Capitalul este muncă defunctă care, asemenea unui vampir, capătă viață numai absorbind muncă vie, și trăiește mai mult cu cît absoarbe mai mult. Timpul în decursul căruia muncitorul muncește este timpul în decursul căruia capitalistul consumă forța de muncă cumpărată de el. Consumând pentru sine timpul disponibil, muncitorul îl fură pe capitalist.
Prelungirea zilei de muncă peste limitele ei naturale, până în toiul nopții, are doar efect paliativ și nu potolește decât în mod aproximativ setea de vampir după sângele viu.
Karl Marx, Capitalul, Volumul I
Traian Băsescu este exemplar pentru un capitalism care extrage o anumită plus-valoare din anxietățile românilor. Ca un bun capitalist, Traian Băsescu produce de multă vreme muncă afectivă moartă. Tipul lui de capitalism, și vampirismul asociat, nu poate decât să producă clone și încercări de a-i folosi strategia pentru a câștiga voturi.[1] Dacă învățăm care sunt mecanismele de producere a muncii moarte, putem să ne imaginăm cum putem să folosim diferit munca noastră afectivă vie. Ca să ieșim dintr-un anumit circuit mort al capitalului, ne putem imagina forme noi de viață care să scurtcircuiteze economia capitalistă.
Traian Băsescu a învățat că trebuie să producă și să folosească un anumit consum afectiv în România, legat de diverse chestiuni arzătoare (cum ar fi: cine sunt securiștii? cum sunt cei din PSD corupți? de ce a fost comunismul rău și cum trebuie el condamnat?). Pe piața politică au fost generate de ani buni anumite subiecte ca fiind îngrijorătoare: Securitatea și rețelele ei au fost văzute ca o putere alternativă față de instituțiile considerate democratice; corupția a fost privită ca un mod ilicit de acumulare de bunuri, în contrast cu așa zis-ul capitalism sanătos; iar comunismul a devenit, după emergența neoliberalismului triumfător, un fel de traumă care trebuie constant exorcizată. Ce a făcut Traian Băsescu strategic a fost să producă marfă afectivă din anumite vini și rușini ale spațiului public, și anume că unii sunt securiști, corupți, sau comuniști.[2]
Cum s-a ajuns la această producție de capital afectiv? Cum se transformă un afect din materialitatea lui psihică în marfă politică?
DE LA AFECT LA MARFĂ
Să luăm cazul simplu al fricii de sărăcie. Pentru că mai toți suntem afectați de ea, o producem în mod constant. O producem cînd ne uităm la banii din cont, cînd calculăm în ce investim munca noastră de zi cu zi, ori cînd ne programăm cheltuielile din viitor. Anxietatea legată de bani are o anumită valoare de întrebuințare, și anume ne folosește să ne ridicăm din pat și să ne imaginăm cum putem fi productivi. Investim un anumit timp important în producția de anxietate, pe care încercăm să o îndreptăm către scopuri practice. Dar anxietatea legată de săracie, în drumul ei de la valoarea de folosință la valoarea de schimb, trece prin transformarea ei în marfă. În loc ca ea să fie îndreptată către o critică a diferențelor dintre cei care au mult și cei care au puțin, anxietatea este cooptată sau, în termenii lui Marx, vampirizată, pe piața politică. Marfa anxietății se transformă acum în munca moartă a capitalismului. Frica de sărăcie devine în mâini capitaliste dibace frica de corupți, de comuniști sau de securiști.[3]
Traian Băsescu a știut cum trebuie să extragă plusvaloarea din anxietățile românilor. Ceea ce a făcut a fost să absoarbă o masă mare de supramuncă afectivă deja produsă în fabrica relațiilor interumane. Oamenii sunt îngrijorați și produc afecte vii cum sunt teama că își pierd locul de muncă, grija față de cei apropiați, ori speranța că cei care îi vor urma vor avea școli sau șosele mai bune.
Dar munca afectivă vie care este produsă în permanență și care reprezintă o muncă reală este absorbită pe piață, vampirizată în muncă afectivă moartă, și redirecționată către discursuri legate de corupție sau comunism. Din munca afectivă vie afectele devin marfă. Ca unul din cei mai buni vânzători din postsocialism, marfa pe care a oferit-o Traian Băsescu a fost marfa rebelului anti-, a faptului că el întruchipează statul de drept, anti-corupția și anti-comunismul. Pentru marfa lui, a cerut în schimb voturi, ca monedă de schimb.
Ce trebuie să înțelegem este că funcția votului în post-socialism nu este acceea doar de a consolida retorica statului de drept. Votul este și o parte mai largă a unei economii politice afective, parte a unui proces de schimb în care o anumită muncă afectivă reală devine muncă moartă. Ce s-a întâmplat în cazul înfrângerii la vot a lui Traian Băsescu a fost că au existat bariere în circuitul capitalului. De pildă, într-un pas necesar în circuitul capitalui afectiv și economic, marfa ar trebui să se transforme în monedă de schimb, în cazul acesta în voturi. Totuși, în circuitul de producție și schimb au început să apară contradicții, în special legate de procesul prin care marfa (imaginea candidatului) se transformă în monedă (voturi). Traian Băsescu nu a reușit, atât din vina lui cât și datorită inamicilor politici, să mai transforme munca afectivă vie în muncă moartă. Capitalul a fost strangulat într-un anumit moment important al transformării lui. Poate că s-a înecat în momentul în care a trebuit să accelereze absorbția muncii afective vii.
MOȘTENIREA LUI BĂSESCU
Faptul că Traian Băsescu devine irelevant nu înseamnă că procesul de transformare în muncă moartă a muncii vii nu va continua. Moștenirea lui Băsescu este că toți urmașii lui politici, atât la stânga căt și la dreapta, vor încerca să devină principalul CEO al muncii moarte. Spaima celor care se identifică cu dreapta este că un candidat cum este Klaus Iohannis nu reușește să producă afecte tari în spațiul public românesc, pentru că nu aruncă cu comuniști, securiști și corupți la fiecare frază. Frica aici este că Iohannis nu transformă afectele vii ale oamenilor în marfă moartă. Iohannis este prea aproape acum de profesia lui de profesor și prea departe de cea de CEO. De aici și speranțele că Macovei sau Udrea sunt mai calificate să fie producătoare de muncă moartă.
Victor Ponta încearcă să devină Capitalistul Numărul Unu prin transformarea sentimentelor pozitive de tip mândrie sau dorință de unitate în muncă moartă. Dacă Băsescu a vampirizat afectele negative, Ponta încearcă să le vampirizeze pe cele pozitive. Fericirea, așa cum ne spune și Sara Ahmed, s-a transformat într-un afect special care este cooptat de capitalismul heteronormativ.[4] Dorința de a fi fericit și unitar, ca marfa, va reprezenta rezervorul politic principal al lui Ponta. Defilarea de pe Stadionul Național nu a fost menită să producă rusificarea sau naționalismul crunt de care se tem cei de la dreapta. Ele au dorit să transforme anxietăți reale (Băsescu este grosolan, ce se întâmplă cu anumite tradiții naționale în fața neoliberalismului dezlănțuit, ori ce facem cu locurile de muncă?) în produse electorale. Singura lui legătură cu munca afectivă vie este vaga încercare de a discuta despre încrederea socială și menținerea unei brume de stat social în fața discursului pieței libere.
CE E DE FĂCUT?
Capitalul, în graba lui de acumulare afectivă, dorește să captureze munca timp de douăzeci și patru de ore. Munca afectivă reală, legată de relațiile cu ceilați, de grija față de cei apropiați, de lipsurile legate de asistență medicală sau psihologică, de disperarea legată de lipsa de locuri de muncă, devine absorbită în pasiunile politice legate de actualii candidați. O mai bună raportare față de producția noastră de emoții înseamnă să vedem cum le putem organiza în alte moduri politice. Latour ne sugerează că lipsa de speranță legată de capitalism poate să fie contracarată de ideea că sistemul capitalist este produs istoric și că se poate schimba.[5] Ca să ieșim din circuitul mort al capitalului, trebuie să organizam și să articulăm afectele noastre în modul lor viu, anti-capitalist. Putem să spunem mai tare că nu ne pasă de vot, sau că ne pișam pe el de vot.[6] Putem să ne aratăm indignarea față de producția de normalitate, sau civilizație, sau anti-comunism din spațiul public românesc. Putem să detestăm un sistem politic care nu face decât să producă muncă moartă.[7] Putem să creăm alianțe care vor produce crăpături în sistem și care, în timp, vor genera situații și posibilități noi. Putem să încetăm să muncim pentru o vreme și să observăm cu deliciu că putem lenevi. Și poate, dacă avem timp, putem chiar să începem să îl recitim pe Marx.
____
[1] Gândiți-vă la declarația Monicăi Macovei, că Ponta “este șeful crimei organizate PSD”, sau la declarația lui Klaus Iohannis că nu “va grația niciun politician condamnat pentru corupție.” Aici este centrală munca afectivă moartă asociată cu discursul corupției. În același timp, Victor Ponta este și el un important producător de muncă moartă, prin discursul lui legat de unitatea românilor. Tema unității provine și ea, ca și corupția sau comunismul, din emoții moarte, fără mare relevanță pentru anxietățile importante ale oamenilor.
[2] Totuși, ne-am înșela dacă i-am oferi prea multă importanță lui Traian Băsescu, și nu am înțelege că politica lui este un rezultat al unor alianțe de forță mai largi, cum sunt neoliberalismul economic și transformarea discursului intelectual din România în discurs liberal de dreapta. O descriere genealogică a modului în care a reușit să formeze alianțe și să capteze anumite grupuri ar clarifica transformarea lui în actor politic principal. Vezi, de pildă, investigația genealogică a lui Bruno Latour legată de transformarea lui Pasteur în erou național în Franța, in The Pasteurization of France, Harvard University Press, 1988.
[3] Vezi și analiza lui David Ost (The Defeat of Solidarity: Anger and the Politics of Post-Communist Europe, Cornell Univrersity Press, 2005) despre cum discursul sindicalist al Solidarității a fost transformat din critică socială în program conservator liberal de promovare a capitalismului în anii ’90.
[4] Sara Ahmed, The Promise of Happiness, Duke U Press, 2010.
[5] Vezi Bruno Latour, “On Some of the Affects of Capitalism,” http://www.bruno-latour.fr/sites/default/files/136-AFFECTS-OF-K-COPENHAGUE.pdf
[6] Vezi Costi Rogozanu, “Mă piș pe el de vot e mai relevant politic decât merg la vot cu Leo Burnett” http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/ma-pis-pe-el-de-vot-e-mai-relevant-politic-decit-merg-la-vot-cu-leo-burnett-108939.html
[7] Vezi și munca afectivă vie a colectivului de la Biroul de Cercetări Melodramatice, http://thebureauofmelodramaticresearch.blogspot.com