Aseară a avut loc un moment politic important, pe care merită să încercăm să ni-l explicăm. Să plecăm de la lucrurile cele mai elementare şi evidente.
1. Opoziţia politică refuză în continuare să existe. Pierduţi în isteriile lor mărunte şi în repetarea mecanică a tot ce spune preşedintele (cu NU în faţă, dar un NU care nu valorează nimic), opoziţia a părăsit terenul şi chiar dacă, prin miracol, liderii ei vor începe de mîine să spună ceva care merită ascultat, va dura ceva pînă cînd cineva să îi şi asculte. Prin consecventa ei irelevanţă, opoziţia scade continuu miza alegerilor şi a ideii de alternanţă. Logic vorbind, declinul accentuat al democraţiei din ultimul timp ar spori mult valoarea unei simple alternanţe la putere, dar în condiţiile în care opoziţia insistă să copieze puterea pînă la detaliu, adică acceptă şi exacerbează acest declin al democraţiei, ea însăşi pune în discuţie valoarea unei alternanţe la putere.
2. Ce s-a întîmplat aseară este exact consecinţa acestui fapt: în lipsa opoziţiei politice, o iniţiativă politică arbitrară rămîne să fie contestată de societatea civilă intelectuală şi de simplii cetăţeni a căror nemulţumire se organizează singură. Nu doar opoziţia, dar nici sindicatele nu contează real în jocul puterii. Dacă nici pe legea asta care lovea direct în membrii lor nu au reuşit să mobilizeze nimic semnificativ, probabil că şi acolo e ceva cu adevărat defect.
3. Catalizatorul nemulţumirii care a produs răsturnarea politică spectaculoasă de aseară a fost, deci, societatea civilă. Sîntem o societate hiper-elitistă în care mare parte a resurselor, puterii şi prestigiului se concentrează într-un nucleu foarte îngust de “elite”, dintre care cele intelectuale rămîn foarte importante. Că ne place sau nu, acest hiper-elitism pare a fi acceptat din mai toate părţile, ca mecanism fundamental de funcţionare a societăţii.
4. Dar cel puţin la fel de importantă a fost participarea directă, nemediată, a cetăţenilor nemulţumiţi, participare care, indiferent de număr, e întotdeauna spectaculoasă. E o mare prostie încercarea de discreditare a participării pe motiv de mobilizare politică a opoziţiei, alte manevre obscure etc. Un fanatic al puterii actuale explica aseară la TVR că doar 20% dintre participanţi sînt nemulţumiţi autentici, restul manipulaţi. Este o aberaţie, erau oameni normali din toate categoriile şi era cît se poate de evident că ceea ce îi scosese din casă era doar o nemulţumire persoanlă acută.
5. Este posibil ca cedarea aparent inexplicabilă a preşedintelui să se fi datorat tocmai faptului că jocul s-a mutat, vizibil, dinspre antrenamentul lejer cu sacul de box al opoziţiei spre confruntarea reală cu o nouă alianţă dintre societatea civilă şi o forţă populară directă. Cînd societatea civilă te-a numit pe post nenumlţumirea ei contează, iar cînd, cu toate acestea, ai impresia că reprezinţi la modul direct şi absolut poporul, contestarea directă a poporului doare mai rău ca orice.
6. Acest moment de cotitură politică invită la forme alternative de putere care să exploreze alianţa dintre societatea civilă şi cetăţeni şi care să încerce o reprezentare politică a acestora şi în această modalitate. Sindicatele ar fi perfecte să activeze şi ele pe această zonă, iar dacă opoziţia politică va decide să îşi întrerupă somnul de frumuseţe, cu atît mai bine. Sper să o facă, dar acum pare un lucru destul de improbabil şi greu de realizat.
Şi totuşi, preşedintele are, zilele acestea, toate motivele să fie fericit. E clar că preşedintele nostru şi-a dorit să fie ceea ce Victor Orban chiar este, o mînă dură de fier care conduce cu putere cvasi-absolută şi care reformează în conformitate cu un plan semi-divin întrega societate. Ei bine, zilele astea în care Orban e îngenuncheat în faţa FMI şi UE şi în care utopia lui prolixă a unei autarhii naţionaliste în cadrul UE eşuează spectaculos, cred că Traian Băsescu, cu tot eşecul de aseară şi cu tot derizoriul condiţiei de falsă mînă de fier, are de ce să fie fericit.