Muncitorii migranţi: o taxonomie

de Kristin Surak

Sursa originală

Cu puţin peste un secol în urmă, tânărul Max Weber îşi prelua cea dintâi catedră de la Freiburg printr-o conferinţă inaugurală extrem de politizată, în care îşi invita auditoriul să îl urmeze până la hotarele vestice ale Reich-ului. Odată ajunşi acolo, descria recursul iuncherilor la lucrătorii sezonieri polonezi – oameni cu “standarde fizice şi intelectuale de viaţă inferioare”, aduşi să lucreze câmpurile de sfeclă de zahăr. Aceste “trupe de nomazi recrutaţi de agenţi din Rusia, care traversează graniţa cu zecile de mii în timpul primăverii şi se duc înapoi toamna,” păreau dezirabili, “pentru că, angajându-i, se economiseau banii rezervaţi construcţiei de locuinţe pentru muncitori, ajutoarelor pentru săraci, contribuţiilor sociale şi, mai mult, pentru că precaritatea condiţiei lor de străini îi lăsa la mâna latifundiarilor.” Şi totuşi, aceste “colonii instabile de slavi înfometaţi” susţineau un sistem de producţie depăşit, mare consumator de mână de lucru, ce nu reprezenta, de fapt, decât “un efect secundar al ultimelor convulsii ale vechii iuncherimii prusace.” Neofitul continua să însufleţească asistenţa cu următorul apel: “rasa germană ar trebui să fie protejată în estul ţării, iar politicile economice ale statului au datoria de a se ridica la înălţimea provocării reprezentate de apărarea ei.”[1]

Un secol mai târziu, tipul de şovinism rasial căruia Weber i-a dat o atât de liberă expresie nu mai era la modă, ceea ce nu se poate spune despre problemele fundamentale pe care le-a semnalat: apetitul angajatorilor pentru lucrători temporari migranţi, ca mână de lucru ieftină şi exploatabilă, reţelele de agenţi care îi canalizau peste graniţe, temerea că aceşti lucrători vor întări industriile depăşite sau că vor împiedica modernizarea economică şi – poate mai mult decât toate acestea la un loc – spaima adânc înrădăcinată că străinii vor degrada naţiunea. După cel de-al Doilea Război Mondial, nemţii nu vor mai vorbi de “trupe de nomazi”, ci de “muncitori migranţi” sau “muncitori invitaţi”, o variantă adaptată a eufemismului nazist Fremdarbeiter. Fenomenul este, însă, mult mai răspândit. Astăzi, peste cincizeci de ţări derulează programe temporare pentru muncitorii migranţi: scheme organizate de stat pentru importul de lucrători străini, admişi temporar doar pentru a munci şi cu opţiuni limitate sau inexistente de a-şi schimba acest statut. Cu toate acestea, ubicuitatea unor astfel de scheme nu a dat naştere prea multor analize comparate. Există numeroase cercetări asupra programelor individuale, studiile de caz mici, cu două, trei, până la n variabile fiind cele mai răspândite, dar evoluţia acestora de-a lungul întregului secol XX şi pe toată suprafaţa globului încă nu a fost studiată.[2]

Cinci întrebări pot ghida o explorare iniţială a acestui teritoriu. În primul rând, care a fost locul muncitorilor migranţi sau invitaţi în cadrul fluxului global de lucrători migranţi de la sfârştiul secolului al nouăsprezecelea? În al doilea, în ce constă specificul programelor pentru muncitorii invitaţi? În al treilea rând, care sunt contradicţiile care ar putea fi considerate – cum se întâmplă cu mare parte din viaţa socială – inerente acestora? Ce tipologie trebuie să folosim pentru a le înţelege? Şi către ce se îndreaptă ele?

Migranţi sau “lucrători străini”?

În 2010, ONU aprecia că pe întreaga planetă există cam 214 milioane de migranţi, din care, aproximativ jumătate erau muncitori migranţi. Dintre aceştia din urmă, aproape 20 de milioane erau “muncitori invitaţi” sau “lucrători străini” – potrivit estimărilor ONU, cu puţin mai mult decât numărul total al refugiaţilor.[3] Deşi nu-i puţin, 20 la sută reprezintă, clar, o minoritate. Ca atare, pare logic să presupunem că programele rezervate lucrătorilor străini constituie o subdiviziune destul de specializată, poate, într-o anumită măsură, chiar atipică, a fenomenului mai larg al migraţiei mondiale a mâinii de lucru.

Cu toate acestea, distribuţia statistică a schemelor pentru lucrătorii străini în ansamblul mâinii de lucru migrante ascunde relaţia lor structurală, care este exact cea inversă. În general, ceea ce-i face dezirabili din punct de vedere economic pentru angajatori – docilitatea şi flexibilitatea lor, ca outsideri lipsiţi de drepturi, ce îndeplinesc acele activităţi nedemne, dispreţuite de localnici – sunt tocmai calităţile care-i fac indezirabili ca membri ai societăţii.[4] Dacă luăm acest paradox ca punct de plecare în examinarea tiparelor de migraţie, începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, de la cristalizarea statului-naţiune modern, o primă deducţie ar fi că programele de un fel sau altul destinate “lucrătorilor străini” sau “muncitorilor invitaţi” reprezintă, aproape prin definiţie, soluţia ideal-tipică a acestuia: sunt concepute pentru a atinge cel dintâi obiectiv (o forţă de muncă docilă şi flexibilă) evitându-l pe cel de-al doilea (membri nedoriţi ai societăţii). Privite în această lumină, ele ar putea fi considerate nu atât o subdiviziune a imigraţiei în general, ci o regulă cu ajutorul căreia ar trebui explicate toate deplasările. Cu alte cuvinte, în anumite momente ale dezvoltării lor economice, statele-naţiune, ca protectoare ale demosurilor şi capitalului lor, vor solicita muncitori de peste hotare, pe care îi vor respinge în permanenţă, considerându-i nişte intruşi.

Prin urmare, deviaţiile de la acest standard pot fi clasificate în trei tipuri de excepţii. Primele sunt societăţile de colonişti, unde terenurile sunt atât de abundende şi mâna de lucru atât de insuficientă, încât imigraţia este o condiţie a construcţiei statului-naţiune ca atare. Cele mai cunoscute cazuri sunt cele ale Statelor Unite şi “Dominioanelor Albe” ale Imperiului Britanic, Canada, Australia şi Noua Zeelandă, unde băştinaşii au fost exterminaţi sau suprimaţi pe parcursul expansiunii occidentale. Cea de-a doua excepţie o constituie ţările în care deficienţele demografice pot duce la apariţia unui deficit absolut al mâinii de lucru sau la o slăbiciune militară gravă într-un context strategic concurenţial. Şi în acest caz, străinii sunt necesari, iar repatrierea lor nu este obligatorie. Franţa celei de-a Treia Republici, chinuită de înfrângerile militare şi de instalarea precoce a unei perioade de tranziţie demografică, a încercat să-şi depăşească inferioritatea numerică faţă de Germania prin deschiderea graniţelor pentru imigranţi care să muncească în industria grea. Imperiile coloniale constituie cel de-al treilea tip de excepţie: migranţii pot ajunge în metropolă cu drepturi substanţiale, ca supuşi de peste mări ai Coroanei sau co-naţionali, fără nicio obligaţie de a se întoarce în ţările lor de origine; migraţia colonială postbelică în Franţa, Marea Britanie şi Olanda, sau cea către Japonia, înaintea războiului din Coreea, sunt cele mai bune exemple. Fireşte că programe destinate muncitorilor “invitaţi” au existat în toate dintre aceste trei excepţii, dar au fost mult mai puţin importante.

Statul intră în scenă

Dacă “muncitorii invitaţi” sunt lucrători străini care nu au nicio garanţie de stabilire permanentă în ţara care se foloseşte de ei, ei sunt, totuşi, un tip special de migranţi temporari. Acest lucru devine evident dacă studiem un model tipic al utilizării lor de-a lungul unei mari părţi a secolului al XIX-lea. Atât de viu expusă de Marx, extinderea producţiei capitaliste se baza, în epoca sa, dar şi după aceea, pe existenţa unor bazine de lucrători aflate la marginea economiilor metropolitane, aşa-numitele “armate industriale de rezervă”, care să asigure flexibilitatea costurilor de producţie, să menţină salariile joase în timpul perioadelor de înflorire economică şi să le scadă în perioadele de contracţie.[5] În Anglia victoriană, irlandezii formau această “armată de rezervă”. Dar în zonele încă periferice ale unei pieţe mondiale aflate în expansiune, îndeosebi acolo unde fuseseră instalate economii bazate pe plantaţii, adeseori, migranţii care trebuiau să umple câmpurile şi să asigure necesarul de mână de lucru trebuiau importaţi de la distanţe mult mai mari.

Această cerere a dat naştere aşa-numitului “trafic de coolie”, apărut cu puţin înainte de abolirea sclaviei. În acest caz, capitalul privat a organizat fluxurile de muncitori, autorităţile publice jucând cel mult un rol de reglementare. Reţelele de companii comerciale şi agenţi de muncă umpleau calele vaselor cu încărcătură umană la Guangzhou, Madras şi Calcutta, trimiţând-o apoi spre Indiile de Vest, America de Nord, Asia de Sud-Est şi Africa britanică. Dependenţa imperială de munca aservită în industria minieră şi plantaţiile din Asia de Sud-Est se va prelungi până la începutul secolului XX, gestionată de agenţi şi angajatori care reînnoiau pur şi simplu contractele de servitute dacă datoriile nu fuseseră plătite. În această perioadă, statele încă nu îşi creaseră o infrastructură de control, iar regimul de emigrare formală era cât se poate de sumar. Ilegalitatea – care va deveni mai târziu o problemă centrală a politicilor de stat – nu însemna mare lucru.

Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, acest sistem relativ deschis, condus de dinamica acumulării primitive la periferie, va începe să se schimbe. Scăderea producţiei plantaţiilor, asociată cu impunerea unor restricţii graduale asupra muncii aservite a datornicilor, a dus la un declin al traficului de coolie, iar societăţile metropolitane au început să impună un control mai strict al frontierelor. Munca temporară a migranţilor continua să fie necesară, dar – într-o transformare decisivă – avea să fie organizată şi supravegheată de către stat. Laissez-faire-ul a fost abandonat, în favoarea legiferării. Deşi e o constantă a capitalismului, nevoia patronilor de a avea o sursă exploatabilă de muncă nu este tot una cu a avea rezidenţi temporari cu permise de muncă. Statul este cel care îi creează, lăsându-i să îi traverseze frontierele şi asigurându-se că şederea lor e doar temporară.

Nevoia guvernului de a proteja atât economia cât şi naţiunea este motorul binar ce stă la baza programelor moderne pentru “lucrătorii străini” sau “muncitorii invitaţi”. Deşi poate supraveghea fluxul de lucrători ieftini şi adaptabili de care capitalul are nevoie, statul rareori îşi poate permite să-i trateze în aceeaşi manieră şi pe cei în numele cărora guvernează. Străinii sunt mai uşor de redus la simpla forţă de muncă. Pentru a le maximiza utilitatea economică, minimizându-le costul social, intrarea le poate fi controlată, ieşirea monitorizată, iar posibilităţile de angajare restricţionate. Odată cu înfiinţarea unui aparat birocratic capabil să impună un regim de imigrare, acestea devin funcţii posibile ale statului, şi chiar unele deosebit de presante, odată ce muncitorii devin votanţi, sindicatele capătă influenţă pe piaţa muncii, iar sistemul de asistenţă socială e pus la punct.

Cazul Germaniei este emblematic pentru această evoluţie. Creşterea economică a transformat exodul de la jumătatea anilor 1800 către coastele americane într-o migraţie masivă dintr-o regiune a ţării într-alta, suplimentată, până la sfârşitul secolului, de un import de forţă de muncă, preponderent din zonele poloneze. În 1886, campaniile anti-poloneze ale lui Bismark au reuşit să închidă pentru scurt timp graniţa estică, dar presiunea iuncherilor a redeschis-o repede, în urma unui acord informal, conform căruia lucrătorii trebuiau să se reîntoarcă acasă pe timpul iernii. Au fost impuse limite asupra zonelor şi tipurilor de industrie în care străinii puteau activa, dar supravegherea şi controlul propriu-zise au fost lăsate la îndemâna patronilor; statul stătea pe margine, lăsând forţele economice să canalizeze fluxurile de muncitori. Agenţi cu reţele ce se întindeau până în inima Rusiei recrutau muncitori, în vreme ce asociaţiile patronale – şi nu statul german sau prusac – emiteau “legitimaţii de lucru” şi încasau taxe de la migranţi pentru a le organiza reîntoarcerea sezonieră. În 1913, aproximativ 300.000 de polonezi scormoneau în minele din Ruhrgebiet, iar pe întreg teritoriul Prusiei trudeau aproape un milion de lucrători străini. Producţia de sfeclă de zahăr era atât de dependentă de “coloniile de slavi înfometaţi” ale lui Weber (ei se ocupau de aproape două treimi din lucrările agricole prusace) încât, în ciuda temerilor xenofobe, Berlinul şovăia să le legalizeze munca pentru a nu produce pagube industriei de profil.[6]

Situaţia n-a durat foarte mult. Primul Război Mondial a restructurat aceste transferuri masive de populaţie, statul întărindu-şi controlul asupra mobilităţii transfrontaliere. Republica de la Weimer a continuat regimul de paşapoarte şi vize instaurat în timpul războiului, înfiinţând birouri oficiale de recrutare în ţările de origine şi creând agenţii guvernamentale care să reglementeze piaţa muncii. Revendicările sindicale au fost satisfăcute prin instituirea unor cote asupra numărului de străini cărora li se permitea să lucreze în fiecare industrie în parte, vizele fiind oferite numai în cazul unui deficit de mână de lucru confirmat. Deja în timpul Marii Depresiuni, patronii erau obligaţi să ceară permisiunea de a angaja lucrători străini, aceştia din urmă întâmpinând mari dificultăţi în a mai obţine vize după cei cinci ani iniţiali de şedere şi primind amenzi usturătoare pentru orice depăşire a acestei perioade. Cam aşa arăta tranziţia prin care treceau toate economiile occidentale în această epocă. “Muncitorii invitaţi” apar atunci când a vorbi de Arbeitgeber şi Arbeitnehmer, şi de Arbeitsvenmittler-ul care face legătura dintre ei, nu mai e suficient, fiind necesară apariţia în ecuaţie a unei părţi suplimentare – Arbeitsausrichter sau statul – care intervine pentru a direcţiona fluxurile de migranţi şi a proteja graniţa ce desparte străinii de localnici.

Contradicţii

Care sunt dinamicile caracteristice între părţile ce constituie regimurile de “muncitori invitaţi”? Pentru angajatori, muncitorii migranţi oferă un rezervor accesibil de mână de lucru, de care se poate scăpa foarte uşor şi care prezintă avantajul suplimentar de a diminua nivelul general al salariilor. De regulă, muncitorii migranţi pot fi consideraţi “angajaţi cu un obiectiv specific”, ce speră să încaseze mai mult decât ar putea-o face în regiunile mai sărace din care vin, pentru a-şi îndeplini nişte ţeluri punctuale, dar nu neapărat permanente, acasă: o bucată de teren, o casă, o mică afacere, şcolarizarea copiilor, etc. Intermediarii care fac legătura între aceste două părţi profită de pe urma acestui comerţ cu muncă. Pentru stat, calculul de interese e mai complicat, pentru că el este nu doar paznicul politic al capitalului, cu un interes major în dezvoltarea economică, ci şi reprezentantul legitimităţii naţionale pentru populaţia în numele căreia guvernează. Alegătorii şi patronii pot dori creşterea economică, dar cetăţenii vor şi siguranţă – atât materială, cât şi psihică. Pentru ei, locurile de muncă stabile, asistenţa socială şi identităţile tradiţionale contează într-o măsură mult mai mare decât pentru capital. Statul nu-şi poate permite să le ignore, iar funcţionarii şi-ar putea face o grămadă de scrupule în legătură cu astfel de lucruri. În vreme ce patronii preferă să lase fluxurile de muncitori în seama ciclului de afaceri sau a altor considerente economice, ocupându-se cât mai puţin de fluctuaţia mâinii de lucru, statul ar putea fi interesat să împiedice aculturaţia şi trecerea timpului să erodeze graniţa dintre populaţia nativă şi “ceilalţi”, care pot contribui la bunurile “noastre” colective, dar nu trebuie să se bucure de ele pe nedrept şi cu-atât mai puţin să întineze puritatea naţiunii.

Tensiunile dintre aceste logici temporale, parţial aliniate, dar care nu ajung niciodată să coincidă în totalitate, ies aproape întotdeauna la suprafaţă pe parcursul desfăşurării programelor pentru “muncitorii invitaţi”. La rându-le, acestea sunt supradeterminate de o a treia contradicţie, chiar mai esenţială – un imbold de mişcare ce aparţine fluxurilor migratoare înseşi. Intermediarii care canalizează lucrătorii peste graniţe, o fac, cel mai adesea, pentru un profit, pe care îl obţin de la angajatori, la iniţierea fluxului, atunci când cererea depăşeşte oferta, iar apoi de la migranţii înşişi, pe măsură ce rutele de migraţie se stabilizează, iar oferta ajunge să depăşească cererea. Migranţii care îşi plătesc datoriile vor încerca să-şi prelungeasă perioada de angajare până când reuşesc să pună ceva de-o parte, iar impactul migraţiei în lanţ şi al banilor trimişi acasă ar putea creşte ţintele de venit pe care şi le-au propus. Rezultatul acestor tensiuni, în absenţa intervenţiei statului, e uşor de observat în cazul traficului de coolie. Majoritatea lucrătorilor coolie semnau contracte pe cinci ani şi aveau drumul de întoarcere garantat. În multe cazuri, însă, această ultimă condiţie era trecută cu vederea. Dintre chinezii aduşi să construiască sistemul de căi ferate american, să culeagă bumbac sau să lucreze în mină, doar jumătate s-au întors acasă – un procent comparabil cu cel al multor emigranţi europeni în Statele Unite. Aproape 90 la sută dintre lucrătorii indieni trimişi în zona Caraibelor au rămas acolo.[7]

O tipologie a formelor

Această dinamică ternară şi contradicţiile cărora le dă naştere constituie proprietăţi formale ale oricărui regim pentru “lucrători străini” ca structură abstractă. Dar care sunt variaţiunile sale concrete? Trecând în revistă programele implementate în diverse regiuni ale globului putem distinge cinci forme principale, bazate pe proporţia şi situarea lucrătorilor străini pe piaţa muncii.

1. Central-industrial. Primul dintre ele e reprezentativ, fiind nu doar cel dintâi, ci şi cel mai îndelungat dintre toate programele destinate lucrătorilor străini, care a asigurat, timp de peste un secol, grosul forţei de muncă în principalul sector industrial al Africii de Sud. În minele de aur din Rand, descoperite în 1886, mâna de lucru ieftină şi uşor de înlocuit a transformat ceea ce – după standardele canadiene sau australiene – erau nişte zăcăminte greu accesibile şi de slabă calitate, în piatra de temelie a economiei sud-africane. În 1897, guvernul bur din Transvaal a semnat un acord cu Portugalia prin care Ministerul Minelor importa muncitori din Mozambic, care să-i lucreze puţurile prin rotaţie, pentru a nu produce pierderi permanente de populaţie în regiunea exportatoare. Pentru a atenua competiţia acerbă pentru lucrători, tratatul conferea minelor puterea de a înfiinţa o agenţie de recrutare şi o reţea de puncte de recrutare şi linii de transport, printre care peste 3000 de km de drumuri, care au schimbat profund peisajul din interiorul ţării. După ce britanicii au cucerit Transvaalul, guvernul colonial a prelungit acordul, negociind modificări succesive ale acestuia. După câştigarea independenţei, Pretoria dorea să menţină sistemul de tratate privind importul de forţă de muncă, ceea ce ar fi făcut ca statele învecinate – Malawi, Botswana, Lesotho şi Mozambic – să fie dependente din punct de vedere economic de câştigurile trimise acasă de cei care lucrau în subteran. Utilizând metode împrumutate de la regimurile de muncă forţată, muncitorii migranţi erau închişi în complexe izolate pe toată durata şederii, de regulă, un an sau doi, pe parcursul cărora li se reţinea automat o cotă din venituri, care nu le era returnată până la sfârşitul perioadei, şi erau obligaţi să lucreze în nişte condiţii atroce.[8]

Şi mai izbitoare este, însă, continuitatea sistemului după sfârşitul epocii de apartheid, cu-atât mai mult cu cât sectorul minier a scăzut în importanţă. De fapt, restructurările industriale din anii ’90 au dat naştere unei dependenţe crescute de muncitorii străini. Forţa care ar fi putut provoca prăbuşirea sistemului, Uniunea Naţională a Minerilor, un aliat de nădejde al Congresului Naţional African, s-a limitat la a propune reformarea sa. Ministerul Minelor n-a avut nicio dificultate în a convinge guvernul că economia sud-africană e prea expusă şi dependentă de minerit pentru a permite vreo modificare a status-quo-ului.[9] Între timp, concurenţa între statele exportatoare de mână de lucru subminează încercările de a îmbunătăţi condiţiile de muncă ale cetăţenilor de peste hotare, preocuparea lor principală fiind mai degrabă aceea de a încheia acorduri secrete prin care să-şi asigure cote – şi alocaţii – mai mari din veniturile acestora, decât să le uşureze situaţia. La trei sud-africani concediaţi pentru fiecare miner străin, migranţii constituie în continuare peste jumătate din forţa de muncă din mine, într-un moment în care şomajul în rândul tinerilor sud-africani este de aproximativ 40 la sută. Caracterul singular al continuităţii acestei variante central-industriale a fenomenului “muncitorilor invitaţi” nu i-a temperat cu nimic natura sălbatică şi exploatatoare, după cum o demonstrează şi masacrul greviştilor de la mina de platină din Marikana, din 2012.

2.Regional-complementar. Un al doilea model se referă la muncitorii migranţi concentraţi într-o subdiviziune regională a forţei de muncă. Deşi caracterul său variază în funcţie de profesie, dependenţa economică pe care o creează este mai redusă. Polonezii care lucrau în agricultura prusacă în timpul Kaiserreich-ului sunt unul dintre cele mai timpurii exemple. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite au împins formula şi mai departe: mobilizarea şi creşterea accelerată a producţiei industriale i-au făcut pe agricultorii din vest să ceară mai mulţi lucrători sezonieri care să completeze deficitul de mână de lucru din “fabricile de pe câmpuri”. Fluturându-i prin faţă pretenţia unor posibile reparaţii pentru naţionalizarea companiilor petroliere americane, guvernul american a început să exercite presiuni asupra unui Mexic recalcitrant pentru a semna un acord bilateral privitor la importul de mână de lucru. Statul mexican a prezentat programul ca un pas spre modernizarea ţării, participanţii câştigând noi competenţe şi echipamente agricole, care puteau fi puse în slujba familiei mexicane. În acest caz, potrivit acordului Bracero, din 1942, guvernul SUA – nu latifundiarii locali, ca în Prusia iuncherilor – devenea angajatorul formal şi garantul drepturilor imigranţilor temporari.[10] Deşi nu trebuia să dureze decât cinci ani, programul s-a dovedit a fi foarte popular în rândul angajatorilor din California şi Texas care, până în 1947, recrutaseră peste 800.000 de muncitori pe baza unor contracte sezoniere, ce excludeau orice posibilitate de naturalizare. Războiul din Coreea a stimulat reînnoirea programului care, până la expirarea sa, în 1964, în pragul unei reforme generale a imigraţiei, va mai atrage încă vreo două milioane de braceros. În locul acestuia, a fost extins sistemul de permise de muncă de tip H-2 – sub controlul Serviciului de Imigraţie şi Naturalizare, nu al Ministerului Muncii – ce permitea recrutarea unor muncitori necalificaţi sau slab-calificaţi pe bază de contracte temporare.[11]

Simptomatic pentru schemele destinate “muncitorilor invitaţi”, principala moştenire a programului Bracero poate fi găsită în afara sa, în apariţia unui fenomen neregulat de migraţie în masă peste Rio Grande. Onorariile primite de angajatori pentru participarea la program au făcut ca mexicanii care treceau graniţa fără documente să rămână cea mai ieftină mână de lucru disponibilă.[12] Deşi numărul celor care reuşesc să se strecoare peste graniţă, evitând vigilenţa vameşilor, este greu de estimat, în 1948, în America munceau ilegal în jur de 70.000 de mexicani, iar în 1952, numărul acestora ajunsese la 1,5 milioane. La finalul deceniului, peste 3,6 milioane de migranţi de origine mexicană fuseseră arestaţi – de două ori mai mult decât în anii ’40.[13]

Aceste consecinţe nedorite n-au potolit apetitul Washingtonului pentru mână de lucru străină, schemele extinse destinate “muncitorilor invitaţi” fiind o componentă-cheie a reformei imigraţiei aflate acum în dezbatere. Senatul a aprobat deja un pachet ce combină o “întărire a graniţelor”, adică dublarea barierelor electronice şi a numărului de agenţi care să-i ţină la distanţă pe nepoftiţi, cu permiterea accesului unui mare număr de muncitori temporari. Fluxul anual de muncitori străini supracalificaţi ar creşte până la 110.000; şi mai controversat, numărul lucrătorilor agricoli s-ar putea dubla, ajungând la 120.000 – cifra finală urmând să fie estimată de un birou de cercetare a pieţei finanţat din taxele încasate chiar de la muncitorii migranţi. Republicanii din camera deputaţilor au optat pentru o abordare mai ambiţioasă, dar graduală, ce implică o serie de legi distincte, ce vor permite, în final, intrarea a peste 500.000 de lucrători străini. Fiecare va avea obligaţia să petreacă două luni pe an în ţara de origine, salariile fiindu-le ajustate pentru a garanta respectarea acestei obligaţii: 10 la sută din venitul total nu le va fi plătit decât la ieşirea din ţară. Ţinând cont de actualul impas parlamentar, rămâne de văzut dacă vreuna dintre cele două măsuri va ajunge să se materializeze.

3. Naţional-complementar. Diferită de modelul anterior, şi depăşindu-l ca importanţă economică, este varianta naţional-complementară a programelor destinate “muncitorilor invitaţi” elaborate în Lumea Veche, unde, după război, exista un profund deficit de mână de lucru. Ţările care aveau colonii importante, printre care şi Marea Britanie, Franţa şi Olanda, nu aveau nevoie să caute mână de lucru în altă parte. (Micul program francez destinat “lucrătorilor străini”, înfiinţat de Oficiul naţional pentru imigraţie, s-a dovedit a fi ineficient; iar programul miniatural al Marii Britanii a expirat în doar cinci ani.) Cetăţenii coloniilor de peste mări puteau pătrunde pe piaţa muncii având deja garantate unele drepturi, deşi aceste uşi s-au închis treptat începând cu anii ’60, fiind urmate de scheme de repatriere voluntară, introduse în anii ’70.

Lipsite de posesiuni coloniale, ţările vorbitoare de limbă germană sunt cele care au recurs la programe de anvergură destinate “muncitorilor invitaţi” în sensul strict al cuvântului. Cu toate că Elveţia şi Austria au avut propriile lor variante, Republica Federală Germană este cea care a dat tonul acestor programe.[14] O serie de acorduri bilaterale încheiate de-a lungul anilor ’60 şi ’70 i-au asigurat mâna de lucru necesară din Italia, Grecia, Iugoslavia şi, mai ales, din Turcia. În numeroase cazuri, state care se luptau cu un şomaj ridicat şi-au unit forţele cu angajatorii germani în organizarea şi promovarea acestor programe, iar Republica Federală a înfiinţat un adevărat aparat birocratic, cu reprezentanţe în ţările de emigraţie ale muncitorilor, care făcea oficiile de mediator între patroni şi muncitori. La finele anilor ’70, 2,5 milioane de străini lucrau în Germania de Vest, fiind prezenţi în toate sectoarele, de la producţie până la servicii. Sistemul destinat “lucrătorilor străini” avea o anvergură naţională. În timp ce Programul Bracero, din America, n-a reprezentat, nici măcar la apogeul său, mai mult de 0,6 la sută din forţa de muncă, în Germania de Vest, Gastarbeiterii, care constituiau aproape 11% din muncitori, erau, în termeni relativi, de aproape douăzeci de ori mai numeroşi.

Iniţial, “principiul rotaţiei” potrivit căruia muncitorii semnau contracte pe unul sau doi ani, ca în Africa de Sud, nu era literă moartă. Aproximativ 75 la sută din cei aproape 19 milioane de nou sosiţi în Republica Federală s-au întors în ţările lor de origine.[15] Dar o politică ce permitea firmelor să solicite nominal muncitori a încurajat angajarea pe termen mai lung şi, până la finele deceniului opt, sistemul de rotaţie eşuase: mai mult de jumătate dintre “muncitorii invitaţi” se aflau în ţară de peste şase ani. Sfârşitul boom-ului de recrutare survenit imediat după şocul petrolier din 1973 a determinat iniţierea unor măsuri de încurajare a repatrierii muncitorilor, fără să o şi impună. Căci, între timp, convergenţa presiunilor sporise drepturile migranţilor: tribunalele limitaseră deportările; protestele sindicatelor, bisericilor şi asociaţiilor caritabile relaxaseră restricţiile asupra reunificării familiilor; Kindergeld (alocaţia pentru copii – n.tr.) fusese extinsă şi la nou-veniţi. Rezultatul a fost exact opusul intenţiilor decidenţilor: în vreme ce dimensiunea forţei de muncă migrante a scăzut, cea a populaţiei de imigranţi a crescut. Cât de departe se află acest rezultat de consensul social se poate vedea limpede în ecourile temerii lui Thilo Sarrazin – angoasa unui social-democrat – potrivit căruia, prin aceasta, Germania riscă “să se destrame de una singură”. Weber i-ar fi împărtăşit-o. Elveţia, ale cărei fluxuri de migranţi au proporţii asemănătoare, nu este nici ea un exemplu de integrare.

4.Primar. Acelaşi şoc petrolier care a pus capăt programelor dedicate muncitorilor migranţi din Europa, a constituit imboldul relansării lor spectaculoase în Orientul Mijlociu, unde veniturile petroliere ale statelor Golfului – Arabia Saudită, Kuweit, Qatar, Bahrain, Emiratele Arabe Unite şi Oman – s-au triplat în doar cinci ani. Acolo, pentru prima dată în istorie, muncitorii migranţi vor constitui forţa de muncă primară a economiilor locale. Înaintea şocului petrolier, în statele din Golf lucrau aproximativ un milion de muncitori străini; în doi ani de zile, cifra se triplase. În vreme ce localnicii ocupau posturi din administraţia publică şi agenţiile de stat, străinii alcătuiau aproape întreaga mână de lucru a sectorului privat. Dimensiunea Arabiei Saudite – cu o populaţie de aproape 30 de milioane de locuitori, de aproape două ori mai mare decât a tuturor celorlalte state împreună – face ca “muncitorii invitaţi” să constituie jumătate din forţa sa de muncă totală, chiar dacă 80% dintre ei lucrează în sectorul privat. În statele mai mici, dependenţa de mâna de lucru străină atinge un nivel de-a dreptul ameţitor. În Oman şi Bahrain, aceştia constituie aproximativ 75 la sută din forţa de muncă şi 80 la sută din angajaţii sectorului privat. În Kuweit, Emiratele Arabe Unite şi Qatar, cifrele ajung la 85-95% din forţa de muncă şi aproape 100% din totalitatea angajaţilor sectorului privat.[16]

Deşi despre libera circulaţie a forţei de muncă în regiune se discuta încă din anii ’60, formidabila creştere economică a provocat o întărire a graniţelor naţionale. Excepţiile de la regimul vizelor şi opţiunile de naturalizare pentru arabi fuseseră deja anulate la jumătatea anilor ’70. În vreme ce state ca Germania şi Elveţia optaseră pentru o mână de lucru formată din vecini apropiaţi, care să poată fi uşor repatriaţi, teama de apelurile pan-arabe la împărţirea bogăţiei petroliere şi răsturnarea monarhiilor a împins statele din Golf în direcţia opusă, înlocuind tipare informale de migraţie intra-arabă odinioară puternice cu fluxuri masive de muncitori străini din Asia de Sud şi de Sud-Est, transfer accelerat şi de războiul din Golf, din 1991.[17] Modificarea patternului de recrutare a fost însoţită de o modificare în organizarea acestora. Dacă, odinioară, fluxurile transfrontaliere de muncitori fuseseră administrate de companiile petroliere şi de agenţi de recrutare, acum, statele şi-au creat propriul lor sistem de gestiune sub forma unui sistem de tutelă, numit şi Kefala. Pentru a intra într-un stat din Golf, migranţii trebuie să fie “sponsorizaţi” de un angajator, al cărui nume e trecut pe viza lor de intrare, aceasta fiind singura persoană pentru care pot lucra legal şi care îşi asumă atât responsabilitatea legală, cât şi cea financiară pentru ei. De regulă, vizele sunt valabile doi ani şi pot fi reînnoite, dar naturalizarea este interzisă. Cu toate acestea, limitele stricte impuse de sistemul kefala au înmulţit numărul imigranţilor ilegali, din moment ce oricine nu lucrează pentru angajatorul înregistrat pe viza de intrare încalcă legea. La începutul anilor ’90, aproximativ 15% din forţa de muncă din regiune era deja în ilegalitate. Astăzi, în jur de 30 la sută din muncitorii migranţi din Emiratele Arabe Unite au acte ce menţionează companii fictive, iar 70% din vizele pentru Arabia Saudită sunt tranzacţionate pe piaţa neagră.[18]

Astfel, sistemul kefala nu numai că nu a reuşit să asigure rotaţia forţei de muncă migrante, dar a făcut ca muncitorii să devină deosebit de vulnerabili la abuzuri, dat fiind că orice plângere poate duce la o concediere sumară sau un bilet de avion către casă. Stufoasa industrie de recrutare crescută în jurul sistemului a transformat excesul de cerere într-un exces de ofertă, ceea ce a dus la înrăutăţirea condiţiilor de lucru. Asistenţa medicală, costurile de transport şi paşaportul care cădeau odinioară în sarcina “sponsorului” au ajuns pe mâna agenţilor de recrutare, care nu se sfiesc să le paseze muncitorilor înşişi. De-a lungul anilor ’80 şi ’90, influxul masiv de forţă de muncă a dus la o creştere a taxelor de recrutare şi a garanţiilor datorate, pentru a căror achitare muncitorii erau nevoiţi să lucreze din ce în ce mai mult. Şi totuşi, într-un sistem în care legalitatea şi ilegalitatea se contopesc, pentru angajatori şi intermediari, profitul este adeseori o forţă mai puternică decât controalele guvernamentale. Ca atare, deportările în masă rămân literă moartă, nefiind niciodată puse în aplicare. Între timp, şomajul este în creştere printre localnici, îndeosebi în rândul tinerilor, în Arabia Saudită el atingând aproape 35%. Sectorul public, cunoscut pentru excesul de cadre şi productivitatea scăzută, este saturat, şi totuşi, sistemul de învăţământ continuă să producă absolvenţi de administraţie publică. Slabele eforturi de a răspunde la aceste probleme sociale prin înlocuirea străinilor cu localnici nu s-au bucurat de succes, majoritatea acestora din urmă preferând să vâneze posturile confortabile din aparatul administrativ al unor regimuri care sunt dependente de munca lucrătorilor străini într-un grad fără precedent.

5. Marginal. În final, există o importantă zonă a pieţei mondiale în care modelul exact opus este valabil. Acolo, “muncitorii invitaţi” au rămas până acum marginali din punct de vedere structural, ca procent din forţa totală de muncă. În această regiune, tranziţia rapidă de la o societate agrară la una industrializată a fost urmată de unele dintre cele mai scăzute rate de natalitate din lume, punând evidenta problemă demografică: cum poate fi păstrat dinamismul economiei cu o populaţie îmbătrânită şi o forţă de muncă în scădere? Neperturbată, logica sistemului capitalist ar duce la un import de mână de lucru din exterior, pentru a compensa deficitul intern. Japonia, Coreea de Sud şi Taiwanul s-au opus acestei logici cu o forţă ieşită din comun. După cel de-al Doilea Război Mondial, fertilitatea crescută şi migraţia în masă din mediul rural spre zonele urbane au asigurat suficientă mână de lucru pentru a le reconstrui economiile, Japonia mişcându-se cel mai rapid la acest capitol. La începutul anilor ’70, însă, când angajatorii japonezi au propus permiterea accesului muncitorilor străini în ţară pentru a menţine costurile de producţie cât mai scăzute, au întâmpinat critici vehemente din partea media şi a sindicatelor, fiind iute reduşi la tăcere de guvern, care a decis să ia alte măsuri pentru a promova creşterea economică. Printre acestea se numărau mecanizarea, externalizarea producţiei, mobilizarea tinerilor şi a femeilor şi măririle de salariu – puncte de reper ale ceea ce va ajunge să fie cunoscut drept “statul dezvoltării”. Succesul acestora a întărit consensul naţional potrivit căruia creşterea era posibilă şi fără deschiderea porţilor ţării.[19]

Cu toate acestea, la sfârşitul anilor ’80, înfloritoarele economii sud-asiatice depăşiseră deja status-quo ante-ul, iar Japonia, Coreea de Sud şi Taiwanul au trebuit să facă faţă unui aflux de muncitori ilegali şi apetitului în creştere al asociaţiilor patronale pentru mâna de lucru ieftină. Temându-se să nu aibă parte de cunoscutele consecinţe nedorite ale existenţei de jure a “muncitorilor invitaţi”, Japonia şi Coreea au pus pe picioare mici versiuni de facto ale acestor scheme, sub forma unor programe pentru “interni” şi “stagiari”, care au permis unui număr între 100.000 şi 200.000 de lucrători din China şi Asia de Sud-Est să muncească timp de maximum trei ani, plătiţi sub nivelul minim de salarizare, sub acoperirea “transferului de specialişti”. Profitând de birocraţia stufoasă, diverşi agenţi de recrutare au implementat schema cu rezultatele exploatatoare specifice. Programul japonez a fost criticat de Statele Unite şi de ONU pentru instituirea unui tip de muncă forţată nu cu mult diferit de sclavie.[20] În Coreea, astfel de abuzuri au fost aspru criticate. La începutul anilor 2000, presiunea concertată a diverşilor actori din societatea civilă a determinat guvernul coreean să adopte o schemă formală pentru muncitorii migranţi, menită să reducă rolul intermediarilor şi să stopeze înmulţirea celor care lucrau la negru, care depăşiseră deja numărul muncitorilor din aşa-zisul sistem de “stagiatură”. Noul program permite intrarea în ţară pe o perioadă de până la cinci ani a 270.000 de lucrători străini, în arii ocupaţionale precise. În ambele societăţi, mobilitatea ascendentă este îngreunată de existenţa unor sisteme de angajare paralele pentru cei de aceeaşi etnie – de regulă, brazilieni pentru japonezi şi chinezi pentru coreeni – care ocupă posturi semi-calificate, egalându-i ca număr, dar nu şi ca drepturi, pe muncitorii străini ajunşi aici prin aceste scheme. Spre deosebire de alţi străini, ei au o mai mare libertate pe piaţa muncii şi-şi pot prelungi vizele pe termen nedefinit sau pot deveni cetăţeni. Dar, pentru ţări precum Coreea, cu o forţă de muncă de 25 de milioane de oameni, ca să nu mai vorbim de Japonia, cu o forţă de muncă de 65 de milioane, ei nu reprezintă decât o picătură într-un ocean.

Taiwan-ul a implementat o schemă pentru lucrătorii străini mult mai devreme, încă din anii ’90, cu intenţia de a furniza mână de lucru industriei prelucrătoare şi construcţiilor. Programul nu trebuia să fie decât o măsură temporară, până când tehnologia ar fi devenit capabilă să suplinească forţa umană în aceste sectoare, între timp, însă, el a fost extins şi la alte domenii, cea mai rapidă expansiune având-o cel al asistenţei medicale şi îngrijirii bătrânilor. Administratorii programului, care cuprinde astăzi în jur de 475.000 de persoane, încearcă să fie mereu atenţi la fluctuaţiile pieţei locale a muncii. Guvernul alocă un număr limitat de cote angajatorilor din acele sectoare care par să necesite lucrători străini, iar concurenţa între aceştia este acerbă, aşa cum este şi între agenţiile de recrutare autorizate care se ocupă de găsirea celor mai potriviţi candidaţi. Teama de a pierde mult-doritul post pentru străini şi substanţiala garanţie depusă pentru fiecare migrant – returnată numai atunci când compania aeriană a confirmat faptul că respectivul/a s-a întors în ţara de origine – îi face pe angajatori vigilenţi împotriva “fugarilor”, menţinând numărul muncitorilor ilegali la aproximativ 20.000.[21] Dar, dacă problema creşterii populaţiei de muncitori la negru a fost evitată, cea a rotaţiei acestora nu. Aceşti “lucrători temporari cu slujbe permanente” şi-au văzut şederile prelungite în mod repetat, astăzi, purtându-se discuţii despre creşterea limitei de şedere de la nouă la doisprezece ani.

Pe scurt, în pofida unei speranţe de viaţă îndelungate şi a unei natalităţi extrem de scăzute (de regulă, Taiwanul şi Coreea concurează pentru ultimul loc al clasamentelor mondiale), contribuţia lucrătorilor străini în ansamblul forţei de muncă rămâne minimală – 4% sau mai puţin – în toate aceste ţări. Deşi încurajează migraţia în scopul reîntregirii cuplurilor, niciuna dintre ele nu prevede vreun plan pentru naturalizarea acestor muncitori necalificaţi sau transformarea lor în consumatori. Externalizarea producţiei în zone ieftine din China sau Asia de Sud-Est, tactică la care, istoric vorbind, companiile japoneze au excelat, a fost unul dintre răspunsurile la diminuarea rezervei de mână de lucru de-acasă. Robotizarea, în fruntea căreia s-au aflat tot japonezii, a fost un altul. Problema e că aceste soluţii nu funcţionează prea bine nici în domeniul construcţiilor, nici în cel al serviciilor. Reţinerea statelor din Asia de Est în a institui orice fel de programe destinate “muncitorilor invitaţi” sugerează existenţa unei limite a analizei structurale schiţate mai sus.

Determinanţi sociali

Dar care să fie aceasta? Dinamica relaţiilor dintre angajatori, state, migranţi şi intermediarii acestora poate clarifica multe dintre consecinţele, intenţionate sau nu, ale programelor destinate muncitorilor migranţi de la un capăt la altul al lumii. Variaţia dimensiunilor acestora este explicabilă dacă luăm în considerare singurul element lipsă al acestui trio – şi anume, structurile sociale care le-au dat naştere. Aspect perfect ilustrat de anomalia est-asiatică, din care deducem că ceea ce ne trebuie nu este o simplă tipologie a programelor pentru muncitorii migranţi, ci o taxonomie a formelor de organizare socială în care acestea s-au constituit. Corespunzătoare programelor central-industriale, regional-complementare, naţional-complementare, primare şi marginale sunt o serie de contexte istorice ce ar putea fi etichetate drept colonial, colonist, autohton, rentier şi izolat. Africa de Sud colonială, America de Nord colonistă şi Golful rentier, ca moduri de organizare fundamental diferite, sunt aproape de la sine înţelese. Ce se întâmplă, însă, cu celelalte două forme? În majoritatea cazurilor, “autohton” descrie acele zone dens populate, cu o îndelungată istorie de locuire, iar “izolat” se referă la acelaşi lucru, cu deosebirea că populaţia în cauză a avut mult mai puţine interacţiuni cu vecinii săi – acesta fiind, în fond, contrastul dintre Europa Occidentală şi Asia de Est.

În contextul acestor forme diferite de organizare socială se negociază rolul şi caracterul programelor pentru muncitorii migranţi, pe măsură ce statele din fiecare zonă mediază contradicţiile dintre cerinţele acumulării de capital şi cele ale legitimităţii naţionale. Africa de Sud colonială, o societate rasistă fondată pe violenţa instituţionalizată, şi-a putut dezvolta sistemul de creare a bogăţiei prin cele mai nemiloase şi intransigente metode, preluate, în parte, şi de actuala ordine post-colonială, care rămâne extrem de inegală. America primilor colonişti, întărită de sclavie şi reîmprospătată constant de valuri succesive de imigranţi, n-a avut decât o nevoie complementară

de forţă de muncă temporară de peste hotare. În Europa de Vest, acolo unde statul avea un domeniu colonial, se putea dispensa de această suplimentare formală a forţei sale de muncă. Dar acolo unde astfel de rezerve lipseau, în Germania şi în alte părţi, mase întregi de “recruţi” aveau să fie poftite în ţară, iar acestora nu li se vor recunoaşte drepturi sporite decât cu greu, şi numai după ce realităţile demografice nu vor mai putea fi trecute cu vederea. Într-o situaţie diametral opusă, despotismele din Golf, care stau pe uriaşe rezerve de petrol şi se tem de migraţia regională, percepută ca o ameninţare la adresa supravieţuirii lor politice, au recurs într-o proporţie covârşitoare la muncitori migranţi aduşi de la mare distanţă, drept cea mai sigură modalitate de a-şi construi o economie modernă şi a-şi păstra puterea, continuând să distribuie rente clientelei formate din proprii cetăţeni. În sfâşit, în Orientul Îndepărtat, acolo unde Războiul Rece a făcut ca numeroase regiuni să-şi păstreze izolarea istorică, rezistenţa la muncitorii migranţi de orice fel a fost mult mai puternică decât în Europa. Acolo, statele dezvoltării au continuat să se bazeze pe rezervele locale de mână de lucru pentru cele mai puţin dezirabile dintre munci.

La o privire de ansamblu asupra istoriei programelor destinate muncitorilor migranţi, de la Witwatersrand până în Central Valley, de la Abu Dhabi până în Bavaria, se pot oare discerne nişte direcţii generale de evoluţie ale acestora? Din punctul nostru de vedere, cel puţin două astfel de direcţii ies în evidenţă. Dintre acestea, cea dintâi este traiectoria poziţiei acestora în cadrul economiilor în care şi-au făcut apariţia. Ele debutează în agricultură, unde importul temporar al unor forţe de muncă migrante este ideal pentru ritmul sezonier al activităţii, şi în minerit, unde munca în subteran creează un mediu de lucru închis, perfect pentru apariţia unor tabere de muncă izolate de restul comunităţii. Chiar înainte ca statul să înfiinţeze programe propriu-zise pentru importul muncitorilor migranţi, acestea erau principalele două centre de iradiere ale forţei de muncă migratoare din al Doilea Reich, şi tot acestea vor constitui baza primelor scheme majore implementate în minele din Rand şi fermele din California şi Texas. Într-o a doua etapă, centrul lor de greutate s-a mutat în zona producţiei – exemplul cel mai remarcabil în acest sens fiind fabricile “miracolului economic” german de după cel de-al Doilea Război Mondial. În cea de-a treia fază, ele au fost utilizate mai ales în servicii şi construcţii, îndeosebi în zona Golfului. Astfel, modelul localizării lor a urmat, în termenii lui Colin Clark şi Jean Fourastié, calea generală a dezvoltării capitaliste, de la sectorul primar până la sectoarele secundar şi terţiar. Fireşte că această mişcare n-a fost niciodată uniformă. Astăzi, micro-schemele pentru muncitorii migranţi din Europa şi America de Nord – de regulă, cote rezervate anumitor industrii, care se bifurcă în tehnologii de vârf şi servicii low-end – includ şi prevederi legate de munca sezonieră în agricultură. Şi totuşi, o mişcare ascendentă pe scara sectorială poate fi sesizată.

Un al doilea tip de transformare este propriu tuturor acestor scheme. E vorba de tendinţa generală a acestor programe menite să utilizeze lucrători străini pentru un timp, pentru ca apoi să scape de ei înainte de a-şi putea împlânta rădăcini pe teritoriul ţării, de a sfârşi prin a crea exact ceea ce şi-au propus să evite: comunităţi permanente de imigranţi. Din motivele pe care le-am enumerat mai sus, pe măsură ce familiile ajung în ţara de adopţie, curţile moderează, intermediarii prosperă, iar puterea birocraţilor slăbeşte, programele pentru muncitorii migranţi au invariabile “scurgeri” sau “revărsări”. Aceasta este contradicţia lor fundamentală, care a devenit din ce în ce mai dificil de controlat. Efectele sale sunt vizibile şi într-o altă schemă, care, deşi nu este un program pentru lucrătorii străini, pare să-i împărtăşească unele dintre caracteristici. În China de azi, numărul muncitorilor migranţi veniţi din zonele rurale – în jur de 250 de milioane – este mai mare decât cel al întregii migraţii internaţionale, în ansamblul său. Aceşti lucrători nu traversează nicio graniţă străină şi nu sunt obligaţi să se reîntoarcă de unde au plecat. Dar sistemul de reglementare a rezidenţei numit hukou, care le interzice stabilirea în centrele urbane în care lucrează, prezintă multiple asemănări cu schemele pentru muncitorii migranţi. Creat de către stat, el pune muncitori la dispoziţia întreprinderilor, menţinând, în acelaşi timp, o separaţie juridică între cei cu şi cei fără drepturi relevante, ceea ce le permite patronilor să nu fie împovăraţi cu angajaţi permanenţi, care s-ar putea organiza şi ar putea avea revendicări, iar administraţiilor locale, să nu fie nevoite să extindă sistemul de asistenţă socială de care se bucură locuitorii zonelor urbane. Dar, asemenea programelor pentru muncitorii migranţi, şi sistemul hukou începe să aibă fisuri, pe măsură ce asociaţiile pentru drepturi civice îşi înteţesc criticile, iar administrarea unei diviziuni atât de profunde a corpului cetăţenesc devine din ce în ce mai dificilă. Ca atare, nici acesta nu poate împiedica şederea ilegală pe termen lung, posturile care trebuiau să fie temporare, devenind permanente, iar familiile fără permis pripăşindu-se în bidonville-uri la periferia marilor oraşe. Weber n-ar fi deloc surprins. Acesta pare să fie destinul oricărui mare aranjament ce vizează furnizarea de mână de lucru temporară, poate cel mai bine sintetizat de dictonul francez: “doar ceea ce e provizoriu rezistă”.