Cea mai mare parte din activitățile economice din România, care folosesc forță de muncă salariată, sunt concentrate în câteva mari orașe. Top 10 județe cumulează peste 50% dintre salariații din România (București, Ilfov, Arges, Timiș, Cluj, Brașov, Prahova, Constanța, Bihor), în condițiile în care populația acestor județe însumează 35% din populația tării. Tot aici sunt 50% din cei care lucrează în mediul privat și peste 65% din salariații care lucrează în firmele cu capital integral străin.
Peste 70% din cifra de afaceri a firmelor din România anului 2012 a fost realizată în zece județe. Imaginea concentrării capitalurilor, a mijloacelor de producție și a salariaților devine și mai clară dacă ne uităm la harta exporturilor la nivel de localitate. Avem câteva zone majore de concentrare a producției globalizate. Mai întâi culoarul (A) București-Ploiești-Brașov, (B) rețeaua de localități din jurul Piteștului, (C) Banat, (D) Ardealul, (E) Constanța și Galați-Brăila. Să le luăm pe rând.
Figura 1. Localități din România din care s-au exportat produse în 2012
Sursa hartă: Heroiu (2013), Petrovici (2013). Sursa Date: INSE
- Culoarul București-Ploiești-Brașov. Regiunea București-Ilfov concentrează 42% din cifra totală de afaceri din România, o cincime din totalul de salariați, o cincime din salariații din privat și 29% din salariații care lucrează în firme cu capital străin. Ploieștiul și Brașovul, plus rețeaua de localități din jurul lor joacă rolul de spațiu de depozitare și de producție pentru economia puternic internaționalizată concentrată în jurul Bucureștiului. Partea de producție are loc pe vechile platforme industriale socialiste și în noi dezvoltări din suburbiile Brașovului și Ploieștiului. Cumulat acest culoar concentrează jumătate din economia României.
- Rețeaua de localități din jurul Piteștului. Județul Argeș este puternic profilat în jurul industriei de mașini și componente de mașini. În jur de 15% din forța de muncă lucrează în firme cu capital străin. O mare parte producție este dispersată în localitățile din județ. Cifrele de afaceri cumulate din acest județ reprezintă 4% din totalul afacerilor din România. Chiar dacă nu pare mare această cifră, având în vedere efectul monopolist produs de culoarul București-Ploiești-Brașov, această zonă este a doua cea mai concentrată zonă cu activități economice.
- Banatul. Județele Timiș și Arad cumulează 6% din totalul cifrei de afaceri din România și 7% din salariații din România. Peste o cincime din salariații din această regiune lucrează în companii cu capital străin. Cea mai mare a producției este suburbanizată, facilitățile de producție sunt dispersate în comunele din județe.
- Ardealul. Întreaga regiune se comportă ca o rețea flexibilă de producție și de prelucrare de materii prime pentru piețele globale. Clujul este capitala care coordonează prin servicii dedicate și susține financiar regiunea, fiind în rețele complexe de cooperare cu Sibiu, Oradea și Târgu-Mureș, ca centre secundare de coordonare locală. Întreaga zonă se comportă ca o rețea urbană interconectată, ierarhiile fiind legate de natura tipurilor de servicii oferite extragerii și prelucrării de resurse primare. Producția în mare măsură este suburbanizată, iar serviciile de control sunt urbane.
- Constanța și Galați-Brăila. Aceste orașe au avut în ultimii douazăci de ani descreșteri importante de populație. Cu toate aceasta, fac parte din cele mai mari economii urbane din România, tocmai pentru că sunt cele mai importante porturi. Acestea sunt centre logistice majore, legate de activitățile de export și import. Constanța joacă prin excelență acest rol. Capitalurile care tranzitează aceste orașe se redistribuie in foarte mică măsură către locuitorii lor.
Un mod de a citi acest mod concentrarea spațială a capitalului este de a descalifica celălalte arii ca fiind incapabile de antreprenoriat și activizare economică. Într-o analiză semnată de Dana Ciriperu și Adelina Mihai din Ziarul Financiar, județele care nu au o cifră de afaceri de măcar 5 miliarde de euro (”un rezultat cel puţin egal cu cifra de afaceri a Petrom – cea mai mare companie locală”) nici nu mai sunt incluse în analize. Ele sunt pur și simplu „corigente la economie”. Acolo nu se întâmplă nimic, ele nu ne aduc nimic. Salariații acelor județe nici nu mai sunt numărați ca forță de muncă. Ca atare titlul spune că top 10 județe concentrează 80% din angajați.
Sau, într-o altă analiză semnată, Dan Tudorică în Economica.net legate de clasamentul veniturilor județelor la bugetele locale o spune frust: cu câteva excepții, cea mai mare parte din județele României nu pot hrani bugetul național, din contră trebuie să fie hranite. Metafora maternă, aici hilară, captează încă o dată rolul de lipitori a unei mari părți a economei României și a oamenilor care locuiesc acolo.
Exemplele pot continua. Însă ceea ce e comun acestor articole este caracterul de a fi reprezentări parțiale, cu un rol pedagogic. Ele fac invizibile procese paralele majore și devalorizează arii întregi, ca apoi să poată să fie legitimată extracția de capital. Au rolul de a face mai ieftină anumite tipuri de forță de muncă din zonele „care nu produc nmic” și să lubrifieze transferul de capital din zonele „moarte” în zonele „dezvoltate”.
Departe de a fi exceptionale, ele sunt practici ideologice cu rol important în structura economiei capitaliste. România însăși, ca teritoriu-stat, este ținta unor astfel de narative. E parte a construcției poziției sale semiperiferiale în ordinea capitalistă a exploatării: ca stat subdezvoltat avem nevoie de politici care aparent ne asigură dezvoltarea, dar care nu fac decât să legitimeze procese economice de schimb profund asimetrice. Occidentul vine cu „tehnologia” și estul oferă forța de muncă ieftină „investitorilor străini” și toate scutirile necesare exportării capitalurilor formate local. Aceeași tehnică de invizibilizare a provinciilor care alimentează acumularea metropolitană a capitalurilor se întâmplă în România, ca parte a producției unei geografii interne inegale.
Cum se face forța de muncă mai ieftină?
În textul semnat de Dan Tudorică se spune:
Ultimul judeţ din România după contribuţia la bugetul României a fost Călăraşi. Administraţia Financiară din acest judeţ a reuşit să strângă doar jumătate de miliard de lei într-un an. Josul clasamentului e completat de alte judeţe din sudul României, aceeaşi zonă care dă şi vârfurile. E vorba de Mehedinţi, Teleorman şi Tulcea. (sursa)
Pe de o parte are dreptate, Călărașiul produce puțin venit la bugetul de stat. Pe de altă parte aceste cifre ascund multe lucruri. Ascund extracția enormă care se produce de aici. Călărașiul este județul cu cea mai mare producție cerealieră din România.
De-a lungul anilor 1990 avem o dublare a producție de cereale în gospodăriile private. Însă, la începutul anilor 2000, mai exact după politicile agricole de stimulare a arendării, producția de cereale în gospodării începe să scadă pentru că producția a început să fie realizată de mari firme care au cumpărat pământul sau l-au arendat. Probabil cele mai importante acte normative au fost cele din 2002 și 2003, prin care subvenționarea producție s-a facut către firme și pe terenuri foarte mari, stimulând într-un final arendarea terenurilor (O.U.G. 157/2002, Legea nr.350/2003 pentru completarea Legii nr.16/1994 privind arendarea). Politicile agrare contemporane par a se orienta spre stimularea vânzării și formarea suprafețelor mari deținute de proprietar sau o firmă.
În urma stimulentelor și penalizărilor venite prin aceste acte noramtive, până la sfârșitul anului 2000 Călărașul a fost județul cu cele mai multe firme, adică 16, în topul celor mai mari 100 deținători de terenuri din România. Mai mult de 90 de mii de hectare sunt deținute de aceste 16 companii private din totalul de 425 de mii de hectare de teren agricol. Terenul de cernoziomuri este cel mai scump din țară (în jur de 2500 de euro hectarul). În plus, majoritatea terenului deținut de către populație a fost arendată fermelor în schimbul produselor și, uneori, pentru bani (puțini). Cea mai mare parte din terenurile arabile sunt folosite în regim intensiv pentru producția de cereale. Economia județului gravitează în jurul agrobusiness-ului, 40% din cifra de afaceri a firmelor vine din agricultură și 30% din producția de cereale.
Cu toate acestea, agricultura este rareori menționată ca o parte importantă a economie județului de către actorii economici însăși din orașul Călărași. În discuțiile cu cei care fac politicile economice ale orașului sau cu oamenii înșiși singurul erou al „dezvoltării economice” este, în continuare, sectorul manufacturier sau serviciile către acest sector (inginerie, mentenanță, consultanță legală sau de afaceri). Pratic, agricultura este invizibilă în narativele celor din Călărași, chiar dacă aceasta este aria prin excelență de producție agricolă din România. Iar acest lucru nu este o surpriză.
Chiar dacă este județul cu cea mai mare populație angajată în agricultură, adică 16% din totatul de angajați în firmele private, sectorul agricol nu este un angajator relevant pentru populația activă. Producția fiind tehnologizată nu e nevoie de prea mulți salariați să o pună în mișcare. În același timp, termenii jocului economic nu sunt setați de către firmele de agrobusiness din județul Călărași. Din contră, firmele acestea urmează jocul firmelor care depozitează și cumpără producția de cereale. Cele mai multe firme de acest tip au centrul în București. În top zece, după cifra de afaceri, al celor mai mari firme care tranzacționează cereale în România, șapte sunt multinaționale.
Agrobusinessul din Călărași este puternic legat de rețelele globale de producție, la fel ca celelalte arii din România specializate în agricultură, însă acest lucru este complet invizibil pe „harta motoarelor de dezvoltare”. Acestea sunt ariile care produc excesul de populație care este dizlocată din agricultură, dar care mai au o gospodărie rurală cu posibilitate de producție în regim de autoconsum. Este forța de muncă ieftină din care sunt recrutatați imigranții muncitori care pleacă în Europa Occidentală. Dar tot ei sunt și forța de muncă ieftină internă pentru capitalul care suburbanizează producția.
Iar producția suburbanizată cu angajați rurali este centrală în logica economică din România. Cazul Timișoara-Arad este cea mai importantă ilustrare. Facilitățile de producție de aici sunt mutate în comune, în spații industriale noi, construite pe sistem modular. Aceste facilități sunt investiții străine directe sau sunt fabrici deținute de capitalul autohton care lucrează ca furnizori în lanțurile de producție globale. Angajații sunt plătiți cu salariul minim pe economie și sunt recrutați din spațiile rurale unde sunt plasate fabricile. Acești salariați mai au o gospodărie rurală, retribuția lunară suplimentează autoconsumul care vine din agricultură. Angajații în agricultură sunt sub 2% din forța de muncă ocupată. Agricultura aici este una mecanizată și nu necesită prea mulți angajați – Arad și Timiș sunt județele cu cea mai mare producție cerealieră medie la hectar. Cele două județe însumate au cea mai mare cifră de afacere în agricultură din România, aproape 10%. Sunt sediul celor mai multe firme din România cu profil agricol.
Să reluăm ce nu se vede: tăranii au fost scoși din jocul productiv de la nivel de gospodărie prin politici agricole succesive în favoarea capitalului. Dacă în anii 1990 producția cerealieră și de legume cea mai mare era realizată în gospodării, fără descreșteri semnificative raportate la 1990, după 2000 tăranii sunt transformați în populație-surplus. Acest lucru a permis suburbanizarea capitalului în jurul marilor orașe din România și transformarea populației rurale într-un bazin de forță de muncă ieftină pentru sectoarele de manufacturare. Adică acele sectoare pentru care se fac serviciile din zone urbane.
Noi strategii ale acumulării cu ajutorul forței de muncă ieftină
Producerea unor provincii locale din care este recrutată forța de muncă ieftină, materiile prime și eventual prelucrarea lor ca bunuri intermediare de producție, este strategia pe care se bazează în acest moment orașele poli de creștere din România. Capitalul în spațiul autohton folosește tehnici similare de centralizare-periferializare pe care le foloseste în jocurile economice la scară globală. Orașele folosesc trei strategii pentru a recruta forță de muncă ieftină pentru economiile lor.
Prima strategie este de a recruta muncitori din mediul rural și a-i aduce în marile orașe, ca navetiști. De exemplu, multinaționalele din industria auto din Cluj și Ploiești recrutează angajati din provinciile rurale. În alianță cu autoritățile din comunele din vecinătate, companiile multinaționale (de exemplu Fjikura, Ekerle sau Emerson în Cluj; Petrom, Yazaki, Johnson Controls, BAT Tranding în Ploiești) și companiile locale ofera transport gratuit muncitorilor rurali, bazându-se exact pe economia de subzistență pentru a oferi salariul minim.
A doua este suburbanizarea capitalului. Orașe precum București, Cluj, Timișoara, Arad, Oradea și Ploiești se transformă în „zone metropolitane” și, folosind primul și al doilea inel de localități, externalizează producția în noi platforme industriale. Unele, precum Clujul sau Ploieștiul folosesc rețeaua de orașe mai mici din jur pentru spații logistice și de producție. Ploiești, în sine, a devenit un hinterland pentru București. Aceste facilități funcționează cu ajutorul angajaților din mediul rural, cele mai multe ori plătiți cu salariul minim. Mișcare este posibilă datorită gospodăriilor de subsistență care suplimentează salariul minim cu produse agricole realizate de către întreaga familie. Practic, capitalul folosește implicit forța de muncă a celorlați membri ai familiei muncitorului rural pentru a-și minimiza costurile per angajat.
O a treia strategie este cea a facilităților de producție și centrelor logistice dispersate în coridoarele formate de centre urbane importante. Probabil cele mai bune ilustrări sunt arealele formate în jurul Timișoara-Arad, București-Ploiești-Brașov, Galați-Brăila, Turda-Cluj-Gherla-Dej. Sau clusterele de mai mică dimensiune precum tringhiul Odorheiul Secuiesc, Miercurea Ciuc și Gheorgheni, în județul Harghita. În aceste clustere avem două procese paralele.
Primul proces este folosirea populației rurale ca muncitori manuali la nivel regional. Aici avem exploatații agricole sau forestiere intense, cu procese de devalorizare a muncii agricole tărănești, luarea în arendă sau cumpărarea pământurilor și reglementări care fac imposibilă monetizarea muncii agricole pe scală mică. Se creează o armată de rezervă pentru care salariul minim este acceptabil.
Al doilea proces este că aici se concentrează și o clasă de muncitori hiper-calificați ieftini necesari în coordonarea activităților de producție și în serviciile de comandă și suport. Ploiești, pe lângă contingentele semnificative de forță de muncă manuală, mai are și un număr semnificativ de muncitori hiper calificați în servicii (21 % din salariați sunt angajați în firme private în servicii, pe pozitii care necesită studii superioare). Arad are cel mai important contingent de muncitori hiper-calificați care lucrează în companii multinaționale din România (28% din peroanele cu studii superioare din oraș lucrau în firmele cu capital străin în timpul boom-ului economic 2008). În mod similar, în Ilfov, mai mult de un sfert de muncitorii calificați lucrează în firmele cu capital privat. Aceste relocări a serviciilor nu sunt surprinzătoare, având în vedere că forța de muncă este mai ieftină în orașele mai mici.
Câteva consecințe
Urban. Strategiile de suburbanizare în comune a capitalului productiv produce o presiune tot mai mare asupra muncitorilor din mediul urban, care se află în situația dificilă de a-și acoperi în totalitate costurile lor de reproducere. Presiunile asupra salariilor urbane sau suburbane sunt foarte ridicate, deoarece lucrătorii din mediul rural au o parte din reproducerea lor asigurată de gospodăria rurală. Forța de muncă urbană, în mare măsură nesindicalizată, lipsită de puterea de negociere colectivă, nu este în măsură să pună în discuție problema salariilor și a condițiilor de muncă. Această poziție vulnerabilă este însă perfectă pentru capitalurile în căutare de forță de muncă ieftină. Fără îndoială, cea mai vulnerabilă pătură sunt romii, cu un nivel scăzut atât de calificare, cât și educațional. Deseori aceste populații au locuri de muncă destinate doar lor (precum cele ce țin de salubrizare) și rareori au posibilitatea de a accesa alte tipuri de job.
Rural. Închiderile capitaliste parțiale din zonele rurale prin agricultură mecanizată și internaționalizată oferă tot mai puține șanse de monetizare a economiilor locale. De fapt, economia rurală este treptat tot mai puțin monetizată. Plata pentru munca informală a zilierilor în cazul micilor exploatatii este tot mai rară în schimbul unei sume de bani și tot mai adesea în schimbul unor produse. Arendările rareori aduc bani, de cele mai multe ori companiile de agrobusiness preferă să facă retribuțiile în produse. Dacă cineva preferă să lucreze pământul, există puține șanse pentru a evita pierderile dacă nu lucrează suprafețe suficient de marii de teren – având în vedere prețurile strâns impuse, la cele mai multe tipuri de culturi, de către cartelurile formate de multinaționale. Același lucru este valabil și pentru creșterea animalelor, afacerea nu poate fi rentabilă fără redimensionarea producției prin investiții. Această necesitate de creștere a mărimii producției nu este înscrisă inerent în logica pieței, ci este impusă de către stat prin politici economice clare de concentare a producției, pentru a favoriza formarea de monopoluri capitaliste. Având în vedere presiunile demonetizării, populațiile cele mai vulnerabile, care nu își mai pot câștiga existența în economiile rurale informale, migrează spre marginea orașelor mari. Noi așezări informale au apărut la marginea marilor orașe în ultimul deceniu, formate din lucrătorii cei mai puțini protejați legislativ, recrutați în industria recilcatului, înca puternic nereglementată. Deseori aceste așezări sunt expediate ca „roma”, însă, bineînțeles, acest terme nu acoperă compoziția etnică diversă.
Să sintetizăm. Orașele mari actuale din România, zonele cu cea mai mare parte din forță de muncă salariată și cu cele mai multe capitaluri, și-au creat în ultima decadă arii de extracție care le deservesc procesele de acumulare. Aceste procese sunt puternic legate la lanțurile globale de capital care se localizează preponderent în aceste mari orașe, reluând la nivel național aceeași logică globală a acumulării prin formare de monopoluri și expropiere de resurse materiale a populațiilor rurale. Când ne uităm la harta „corigenților la economie” și „campionilor” nu vedem decât încă o dată o geografie internă a formelor imperiale de extracție și concentrare, similară geografiei externe în care România este înscrisă ca țară.