de Gilles Deleuze
Cauza palestiniană este în primul rând suma nedreptăților pe care acest popor le-a suferit și nu încetează să le sufere. Aceste nedreptăți sunt actele de violență, dar și ilogismele, falsele raționamente, falsele garanții care pretind a-l compensa sau justifica. Arafat nu avea decât un singur cuvânt pentru a descrie promisiunile nerespectate, angajamentele violate, cu ocazia masacrelor de la Sabra și Shatila[i]: shame, shame [rușine, rușine].
Ni se spune că nu e un genocid. Cu toate astea, e o poveste care închide în sine numeroase Oradour[ii], de la bun început. Terorismul sionist nu s-a exercitat doar împotriva englezilor, ci și asupra satelor arabe ce trebuiau să dispară; Irgun-ul[iii] a fost foarte activ în această privință. De la un capăt la celălalt, ideea era de a proceda ca și cum poporul palestinian nu doar că n-ar mai fi trebuit să existe, dar nici măcar n-ar fi existat vreodată.
Cuceritorii erau dintre cei care suferiseră la rândul lor cel mai mare genocid din istorie. Din acest genocid, sioniștii au făcut un rău absolut. Dar a transforma cel mai mare genocid din istorie într-un rău absolut ține de o viziune religioasă și mistică, nicidecum de una istorică. Ea nu oprește răul; dimpotrivă, îl propagă, îl face să se abată asupra altor nevinovați, pretinde o reparație care-i face pe aceștia să sufere o parte din ceea ce evreii înșiși au suferit (expulzarea, închiderea în ghetou, dispariția ca popor). Cu niște mijloace mai „reci” decât genocidul, se dorește atingerea aceluiași rezultat.
SUA și Europa le datorau o reparație evreilor. Însă această reparație ei au pus să o plătească un popor despre care minimul pe care-l putem spune e că nu avea nici o legătură cu toate astea, cu totul nevinovat de orice holocaust. Aici începe grotescul, precum și violența. Sionismul, și apoi statul Israel vor cere ca palestinienii să-l recunoască în drept. Însă el, statul Israel, nu va înceta să nege chiar existența unui popor palestinian. Nu se va vorbi deloc de palestinieni, ci doar de arabi din Palestina, ca și cum ei s-ar găsi acolo din întâmplare sau din greșeală. Iar mai târziu, sa va proceda ca și cum palestinienii expulzați ar veni din afară, nu se va vorbi deloc despre primul război de rezistență pe care ei l-au purtat de unii singuri. Vor fi identificați cu urmașii lui Hitler, pentru că nu recunosc dreptul Israelului. Dar Israelul își rezervă dreptul de a nega existența lor de fapt. În acest punct începe o ficțiune care avea să se întindă tot mai mult și să apese asupra tuturor celor care apără cauza palestiniană. Această ficțiune, acest pariu al Israelului consta în a-i face să treacă drept antisemiți pe toți aceia care ar contesta condițiile de facto și acțiunile statului sionist. Această operațiune își are sursa în politica rece a Israelului față de palestinieni.
Israelul nu și-a ascuns vreodată scopul, de la bun început: să facă vid în teritoriul palestinian. Sau mai bine, să procedeze ca și cum teritoriul palestinian ar fi nelocuit, destinat dintotdeauna sioniștilor. E vorba de o colonizare, dar nu în sensul european din secolul al XIX-lea: miza nu e exploatarea locuitorilor țării, ci a-i face să plece. Cei care aveau să rămână nu urmau să fie transformați în mână de lucru dependentă de teritoriu, ci mai degrabă într-o mână de lucru flotantă și dezrădăcinată, ca niște imigranți închiși în ghetou. De la bun început, s-a urmărit achiziționarea teritoriilor cu condiția ca ele să fie goale de ocupanți sau să poată fi golite. Este un genocid, dar unul în care exterminarea fizică rămâne subordonată evacuării geografice: nefiind decât arabi în general, palestinienii supraviețuitori n-au decât să meargă să se contopească cu ceilalți arabi. Exterminarea fizică, fie că este încredințată sau nu unor mercenari, este perfect prezentă. Dar ea nu e un genocid, ni se spune, pentru că ea nu reprezintă „scopul final”: în realitate, e doar un mijloc printre altele.
Complicitatea Statelor Unite cu Israelul nu se datorează doar forței lobby-ului sionist. Elias Sanbar a arătat foarte bine cum Statele Unite regăsesc în Israel un aspect din istoria lor: exterminarea indienilor care, și acolo, nu a fost decât parțial fizică în mod direct. Ideea era de a face vid, și ca și cum nu ar fi existat vreodată indieni, decât în ghetourile ce aveau să-i transforme în imigranți din interior. În multe privințe, palestinienii sunt noii indieni, indienii din Israel. Analiza marxistă ne indică cele două mișcări complementare ale capitalismului: cea de a impune mereu niște limite, în interiorul cărora el amenajează și exploatează propriul sistem; și cea de a împinge tot mai departe aceste limite, de a le depăși pentru a reîncepe la scară mai mare sau cu intensitate sporită propria sa întemeiere. Împingerea limitelor a fost actul capitalismului american, al visului american, reluat de către Israel, sub forma visului Marelui Israel pe teritoriul arab, pe spinarea arabilor.
Cum a știut să reziste – și continuă să reziste – poporul palestinian. Cum a devenit, dintr-un popor cu aceeași ascendență, o națiune înarmată. Cum și-a dat un organism ce nu doar că îl reprezintă, ci îl încarnează, în afara teritoriului și fără stat: a fost nevoie de un mare personaj istoric despre care am spune, dintr-un punct de vedere occidental, că pare ieșit din Shakespeare, și acesta a fost Arafat. Nu a fost pentru prima dată în istorie (francezii se pot gândi la Franța liberă, cu singura diferență că ea avea, la început, o bază populară mai restrânsă). Și ceea ce nu e, din nou, pentru prima dată în istorie sunt toate ocaziile în care o soluție, un element de soluție era posibil, dar pe care israelienii le-au distrus în mod deliberat și cu bună știință. Ei s-au ținut de poziția lor religioasă constând în a nega nu doar dreptul, ci însuși faptul palestinian. S-au spălat de propriul lor terorism tratându-i pe palestinieni drept teroriști veniți din afară. Și tocmai pentru că palestinienii nu erau așa ceva, ci un popor specific tot atât de diferit de ceilalți arabi precum pot fi europenii unii față de alții, ei nu puteau să se aștepte de la statele arabe decât la un ajutor ambiguu, care se răsturna adesea în ostilitate și exterminare, atunci când modelul palestinian devenea periculos pentru ele. Palestinienii au parcurs toate aceste cercuri infernale ale istoriei: eșecul soluțiilor de fiecare dată când ele au fost posibile, cele mai proaste răsturnări de alianțe care se întorceau împotriva lor, promisiunile cele mai solemne nerespectate. Rezistența lor s-a hrănit din toate astea.
Se poate ca scopul masacrelor din Sabra și Shatila să fi fost cel de a-l decredibiliza pe Arafat. El nu a fost de acord cu plecarea combatanților, a căror forță rămânea intactă, decât cu condiția ca securitatea familiilor lor să fie absolut garantată de Statele Unite și chiar de Israel. După masacre, nu mai rămăsese alt cuvânt decât „shame”. Dacă criza care urmează pentru PLO ar avea ca rezultat, mai devreme sau mai târziu, fie integrarea într-un stat arab, fie disoluția în integrismul musulman, atunci am putea spune că poporul palestinian practic a dispărut. Dar în atari condiții lumea, Statele Unite și chiar și Israelul nu ar pregeta să regrete ocaziile pierdute, inclusiv cele care rămân încă posibile astăzi. Formulei orgolioase a Israelului: „Noi nu suntem un popor ca celelalte”, nu a încetat să-i răspundă un strigăt al palestinienilor: noi suntem un popor ca toate celelalte și nu vrem să fim decât asta…
Purtând războiul terorist din Liban, Israelul a crezut că suprimă PLO și că-i va retrage susținerea poporului palestinian, deja privat de pământul său. Și poate că a reușit, pentru că în Tripoli încercuit nu mai există decât prezența fizică a lui Arafat printre ai lui, cu toții într-un fel de măreție solitară. Însă poporul palestinian nu-și va pierde identitatea fără să suscite în locul ei un dublu terorism, de stat și religios, care va profita de dispariția sa și va face imposibil orice acord pacific cu Israelul. Din războiul cu Libanul, Israelul însuși nu va ieși doar moralmente scindat și dezorganizat din punct de vedere economic, ci va găsi în fața sa imaginea inversată a propriei sale intoleranțe. […] O dispariție a PLO nu va reprezenta decât victoria forțelor oarbe ale războiului, indiferente la supraviețuirea poporului palestinian.
[Apărut în Revue d’Etudes Palestiniennes, nr. 10, iarna 1984. Reluat in Deux régimes de fous. Textes et entretiens 1975-1995, Minuit, Paris, 2003].
___________
[i] http://en.wikipedia.org/wiki/Sabra_and_Shatila_massacre
[ii] http://en.wikipedia.org/wiki/Oradour-sur-Glane
[iii] http://en.wikipedia.org/wiki/Irgun