TEMA: Privilegiaţi şi marginali
Cine sunt marginalii în România post-tranziţiei? E o întrebare pe care ne-o punem prea rar, mult prea rar, preocupaţi îndeobşte de exemplele de succes, de miliardarii din topul celor 300, de cei care reuşesc şi care pot servi ca modele restului. Suntem în mod constant interesaţi de câştigătorii de la olimpiadele de matematică şi mai puţin de zecile de mii de elevi care beneficiază de servicii de educaţie precară şi de statisticile alarmante privind ratele de analfabetism şi abandon şcolar. Măsura succesului nostru ca societate pare să fie dată de excepţiile care ne flatează şi nu de regula care, iată, frustrează. Marginalii din România nu sunt doar victimele excluziunii economice şi sociale, ci şi ale marginalizării mediatice şi discursive. Marginalii sunt marginali nu pentru că sunt puţini şi înghesuiţi timid undeva, la periferia îndepărtata a societăţii, ci pentru că sunt totalmente invizibili. Câţi dintre noi cunoaştem numărul de medalii de aur luate de sportivii români la jocurile olimpice din acest an şi câţi dintre noi avem fie şi o vagă idee despre valoarea venitului minim garantat sau despre ratele de sărăcie din ţara noastră?
De curând au fost date publicităţii datele Eurostat care contrazic un mit intens vehiculat în spaţiul public românesc: cine munceşte, are parte. „Cine munceşte are, cine nu, nu trebuie să aibă, (…) nu pot trăi pe spinarea celorlalţi” – iată chintesenţa acestei credinţe debile, formulată recent de Gabriel Biriş, vicepreşedinte al celei mai recente făcături de dreapta, Forţa Civică. Asta după ce în primăvară, liderul aceleaşi făcături, MRU, scotea din context spusele unui laureat al premiului Nobel şi ne anunţa solemn că această „criză este doar pentru cei care nu doresc să muncească”. Asemenea aberaţii nu sunt străine nici unor aiuriţi propulsaţi din oportunism prin partidele de stânga din România, alde Gabi Firea, care se laudă cu atitudinea sa „religioasă” faţă de bani, spunându-ne că „cine nu munceşte, nici să nu mănânce”.
Cum rămâne, însă, cu cei ce muncesc şi nu au ce mânca?
Cifrele Eurostat pe anul 2011 arată că numărul celor care muncesc şi sunt săraci a crescut constant în ultimii ani: ponderea lor s-a ridicat la aproape 19%, de două ori şi ceva mai mult decât media la nivelul UE 27 şi la distanţă enormă faţă de alţi vecini, la fel de săraci, precum Bulgaria (7.7% în 2010). Munca grea şi intensivă nu este nicidecum o soluţie pentru ieşirea din sărăcie, aşa cum propovăduiesc fanatic unii alde MRU: în gospodăriile cu intensitate înaltă a muncii, procentul celor aflaţi în risc de sărăcie este de 15%, de aproximativ trei ori mai mult decât media statelor UE. Ne putem, deci, „lăuda” cu o forţă de muncă exploatată intens şi recompensată modic şi care, pe deasupra, mai şi înghite în sec, fără să crâcnească, atunci când i se spune că de vină pentru sărăcia în care se află este lenea şi nimic altceva.
Paradoxal – şi mai ales contrar credinţelor vehiculate– nu pensionarii sunt pătura cea mai vulnerabilă economic în România: din acest punct de vedere, România a intrat într-un pattern european al normalităţii începând cu 2009, când guvernul Boc a introdus pensia minimă garantată şi când nivelul sărăciei în rândul celor aflaţi la pensie a început să scadă sensibil de la an la an. Astfel, dacă în 2007 procentul pensionarilor aflaţi în risc de sărăcie era de 23%, până în 2011 a scăzut de două ori, ajungând la 11% , o cifră rezonabilă prin comparaţie cu media europeană. Această situaţie este anormală, în restul ţărilor UE rata sărăciei în rândul celor care lucrează şi a celor aflaţi la pensie fiind relativ apropiată sau chiar inversată (Bulgaria): numai la noi, cel ce munceşte are şanse bune să fie mai sărac decât cineva aflat la pensie. Bineînţeles, concluzia ce se poate trage pe marginea acestei stări de fapt nu este aceea că pensionarii sunt nişte privilegiaţi sau că pensia minimă garantată e o cheltuială excesivă, ci mai degrabă aceea că, în timp ce în privinţa pensionarilor politicile sociale au reuşit o redresare a situaţiei dramatice de dinainte de 2009, în domeniul politicilor privind piaţa muncii, suntem la nivelul genunchiului broaştei.
Cine sunt săracii care muncesc? Puţinele cercetări despre săracii care muncesc ne arată că majoritatea acestora sunt lucrători pe cont propriu în agricultură, or România deţine recordul european la acest capitol, având cel mai mare număr de lucrători pe cont propriu din Europa (31%) . Salariaţii au un risc mai scăzut de a fi working poor, dar reprezintă totuşi un segment consistent al acestei categorii (în 2006, aproximativ 300 000) . Deloc surprinzător, salariaţii săraci sunt într-o proporţie mult mai mare angajaţi cu contracte de muncă pe durată determinată sau contracte part time şi beneficiază într-o mult mai mică măsură de ajutoare sociale, cum ar fi subvenţii pentru încălzire, transport gratuit, etc. Ultimele două aspecte ridică mari semne de întrebare apropo de ultimele măsuri adoptate de guvernările Boc în domeniul pieţei muncii şi asistenţei sociale.
Flexibilizarea contractelor de muncă prin modificarea în 2011 a Codului Muncii – cea mai drastică „reformă” în sensul slăbirii protecţiei muncii dintr-un grup de 43 de state care au operat schimbări legislative semnificative între 2007 şi 2011 analizate de OIM – nu are cum să aducă nimic bun în această privinţă pentru angajaţii ameninţaţi de sărăcie şi ne putem aştepta ca o creştere a contractelor pe perioadă determinată şi a celor part-time să conducă la o pecarizare tot mai accentuată a salariaţilor. Şi asta nu din voia lor sau pentru că oamenii au reţineri în a munci mai mult – un recent raport ne arată că ponderea muncii involuntare în regim temporar sau în regim part-time este printre cele mai înalte din Europa şi a crescut în intervalul 2007-2010. La noi se vorbeşte despre flexibilizarea muncii, despre necesitatea de a spori numărul contractelor pe perioade scurte sau parţiale, ignorându-se că munca part time te condamnă, în România, la sărăcie crasă (58% din cei cu contracte parţiale erau working poor în 2011!) Ce se va întâmpla peste câţiva ani la noi, ca urmare a schimbării legislaţiei muncii, putem să estimăm uitându-ne la exemplul altor state care au trecut prin reforme ale pieţei muncii, de exemplu Germania. E adevărat că numărul total al salariaţilor a crescut după ce social-democraţii germani au flexibilizat piaţa muncii, dar e la fel de adevărat că joburile care au apărut după reformă au fost în marea lor majoritate locuri de muncă instabile, pe perioade determinate şi slab remunerate, ceea ce a făcut ca prăpastia dintre angajaţii bine plătiţi şi cei prost plătiţi să se adâncească simţitor în ultimii ani.
În ceea ce priveşte asistenţa socială, legea asistenţei sociale adoptată în toamna anului trecut va înrăutăţi situaţia şi mai mult aşa cum este ea gândită şi pusă pe testări severe ale mijloacelor, verificări la sânge, şamd. E destul de răspândită preconcepţia conform căreia cine lucrează nu mai are nevoie de ajutoare sociale : şi în mod normal, aşa ar trebui să fie, o persoană activă nu s-ar cuveni să aibă nevoie de forme suplimentare de asistenţă socială. Dar, la nivelul de salarizare şi sărăcie al angajatului român, acest lucru pare inevitabil pentru a tempera efectele precarităţii cronice, pentru că munca singură nu ne poate scoate din sărăcie.
O soluţie absolut necesară ar fi mărirea salariului minim – astfel, s-ar transfera pe umerii angajatorului o parte din responsabilităţile financiare pe care azi şi le asumă statul prin programele de asistenţă socială (fără prea mare tragere de inimă, adevărat). Că avem cel mai mic salariu minim în cadrul UE în termeni absoluţi nu e nici o surpriză pentru nimeni – dar marea problemă constă într-aceea că salariul minim reprezintă doar 30% din salariul mediu pe economie, în timp ce în majoritatea statelor europene aceasta pondere se ridică la 50%. Or, perspectivele nu sunt foarte roz în această privinţă, după ce în 2011 au fost abolite negocierile colective la nivel naţional şi la nivel de ramură. Acum, salariul minim este decis doar prin hotărâre de guvern, fără nici o formă de dialog social – şi se cunoaşte foarte bine faptul că salariul minim la nivel naţional negociat în contractul colectiv naţional îl depăşea, întotdeauna, pe cel „decretat” prin bunăvoinţa guvernului. Aşa ceva nu se va mai întâmpla pe viitor dacă Codul de Dialog Social nu va fi modificat.
În fapt, contrar declaraţiilor spumoase ale membrilor unor partide de stânga-dreapta, munca în România nu asigură nici un fel de parte. Din contra, munca generează de foarte multe ori marginalitate şi pauperism. Partea leului revine altcuiva şi anume capitalului, iar aceasta nu e o situaţie deloc singulară în Europa sau în lume. Astfel, începând cu anul 2000, cota care revine capitalului a crescut cu 1,5 puncte procentuale (de la 17% la 18,5% în 2007) în economiile dezvoltate şi cu mai mult de 4 puncte procentuale în economiile emergente, unde a atins 27% în 2007. Prin urmare, tendinţa e globală, iar România se înscrie în tabloul general: la noi, partea deţinuta de capital a crescut de la aproximativ 24% din PIB in 2000 la apr. 28% in 2009 . Cu toate astea, în discursul public românesc, eroul nedreptăţit al crizei şi al post-tranziţiei în general este sectorul privat şi întreprinzătorii, acei curajoşi deschizători de drumuri pe umerii cărora cade tot greul, chiar dacă acest „greu” însemnă restructurări şi concedieri cu scopul creşterii profitului. Munca este doar un pretext onorabil sub care clasa politică şi elita dominantă se deculpabilizează pe sine însăşi şi aruncă pisica în ograda săracului.
