Costi Rogozanu, despre retrocedari, austeritate si anii 90:
Mihai Răzvan Ungureanu a comentat iar chestiunea restituirii proprietăţii şi plafonul de 15%.
- Prima partea sedintei de azi de guvern s-a discutat despre aceasta chestiune. Toti suntem adeptii axiomei care defineste sacralitatea proprietatii
- Cu totii suntem de acord ca o restituire trebuie sa se faca in integrum
- Realitatea spune ca dupa 20 de ani de bataie de joc suntem pusi la colt
- Aceasta plafonare da o sansa tuturor celor care nutresc speranta de a fi despagubiti pe un interval de timp confortabil in raport cu resursele statului
- Eu vad termenul de 12 iulie si faptul ca Romania nu va putea plati atat de mult.
- Eu nu am de ales, stiu ca decontez 22 de ani de retorica electorala
Motiv pentru afirmarea a două poziţii “de dreapta”:
- Crin Antonescu, de o parte, împreună cu alţi fundamentalişti ai restituirii (şi, evident, împreună cu foştii proprietari) au acuzat “asta nu e dreapta”.
- Şi a mai existat o poziţie, cea a susţinătorilor unui soi de autoritarism, a tranşării problemelor cu orice preţ. Aveţi aici exemplul Tapalagă:
Am vazut la MRU un amestec straniu de Traian Basescu si de Emil Constantinescu, de curaj sinucigas si de narcisism suparator, ceva solar si ceva intunecat.
Avem aici dreapta? Avem liberalism? Nu, avem noua religie a austerităţii. Ce i se pare lui Dan Tapalagă “lumini şi umbre” e de fapt o simplă chestiune de ajustare: nu mai avem bani de drepturi, de principii?, asta ar fi pe scurt ce spune premierul. Sincer, eram ceva mai liniştit cînd luau măsuri neoliberale clasice, minimalizarea statului, introducerea pe larg a privatului în zona sănătate-educaţie. Măcar ştiam de unde să-i iau. Acum însă asistăm la o ajustare importantă a propriilor lor imperative. Cedează rapid pentru că orice ezitare e o formă de slăbiciune.
Mulţi îl înjură şi acum tot pe Iliescu. Însă aici MRU are ceva dreptate. Ce se întîmplă acum e şi rezultatul unor ezitări ale începuturilor postrevoluţionare. Nu ştiu dacă celelalte ţări din blocul estic au luat decizii corecte (plafonare, restituire rapidă şi cu limită), ce ştiu sigur e că după 1990 Iliescu a ezitat în acţiune şi, ca de obicei, doar a vorbit. Acum e acuzat că vorbea contra sfinţeniei proprietăţii. Adevăratul reproş e că n-a închis rapid afacerea “restituirea”, în maximum 3 ani de la revoluţie, cu stabilirea unor despăgubiri importante, dar nu indecente pentru cei care au fost deposedaţi.
Tot ce a apărut după momentul 1990 a fost un abuz pentru răscumpărarea unui alt abuz. Încăpăţînarea restituirii integrale ce-o fi vrut să însemne? Că am vrut să dezgropăm interbelicul la fotografie după 50 de ani? Eventual cu tot cu Antonescu (Ion) la putere dacă s-ar fi putut?
Paranteză. Am cunoscut şi cunosc mulţi oameni ale căror familii au fost lăsate fără agoniseală de comunişti şi care au recuperat averi importante. Am cunoscut şi oameni care n-au mai putut recupera nimic pentru că n-au avut bani destui să se tîrască prin tribunale acum. Am cunoscut însă şi un om care a condus un combinat cu mii de angajaţi, un tehnician extrem de apreciat, a lucrat vreo 30 de ani pînă la revoluţie. În anii 70 i s-a repartizat un apartament într-o vilă cu un etaj unde mai stăteau două familii. După 1990 a fost evacuat nici măcar de proprietari, ci de un baştan al acelui oraş de provincie care cumpărase litigiul. Abia a primit, după mult scandal, un apartament mult mai modest în schimb. Şi cu ăsta a rămas după o viaţă de muncă intensă şi de mare responsabilitate.
Ce mă întristează şi cînd aud un premier tînăr (şi istoric pe deasupra) e că nu vede viciul profund al retrocedărilor, viciu care nu i-ar mînji cu nimic liberalismul asumat. Viciul nu stă în criza economică şi în faptul că nu mai avem noi bani şi terenuri de retrocedat. Problema nu e că nu mai avem bani pentru a plăti “păcatele”. Ci în faptul că nu am vrut să acceptăm în 1990 că trebuie s-o luăm de la zero, nu s-o luăm de la “paşopt”.
MRU a fost împins de austeritate să emită propunerea cu 15%. Dacă ar fi spus clar că a fost o greşeală însuşi fundamentul restituirii în integralitate, atunci i-aş fi apreciat fermitatea şi noul suflu lucid. Respectul pentru proprietate are prea puțină legătură cu abuzurile pe care le-a produs isteria restituirii în ultimii 20 de ani.
Austeritatea ne împinge iarăși către problemele acelui punct zero din anii 90: deși nu poate accepta, da, MRU trebuie să ia în serios noul-vechi dicton “nu ne vindem ţara”; şi tot aşa, dezbaterea restituirii revine într-un interesant punct zero în care tot ce mai poate fi făcut e să ne recunoaştem fundamentele greşite puse atunci (şi care acum îi vor abuza pe cei pentru care nu mai sînt bani de plătit).
sursa: voxpublica