Am observat că a devenit aproape obligatoriu să explici de ce nu o votezi pe MM. De ce nu-i votezi pe ceilalți e clar: sunt fie parte a „sistemului”, fie duși cu pluta. Dar Monica e altfel, e candidatul nostru, al tinerilor urbani și educați, e cea care ne dă șansa să fim și noi o țară civilizată.
Și au apărut astfel de explicații, multe dintre ele interesante. Unele semnalau neconcordanța între idea de „candidat al celor fără putere” și faptul că MM a fost procuror pe vremea când activitatea ei consta în a-i acuza pe cei care nu pot fi decât vinovați. Alții spuneau că are mai degrabă o retorică revanșardă și conservatoare decât una progresistă, că are o foarte mică, aproape inexistentă legătură cu spiritul educat și reformator despre care tot auzim. Un interviu recent aduna o bună parte din motivele pentru care a considera că MM e „atât de altfel” nu este decât o iluzie.
Cu toate acestea, cred că principalul motiv pentru care candidatul MM este inadecvat chiar și pentru scopurile susținătorilor ei este chiar piesa centrală din programul ei electoral: realizările în reforma justiției.
Surprinzător, aici mi se pare că există o acceptare ciudată a rolului benign al MM din partea multor comentatori altfel critici la adresa ei. Replica des întâlnită sună mai degrabă așa: „E adevărat că a creat o justiție independentă și performantă, dar [insert problemă]”.
Ori aici avem cea mai gravă dintre problemele candidatului MM. A revendica drept o victorie situația în care a ajuns justiția și rolul pe care îl joacă astăzi în societate mi se pare de necrezut.
În absența unei profesionalizări și a unor mecanisme funcționale de limitare a puterii discreționare, justiția a ajuns să-și depășească cu mult atribuțiile. Dacă înainte se spunea că justiția este controlată și nu își îndeplinește funcția în stat, acum putem spune că și-a redefinit această funcție în mod creativ, iar prin consecințele acțiunilor sale, începe să joace roluri dintre cele mai nepotrivite în politică, presă sau economie.
De exemplu, faptul că „vinovăția” unei persoane se stabilește public încă din secunda în care îi apare numele în aceeași propoziție cu DNA nu e un semn de bună funcționare a justiției. Tradiția înregistrărilor, a stenogramelor și scurgerilor nu cred că poate fi considerată de cineva drept normală. Doar pentru că îi detestăm pe cei care apar în aceste dosare hiper-mediatizate nu ar trebui să credem că aceste practici abuzive sunt neînsemnate.
Un cunoscut jurnalist scria după condamnarea lui Dan Voiculescu că putem sta liniștiți, „așa ceva nu ni se poate întâmpla și nouă”. Cu alte cuvinte doar în cazul lui Voiculescu – despre care știm cu toții că e turnător, hoț și așa mai departe – este posibil ca decizia să se ia pe probe neconvingătoare. Noi, restul, care suntem buni, nu avem de ce ne teme. Dacă se referea la oamenii care semnează doar articole pe Internet (ca mine, de exemplu) și care nu trebuie să ia uneori și decizii în condiții de incertitudine, atunci poate că avea dreptate. Dacă vorbim însă de cei foarte mulți (și nu toți baroni, hoți, etc) care trebuie să semneze o decizie, să înțeleagă ce presupune o lege sau reglementare, să distingă între ce este dincolo de limita legii și ce nu, atunci așa ceva nu numai că se poate întâmpla oricui, dar se întâmplă deja.
Confundând justiția cu percepția răzbunării față de cei pe care i-am stabilit deja vinovați – cei pe care îi vedem responsabili de înapoierea economică a României – mergem pe un drum periculos. Ni se poate părea că justiția se termină la cazurile demne de presă, Voiculescu, Năstase, etc. Iar pentru că aceștia sunt din start vinovați, „las’ că știm noi ce au făcut”, considerăm că e acceptabil să interpretăm împotriva lor tot ce se poate, să facem legături forțate, să folosim probe îndoielnice, totul pentru a-i îngenunchea. O decupare dintr-o stenogramă, un prejudiciu plauzibil și gata, i-am dovedit. Dar dacă nu este așa? Dacă deciziile se bazează pe informații greșite sau ambigue? E oare în regulă să ne răzbunăm împotriva unui potențial abuz cu un alt abuz? Adică în loc de un abuz, să avem două?
Profesionalizarea justiției trebuie să preceadă independența. Iar independența trebuie să fie față de influențe exterioare procesului, nu față de judecata calității actului de justiție. Sunt deseori chestiuni cu adevărat complexe de judecat, în care înțelegerea subiectului este crucială. Ori în rechizitoriile publicate se fac conexiuni aberante care sfidează logica, se condundă noțiuni, se fac remarci demne de basme( „e revoltător”, „e inacceptabil”, etc). In condițiile acestea, când oricine poate vedea că incompetența e abundentă chiar în faza de adunare de informații, că acuzațiile sunt construite pe concepte prost înțelese, pe interceptări trunchiate și apoi însăilate după bunul plac, chiar mai putem avea încredere că munca efectivă a justiției este făcută în mod profesionist? Char îi mai putem crede din start vinovați pe cei arestați în direct? Chiar mai putem ieși în stradă de fericire că unul sau altul sunt în închisoare?
Când acceptăm soluția „las’ ca știm noi ce ai făcut” pentru o categorie de oameni, va fi greu să o izolăm acolo, ea se va aplica și la ceilalți. Paralizia și spaima induse în adminstrație unde practic se amână orice decizie, oricât de neînsemnată, unde se toarnă mormane de hârtii „de acoperire” și se fuge de responsabilitate sub amenințarea unui DNA arbitrar și imprevizibil nu cred că este ceea ce ne-am dorit prin reforma în justiție.
S-ar putea ca răzbunarea pe care o vor unii să ne coste foarte mult pe toți. Auzim mereu estimări bombastice privind costurile corupției care ne sărăcește. Dar despre costurile anticorupției prost înțelese și aplicate de ce nu vorbim? Ne este suficient să-i vedem pe câțiva oameni detestabili la închisoare ca să considerăm că „România se vindecă”. Poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva medicamentele au și efecte adverse.
Am rezolvat ceva cu corupția? Greu de crezut. Și chiar în cazul în care s-au făcut progrese, acestea au venit mai mult din schimbări structurale care mai diminuează din tentația corupției, adică din îmbunătățirea guvernanței, nu din justiția „la limită”. În schimb, avem câteva trofee de politicieni în închisoare, avem o societate isterizată, o administrație paralizată, legături dubioase justiție-servicii-presă economie și cam atât.
Aceasta este moștenirea MM. Nu spun că e doar responsabilitatea dumneaei, dar judecând după cât de dispusă e să își revendice aceste „succese”, este foarte posibil să fi avut într-adevăr o mare parte din merit.
Există fără îndoială și multe aspecte pozitive, inclusiv faptul că justiția are acces la oameni cu funcții importante în stat. Dar dacă pentru a-i înfunda pe ei se ajunge la situația în care o instituție devine atotputernică și stabilește soarta oamenilor pe baza unor probe firave, în care se scot dosare din sertar când apare nevoia, în care incompetența este lăsată să stabilească adevărul, reforma în justiție se poate declara fără echivoc un eșec.
În concluzie, dincolo de motivele, pertinente de altfel, pentru care MM nu este un candidat al „celor fără de putere”, consider că nici măcar un candidat al justiției nu este. Este un candidat cu un singur obiectiv: răzbunarea. Pot înțelege și un astfel de obiectiv, dar când MM pretinde că vede pentru sine un rol asemănător cu al lui Mandela, deja se merge prea departe.