nu putea să nu se întrebe de ce, de exemplu, noi îl studiem pe Eminescu, dar nu și pe prietenul său Caragiale, ori de ce atât de moldoveanul Sadoveanu nu este în programa școlară. Studenților de la Filologie li se spunea că limba moldovenească literară are la bază graiul moldovenesc din jurul Chișinăului, iar minciuna aceasta era atât de evidentă, că n-o credeau decât naivii; și chiar în bibliotecile universitare puteai găsi suficientă informație și despre Biblia de la București, și despre corifeii Școlii Ardelene, și despre Titu Maiorescu.
Deci, România trecută și România atunci prezentă au format din umbră națiunea sovietică moldovenească, constituind o moștenire istorică importantă și niște fermenți culturali fără de care Moldova Sovietică ar fi fost cu totul alta. E adevărat însă că România și personalitățile sale, reflectate în imaginarul basarabean, nu corespundeau întotdeauna realității. România era sau idealizată, sau demonizată, iar Eminescu, scos din contextul vremii sale și din contextul literar, devenise o divinitate, un fel de Zamolxe atotștiutor, dătător de legi în poezie, publicistică și descoperitor înaintea lui Einstein a teoriei relativității.
Dar acest aluat de cultură și istorie românească a fost pus în formele statalității sovietice, a modului de viață sovietic, a civilizației urbane sovietice. Națiunea sovietică moldovenească era o parte armonioasă a națiunii sovietice, a poporului sovietic multinațional. Națiunea socialistă moldovenească era, prin urmare, total diferită de națiunea socialistă românească. Nici nu putea să fie altfel. Eram legați cu mii de fire de restul Uniunii. E adevărat că ne exprimam de multe ori greșit, calchiind în mod barbar limba rusă; că nu cunoșteam bine cultura și literatura română, dar, pe de altă parte, cunoașterea limbii ruse ne unea în mod direct cu o cultură în multe cazuri superioară modelelor românești, ne unea cu un popor deosebit care scrisese de curând eroica epopee a Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Ne-am lăsat fascinați în direct de Tolstoi, Șolohov, Șukșin, Vîsoțki, Evtușenko. Prin intermediul limbii ruse am cunoscut un evantai de personalități din celelalte republici unionale și i-am cunoscut, în viața de toate zilele, pe oamenii concreți ai acelor țări depărtate…
Lucrurile care ne-au unit au fost din ce în ce mai multe. Cei care au participat la luptele contra fascismului au solidarizat cu armata sovietică. Cei deportați în Siberia și Kazahstan au văzut că pe marile întinderi ale URSS nu sunt ei unicii obidiți și de multe ori au primit ca un cadou de preț solidaritatea sau admirația localnicilor. De la Uniunea Sovietică nu numai am luat – am și dat. Piesele lui Ion Druță erau montate pe scenele moscovite și ale altor orașe sovietice. Aveam regizori, compozitori, actori de talie unională ca Emil Loteanu, Eugen Doga, Mihai Volontir. O aveam pe cântăreața de operă Maria Bieșu. Doream să luptăm cu neajunsurile și să ne facem viața mai bună și mai demnă, doream limba română și alfabetul latin – dar în cadrul Uniunii Sovietice, pentru că nu ne imaginam ca într-o bună zi aceasta să dispară.
Moartea Națiunii Sovietice, supraviețuirea Națiunii Moldovenești
Eșecul revoluției de sus a lui Mihail Gorbaciov a dus la prăbușirea catastrofală a URSS. E absolut regretabil acel eșec, căci a fost vorba de o revoluție spirituală de proporții, revalorificarea trecutului, deschiderea spre democrație și restul lumii, într-un cuvânt – restructurare, perestroika. S-a dărâmat o țară imensă unită de valori europene, s-a distrus acel imens creuzet în care erau retopite cele mai variate expresii naționale, a murit o națiune mare și puternică prin diversitatea și originalitatea ei. Supraviețuirea Uniunii Sovietice poate că ar fi evitat derapajul totalitarist al Bielorusiei, renașterea satrapiilor în Asia Mică, războaiele din Carabahul de Nord, Cecenia și Moldova. Poate că Moldova, cenzurată de niște standarde unionale mai luminate, nu s-ar fi lăsat târâtă în naționalismul retrograd de care suferă de mai multă vreme ori în „comunismul“ conservator și reacționar al lui Voronin. Dar nu a fost să fie, națiunea sovietică s-a prăbușit. Și poate că așa e mai bine, pentru că poporul rus, pe care această națiune se baza, s-a dovedit de multe ori imatur și a manifestat o vocație mai mare pentru băutură și ortodoxie decât pentru proiectele de cultură și civilizație.
Așadar, pe 27 august 1991, națiunea moldovenească se declară independentă. Cu un an înainte, pe 2 septembrie 1990, Republica Moldovenească Nistreană, așa-zisa Transnistrie, se declarase independentă față de RSSM. Dacă recunoșteau pierderea acelui teritoriu, moldovenii ar fi rămas fără o bună parte din industrie, dar ar fi câștigat în omogenitatea politico-culturală a teritoriului rămas. Munca de edificare a noii națiuni moldovenești ar fi fost simplificată în mod considerabil, s-ar fi consolidat unitatea teritorială, s-ar fi ușurat controlul granițelor. Moldovenii au preferat să pretindă Transnistria cu orgoliu și ambiție și să n-o recunoască drept stat. Au trebuit deci să facă un război din care a ieșit victorioasă Transnistria, au pierdut oricum industria transnistreană și au rămas blocați în mișcarea de integrare europeană. Și pentru ca dezastrul să fie mai evident, moldovenii pierd, actualmente, și războiul de imagine cu Transnistria, care începe să aibă o economie mai performantă, drumuri mai bune, prețuri mai mici. Iată de ce cred că atunci când vorbim de națiunea moldovenească nu trebuie să avem în vedere Transnistria. Pentru națiunea moldovenească, Transnistria a fost și rămâne o diversiune, o capcană mortală.
Națiunea moldovenească și războiul identităților
Imediat după nașterea oficială și recunoscută de toată lumea a națiunii moldovenești, în fața cetățenilor moldoveni au apărut două căi diferite de posibilă dezvoltare. Una era construirea unei națiuni libere și independente pe baza structurilor moștenite de la URSS. Alta era unirea cu România. S-a mers pe prima cale. Partizanii unirii nu au ajuns decât la organizarea unor acțiuni demonstrative de propagandă. Dar au făcut foarte puțin și unii, și alții. Hotarele au rămas permeabile pentru mărfurile de contrabandă, mai ales dinspre Est. Integrarea minorităților, învățarea de către acestea a limbii române a bătut pasul pe loc. Populația a emigrat masiv peste hotare. În ce-i privește pe unioniști, ei s-au limitat la vehicularea unor idei vetuste, gen „Basarabia – pământ românesc“, și nu au ajuns să construiască un proiect al unirii.
În schimb, și unii, și alții s-au angajat plenar în așa-zisul război al identităților. Care identități? Există identitatea de cetățean al Republicii Moldova, care are semnificația deplină de membru al națiunii moldovenești. Că unii se declară moldoveni, iar alții români e absolut aberant. Originea etnică este un motiv în plus de discriminare și nu mai contează atunci când la rubrica naționalitate scrie clar Republica Moldova. Eventuala unire ar avea ca scop transformarea cetățenilor moldoveni în cetățeni români și ar fi urmată de un proces îndelungat de formare a națiunii române pe teritoriul Basarabiei. Iar independența ulterioară a Republicii Moldova ar însemna edificarea națiunii moldovenești de limbă română. E greu să te pronunți din start care dintre aceste opțiuni ar fi mai bună. Depinde de cum vor fi realizate. Nu este însă deloc greu să vezi că unionismul actual e superficial și se bazează pe idei retrograde, iar așa-zisul statalism face uz de falsuri și alte mijloace reprobabile. În această luptă absurdă, rusofobia și românofobia se simt în largul lor.
Concluzia acestui articol ar fi că actuala națiune moldovenească e împletită din elemente variate. Un om echilibrat le recunoaște interior și le armonizează. Ceea ce noi, moldovenii, am luat de la România nu intră în contradicție cu ceea ce am luat de la Rusia. E un noroc al nostru că am cunoscut România. E un noroc al nostru că am cunoscut Rusia. Nu trebuie să pledăm pentru un element în defavoarea altuia. Nici să ne punem rău cu minoritarii rusofoni, care trebuie, din contra, considerați un avantaj. Noi, moldovenii, suntem în stare să ne simțim aproape ca acasă și să ne înțelegem în aceeași limbă cu oamenii de pe un imens continent. Avem o enormă deschidere spre lume. Să nu ne mai sfâșiem.
Slite: Cadoul statului moldav tinerei democratii americane – Alexandru Culiuc
