Ideea nu este că Syriza nu trebuia să se alieze cu un partid de dreapta – deci ideea nu e să rămânem la nivel politologic –, ci că analiza economică, a fundamentelor, arată că: orientarea economică asumată de Syriza e cam falimentară şi că, dimpotrivă, orientarea radical de stânga e nu numai posibilă, ci şi singura soluţie.
Syriza ca model: de urmat sau de ne-urmat?
Deoarece a presupus că UE o va plăti totuşi pentru ca să nu producă un cutremur în sistemul european, marea problemă e că, deja înainte de alegeri[1], Syriza şi-a estompat obiectivele radicale de la începuturile sale, vorbind mai degrabă de „austeritate extremă” (în ton cu liberalii americani ce urăsc „sărăcia extremă”, „lupta împotriva sărăciei extreme şi a excluziunii” fiind în general un obiectiv programatic – chiar dacă nu real – al soc-dem. europene şi nu numai): se pare că dificultăţile reale au făcut-o să viseze mai degrabă la o „nouă alianţă patriotică”[2] decât la una de clasă. Dacă nu ar fi făcut-o, atunci ar fi avut drept aliaţi chiar partidul comunist şi alte forţe radicale de stânga. Ceea ce ar fi dus la obţinerea majorităţii în urma alegerilor şi la posibilitatea de a ţine piept zâmbind Uniunii Europene şi, în general, capitalului financiar mondial.
Dar, din păcate, asta nu s-a întâmplat: iar această tactică de fragmentare a forţelor de stânga, iniţiată de către capitalul mondial, nu a aparţinut de această dată „tuturor acestor forţe”, ci numai Syrizei. Căci ea a fost aceea care a renunţat la obiectivele de naţionalizare, ieşire din NATO şi restructurare a economiei potrivit unor principii anti-capitaliste: o sinucidere, în fond, şi o trădare, încă o dată, a ideii de stânga radicală şi a imaginii acestei stângi în ochii oamenilor dezamăgiţi.
„Ca urmare”, Syriza „a trebuit” să se alieze cu un partid declarat de dreapta destul de radicală, ca să ne exprimăm mai eufemistic: alianţa cu ANEL face ca separarea statului de Biserică să nu mai aibă loc, nici scăderea privilegiilor ofiţerilor din armată şi servicii şi nici scăderea cheltuielilor militare. Dar asta înseamnă că Syriza nu vrea – dar, încă o dată, nu datorită vreunor împrejurări întâmplătoare post-electorale, ci de un an, înaintea alegerilor – decât o „negociere” cu creditorii internaţionali pentru a uşura situaţia populaţiei. Nu va da înapoi pentru a nu pierde încrederea poporului[3]? Hm: o asemenea atitudine este şi pentru că e mai probabil ca Grecia să primească totuşi o reducere a datoriilor sale la creditorii occidentali, din moment ce oricum nu poate să le plătească, deci aceştia speră că astfel vor primi totuşi ceva; inflexibilitatea europeană este mai degrabă o mască[4]. Şi oricum, Grecia este exclusă din QE până în iulie „din motive tehnice”, ceea ce permite o dată mai mult încordarea muşchilor Greciei în faţa propriului popor: iar în iulie Banca Centrală Europeană va putea cumpăra obligaţiuni greceşti „dacă se va realiza un acord”. Iar dacă un stat „nu mai are datorii atât de mari”, înseamnă că se poate împrumuta din nou, nu?
Sigur că deja simpla existenţă a Syrizei la frâiele guvernului, adică ţintele sale sociale (de creştere a salariului minim şi de oprire a tăierilor în salarii şi pensii, reducerea impozitului pe combustibilul de încălzit, sănătate gratuită pentru şomeri şi cei fără asigurare medicală, cea de a 13-a pensie celor cu pensii mai mici de 700 de euro, electricitate şi hrană gratis pentru cele mai sărace 300.000 de familii, ) – care înseamnă că returnarea banilor împrumutaţi din UE ar fi încetinită – reprezintă un pericol pentru capitalul financiar. Şi din lume şi din Grecia. De aceea a şi avut loc scăderea imediată a valorii obligaţiunilor elene pe bursele europene şi greceşti[5]. Dar, ironie, atacul capitalului financiar european împotriva capitalului financiar grec a vrut mai degrabă să dea un semnal politic, deoarece scăderea preţului obligaţiunilor duce la o creştere a atractivităţii lor în speculaţie: vor fi unii care, concomitent cu presiuni uriaşe asupra Greciei, vor câştiga ceva.
După cum a avut loc şi o anumită fugă a capitalurilor.
- a) De aceea, singura soluţie de tip deus ex machina (deci cumva exterioară schimbărilor structurale) de a opri politica UE faţă de Grecia – această politică vrea să arate că nu acceptă nici o ştergere nouă a datoriei[6], că „statele UE nu sunt suverane” şi că băncile care le împrumută „nu sunt responsabile pentru nici o pierdere adusă de împrumuturi”; şi că „populaţiile, „singurele responsabile”, „trebuie să accepte reducerea standardelor lor de viaţă pentru ca băncile să nu sufere ele pierderi”[7] – este alinierea la Rusia şi obţinerea sprijinului financiar de la BRICS[8]. În treacăt fie zis, o asemenea aliniere e cam greu de realizat din punctul de vedere al ANEL – care a primit portofoliul Apărării în noul guvern – deoarece, deşi este pentru relaţii comerciale strânse cu Rusia şi China, nu pune sub semnul întrebării apartenenţa la NATO[9].
Dar Syriza însăşi pare să folosească apropierea de Rusia ca pe o ameninţare la adresa Comisiei Europene, FMI, Băncii Centrale Europene (aşa-numita Troică) de a obţine ştergerea datoriei pentru contracararea austerităţii[10]. Cam ca social-democratul Andreas Papandreu[11]. Iar dacă va reuşi, va fi numai în urma „consensului” capitalului rusesc, rezultatul neducând la obiectivele dorite de populaţie, ci la noi taxe – necesare serviciului datoriei – ce vor atinge în mod deosebit micii negustori, împinşi astfel în mâinile partidului fascist, ca şi populaţia ce va cumpăra mai scump[12].
Oricum, a crede că doar raporturile de forţe internaţionale vor fi cele care vor asigura victoria unei politici interne ce intenţionează să scape din strânsoarea austerităţii neo-liberale şi să implementeze o politică welfare state, este şi naiv şi contra-productiv. Deoarece şi în Rusia şi în China există o pătură de mari deţinători de proprietate privată, pătură legată de jocurile capitalului mondial şi care, deşi interesată ca ţările ei să nu fie înfrânte în lupta dintre unipolaritate şi multipolaritate, nu doreşte politici economice – ce se pot chiar generaliza – care să micşoreze sau anuleze „avantajele comparative” ale diferitelor colţuri ale lumii, avantaje din care ea îşi trage puterea.
Sigur că ceea ce se întâmplă acum în Grecia – ca şi în alte ţări – face parte din lupta dintre unipolaritate, susţinută de SUA şi aliaţii săi, şi multipolaritate, promovată de Rusia, China şi, în general, BRICS şi unele ţări din America Latină. Adică protagoniştii acestei lupte vor să oprească sau, invers, să folosească revolta populaţiilor pentru a mări sau micşora numărul aliaţilor de o parte sau alta. Dar a crede că această revoltă ar fi determinată de „mâna Rusiei” e la fel de absurd cu a gândi că răscoala din 1907 sau opoziţia recentă de la Pungeşti împotriva gazelor de şist ar fi fost iniţiate de aceeaşi mână. Aş spune că, dimpotrivă, tocmai caracterul contradictoriu al intereselor din Rusia – de a apăra bogăţiile interne de capitalul occidental dar, în acelaşi timp, de a organiza ţara în mod capitalist – face ca această ţară să acţioneze contradictoriu: să susţină şi cercuri – ca acelea clericale, de exemplu – care nu sunt foarte favorabile revoltei ca atare, ci doar orientării multipolare.
Numai a intra în tabăra multipolarităţii nu e suficient: deoarece multipolaritatea însăşi nu duce la anularea proceselor economice şi sociale iraţionale şi distructive.
- b) Deci soluţia structurală este mult mai importantă. Dacă ar fi existat un consens între Syriza şi partidul comunist asupra obiectivelor radicale, atunci guvernul ar fi putut să ia toate măsurile necesare: votul favorabil în parlament ar fi fost asigurat şi Syriza nu ar fi trebuit să se streseze că votul ar depinde doar de viziuni comune punctuale, probabile doar până la un punct în cazul alianţei actuale cu ANEL[13].
Chiar dacă banca BRICS ar împrumuta avantajos Grecia pentru a-şi realiza obiectivele sociale – ceea ce capitalul occidental nu ar face niciodată – oare titularii acestei bănci ar fi de acord nu cu aceste obiective luate separat, ci cu direcţia dată de ele şi contagiunea ei? Dar se poate oare construi ceva trainic numai pe seama banilor veniţi din afară? Şi oare oprirea privatizării companiilor publice (de exemplu, porturile din Pireu şi Thessaloniki) care au mai rămas e suficientă? Căci punerea băncilor private falimentare sub control public nu e suficientă, din moment ce această măsură a avut deja loc după 2008.
b’) Schimbarea sistemului de taxare, adică impunerea proporţională a marelui capital din ţară, un alt punct din programul Syrizei: dar dacă asta duce, pur şi simplu, la plecarea marelui capital şi, deci, la scăderea locurilor de muncă, nu e mai simplu ca el să fie naţionalizat? Frica unora care au mai citit analize anterioare ale mele şi care cred chiar că argumentele logice şi concluzia naţionalizării proprietăţii private ar constitui infracţiuni[14] este cu totul refractară faţă de contradicţiile de neîmpăcat ale unei politici a jumătăţilor de măsură. Căci dacă fiscalitatea progresivă, audit-ul datoriei naţionale[15], îmbunătăţirea serviciilor sociale, proprietatea de stat asupra unei părţi a economiei, intervenţia statului în economie pentru a proteja mica întreprindere şi locurile de muncă au fost măsuri social-democrate banale în Europa de acum 40 de ani şi ceva[16], astăzi capitalul mondial în criza sistemului său nu le mai acceptă: deci pur şi simplu nu mai intră în logica fazei actuale transnaţionale. Aşa că sunt necesare măsuri care forţează în aşa fel încât obiectivele de mai sus să fie realizate.
b”) Separarea băncilor comerciale – unde economiseşte populaţia şi de unde se împrumută producătorii – de băncile de investiţii, care speculează, este o măsură binevenită, desigur, dar numai din punctul de vedere al celor care vor să pună la adăpost „populaţia” de capitalul speculativ. De fapt, această măsură face parte tot din strategia ce prezervă sistemul.
b”’) Şi cum poate avea loc „combaterea evaziunii fiscale, a corupţiei şi clientelismului” în afara distrugerii relaţiilor capitaliste ce întăresc reciproc capitalul privat şi birocraţia publică?
b””) Naţionalizarea băncilor – nu pentru a le revinde sectorului privat după ce au fost capitalizate, ca după 2008: şi în Grecia şi, de exemplu în Olanda, statul plătind pentru ele 140 de miliarde de dolari[17], ci – pentru a le pune în slujba obiectivelor sociale ale populaţiei, este astfel logică. b””’) La fel, naţionalizarea băncii centrale şi re-subordonarea ei faţă de economia reală şi guvern, şi nu faţă de capitalul european (deja din 2001). Sau, ca să joace mai fin, dublarea băncii centrale de o bancă autonomă faţă de capitalul european şi funcţionând ca interfaţă cu New Development Bank a BRICS[18]. Dar Syriza nu are în program aceste lucruri.
b”””) La fel de logică este naţionalizarea minelor – Grecia fiind astăzi a doua ţară europeană cu cel mai mare minerit de aur, şi are capacitatea de a depăşi Finlanda în 2016[19] – ar permite o rapidă re-industrializare pe baza resurselor reale şi ar ocoli, astfel, o monetizare a rezervelor de devize şi o batere nesfârşită de bani. Syriza nu are în program acest aspect (naţionalizarea minelor şi a marilor corporaţii fiind susţinută doar de ANEL şi de comunişti[20]).
b”””’) Linia strategică ce nu mai poate fi ocolită – decât cu preţul prelungirii sine die a unor suferinţe sociale extreme – este : exproprierea bogăţiilor ilicite, naţionalizarea marilor corporaţii şi impunerea unor legi economice care să înlocuiască obiectivul profitului privat cu acela al nevoilor reale ale populaţiilor[21]. Deoarece: cum poate să existe „finanţare publică pentru sănătate şi educaţie gratuite”[22] în mod universal fără desfiinţarea proprietăţii private?
b””””) Stabilizarea monetară – în sensul de eradicare a valorilor rezultate din speculaţie financiară şi de re-legare a sistemului financiar-bancar de economia reală, şi deci de nevoile reale şi de pace ale oamenilor – este posibilă numai într-o politică ce se opune capitalismului.
Caracterul soc-dem al Syrizei face ca ea să nutrească iluzia că ar putea păcăli capitalul european şi mondial: adică ar obţine bani în continuare de la acesta pentru a-şi îndeplini obiectivele sociale. Şi iluzia că, în faţa opoziţiei absolute a Troicăi, punerea în lucru a unor alternative mai radicale decât cele dorite în programul Syrizei ar fi socotite drept simple urmări ale opoziţiei capitalului şi că, deci, ar fi acceptate şi de restul de 60 şi ceva la sută dintre alegătorii eleni.
Or, nici o forţă de stânga nu trebuie să-şi facă griji despre atragerea populaţiei. Deoarece adevăratul radicalism al obiectivelor de stânga nici nu este cel al mijloacelor – naţionalizare – ci numai cel al scopului. Iar scopul este cel de a da o motivaţie pentru stima de sine şi rostul uman al fiecărui individ. Ce facem, deci, cu problema locurilor de muncă?
Ce înseamnă muncă pentru toţi?
- Nu e locul, desigur, de a face teorie despre ce înseamnă muncă. Dar dacă plecăm de la situaţia actuală – în care, pe de o parte, lipsa locului de muncă duce la lipsa mijloacelor de trai iar pe de altă parte, locul de muncă este văzut de către foarte mulţi oameni drept sursa unei situaţii materiale avantajoase – atunci, întâi, asigurăm venitul minim/decent pentru fiecare.
Se cunosc discuţiile actuale despre această problemă: că este necesar, că este posibil din punctul de vedere al avuţiei mondiale dar greu din cel al potrivirii diferitelor semnificaţii de „minim” şi „decent”, că trebuie o presiune asupra decidenţilor – în Europa şi în lume – pentru ca ei să accepte o ştirbire a capitalului pentru un venit universal.
Dar ruperea acestei probleme de cele ale relaţiilor economice face ca totul să rămână la nivelul vorbelor şi intenţiilor.
Cum s-ar mai realiza avantajul comparativ al ţărilor dacă ar exista un venit minim universal? Ar mai găsi capitalul forţă de muncă ieftină?
Dar asta înseamnă că o urmărire a profitului şi o organizare a economiei subordonată acestei urmăriri nu fac casă bună cu venitul universal. Transformarea societăţii este, astfel, rezultatul obiectivului de bun-simţ al fiecărui om, şi nu al vreunei axiome savante.
- Dar dacă toţi ar putea trăi fără să muncească şi-ar mai rupe cineva oasele sau şi-ar mai sfărâma capul „mergând la serviciu”? Şi nu cumva a voi locuri de muncă pentru toţi este advers progresului tehnic care reduce cu mult nevoia de forţă de muncă? Şi nu cumva aceeaşi „bună intenţie” se soldează cu locuri de muncă fictive, o umflare a funcţionărimii şi a fariseismului leneş şi, deci, un nou fel de exploatare?
A doua mare problemă este, aşadar, a felului de muncă. Scopul muncii nu mai este, evident, obţinerea profitului privat, şi nici recunoaşterea într-un sistem bazat pe dominaţie-supunere: noua muncă este nesilită, plăcută, dorită. Dar cum poate avea loc integrarea muncii fizice şi a celei intelectuale, integrarea educaţiei şi muncii (educaţia permanentă), cum poate avea loc desfiinţarea falselor locuri de muncă şi criterii, cum poate avea loc mişcarea liberă a oamenilor (circulaţia forţei de muncă, se spune astăzi), multiplicarea şi eliberarea oportunităţilor pentru noi ocupaţii şi noi manifestări ale creativităţii?
Transformarea relaţiilor sociale se impune, iar a nu pleca de la această nevoie a creativităţii şi stimei de sine a fiecăruia înseamnă a reduce stânga la o ameliorare a capitalismului. Deja imposibilă, dar oricum insuficientă.
Avertisment
Exemplul Syriza, adică problemele pe care le ridică, este benefic pentru toate ţările: inclusiv pentru Rusia, unde guvernul şi chiar banca centrală şovăie sau încearcă să facă echilibristică între interesele capitalului financiar, al celui industrial şi ale populaţiei. (Vezi recenta mişcare a băncii centrale ruse de reducere a ratei dobânzii – ce favorizează în principiu capitalul din construcţii şi, implicit, din amontele şi avalul său – dar care nu înviorează economia[23] decât odată cu alte măsuri, ne-monetariste).
Şi inclusiv pentru ţări ca Ungaria, care caută să taie puţin din nasul băncilor şi al capitalului străin, rămânând în acelaşi timp loială UE. (Dar mult timp această poziţie nu poate fi susţinută, schimbându-se mai degrabă spre din nou totala supunere faţă de capital sau spre alinierea la multipolaritate).
Iar principala problemă pe care o ridică acum Grecia este de a nu reduce schimbările la plata sau nu a datoriilor şi la cheltuirea banilor pentru uşurarea austerităţii. Chiar dacă Syriza reprezintă acum lupta pentru re-câştigarea suveranităţii naţionale, aşa cum acest obiectiv nu poate fi neglijat[24] – el explică şi larga adeziune populară alături de noul guvern – nu poate fi neglijată nici condiţia sine qua non a realizării adevăratei suveranităţi, a adevăratei democraţii: condiţia de a sparge limitele jocului financiar-economic capitalist.
Ce poate face Syriza ar fi şi în funcţie de constituirea unor forţe asemănătoare – dar vezi deja Podemos în Spania – în restul Europei[25]: o veche idee teoretizată de Marx şi Lenin, dar care nu poate fi ruptă de îndrăzneala schimbărilor structurale interne. Sigur că există mereu speranţa în presiunea populară asupra inerţiei celor de la conducere[26], dar oare este suficientă această presiune asupra Syrizei, dacă ea însăşi nu vede că nu mai există decât soluţii radicale împotriva capitalului mondial?
Un pericol este, oricum, obişnuirea populaţiei cu ideea că aşteptările ei trebuie să se limiteze la revenirea la situaţia „ne-austeră” de dinainte de 2008. Iar a limita aspiraţiile de demnitate şi creativitate înseamnă a îndrepta din nou oamenii spre dez-implicare socială, spre individualismul unei welfare consumiste.
Concret, pericolul cel mai mare este dezamăgirea populaţiei de ceea ce înseamnă „stânga radicală” şi, pe fondul apatiei, orientarea ei spre radicalismul de dreapta, sprijinit de capital. Dar dacă aşa ceva s-a mai întâmplat în lume – atunci când, după Primul Război Mondial social-democraţia s-a dovedit inconsecventă, trădătoare încă o dată şi incapabilă de radicalism de stânga, deci când s-a discreditat, iar locul ei a fost luat de fascism – mai putem noi oare concepe repetarea unei asemenea experienţe şi să devenim noi înşine trădători şi înfrânţi? Fascismul nu este urmarea încălcării mersului actual al „democraţiei” înrobirii prin datorii, nu este alternativa încălcării compromisurilor, ci dimpotrivă este urmarea acestora[27]. De aceea, o politică ce oferă populaţiei doar compromisuri pentru ştergerea aspectelor extreme ale capitalismului, care induce ideea că singurul lucru care se poate face este ameliorarea capitalismului nu duce nici la câştiguri pe termen lung nici măcar pe această linie strategică, şi nici la o schimbare a mentalităţii fricii şi supunerii.
Un alt pericol este ruperea propriului efort anti-austeritate hic et nunc de solidaritatea internaţionalistă care urmăreşte transformări de respiraţie largă şi lungă.
Valul de compromisuri de clasă din Grecia va avea ecou în întreaga lume[28]: de aceea este momentul grec atât de important, şi pentru capital şi pentru populaţii. Adevărata suveranitate a ţărilor nu se realizează prin aceste compromisuri, ci prin suveranitate populară, printr-un front unit ce o reprezintă. Suntem tentaţi să sperăm că Syriza joacă abil şi că va reuşi să obţină tot ce a vrut. Dar acest tot nu este decât atacarea „exceselor” capitalismului. Or, capitalismul însuşi este excesiv. De aceea este nevoie de critică, de acţiune.
[1] Savas Michael Matsas, What alternative to the EU crisis propose Syriza and Tsipras ?
(January 2014) January 16, 2015,
http://redmed.org/article/what-alternative-eu-crisis-propose-syriza-and-tsipras-0; L’accord BCE-Syriza pour sauver l’Euro : allégement de la dette grecque contre poursuite des « réformes structurelles », http://www.solidarite-internationale-pcf.fr/article-l-accord-bce-syriza-pour-sauver-l-euro-allegement-de-la-dette-grecque-contre-poursuite-des-reformes–125427670.html.
[2] Robert Stevens, Who are the Independent Greeks?, 28 January 2015,
http://www.wsws.org/en/articles/2015/01/28/ingr-j28.html.
[3] Aggelos Skordas, Greek PM Tsipras Hits the Road Declaring ‘We Won’t Take a Step Back’, Jan 31, 2015, http://greece.greekreporter.com/2015/01/31/greek-pm-tsipras-hits-the-road-declaring-we-wont-take-a-step-back/.
[4] Vezi dezvăluirea lucrurilor de către Philippe Legrain, fostul consilier economic al Comisiei Europene, Why Greece needs debt relief, 21 Jan 2015, etc., http://www.philippelegrain.com/.
[5] Greece’s New Leader Vows to Avert Fatal Clash With Creditors; Greek Markets Sink Further, http://www.bloomberg.com/news/articles/2015-01-28/tsipras-plans-to-avert-catastrophe-as-greek-markets-sink-further.
[6] Pentru că nu mai sunt condiţiile de după Primul Război Mondial, amintite de Melenchon (http://www.legrandsoir.info/l-effet-domino-vite.html, citat în Chems Eddine Chitour, La victoire de Syriza : Tragédie grecque ou début du printemps des peuples?, 29 janvier 2015, http://www.mondialisation.ca/la-victoire-de-syriza-tragedie-grecque-ou-debut-du-printemps-des-peuples/5428231). Acum e criză de sistem, şi singura şansă a capitalului e de a obţine cât mai mult hic et nunc. Nu prea mai poate să construiască mare lucru pe vreun câştig politic sau economic într-un viitor mai îndepărtat de momentul actual.
[7] Paul Craig Roberts, Is Democracy Dead In The West? Greece and its EU Creditors, http://www.paulcraigroberts.org/2015/01/29/democracy-dead-west-paul-craig-roberts/.
[8] Ibidem.
Vezi şi Moscow Might Bailout Greece: Russian Finance Minister, January 31, 2015, http://www.globalresearch.ca/moscow-might-bailout-greece-russian-finance-minister/5428564.
Vezi şi Joaquin Flores, Greece: Meaningful Economic Reforms Could Come Through BRICS and Russia?, January 27, 2015, http://www.globalresearch.ca/greece-meaningful-economic-reforms-could-come-through-brics-and-russia/5427531.
[9] Robert Stevens, Who are the Independent Greeks?, 28 January 2015,
http://www.wsws.org/en/articles/2015/01/28/ingr-j28.html.
[10] Joaquin Flores, Greece: Meaningful Economic Reforms Could Come Through BRICS and Russia?, January 27, 2015, http://www.globalresearch.ca/greece-meaningful-economic-reforms-could-come-through-brics-and-russia/5427531.
[11] Ioanna Zikakou, Alexis Tsipras May Follow in Andreas Papandreou’s Footsteps, Jan 26, 2015, http://greece.greekreporter.com/2015/01/26/alexis-tsipras-may-follow-in-andreas-papandreous-footsteps/
[12] Joaquin Flores, Greece: Meaningful Economic Reforms Could Come Through BRICS and Russia?, January 27, 2015, http://www.globalresearch.ca/greece-meaningful-economic-reforms-could-come-through-brics-and-russia/5427531.
[13] Şi Syriza şi ANEL doresc ca Germania să dea înapoi banii luaţi de către ea de la Banca Greciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, astăzi ceva în jur de 11 miliarde de euro (Greek elections: Five things Syriza wants to change, 28 January 2015, http://www.bbc.com/news/world-europe-31003070).
Şi la asta Germania, creditorul cel mai mare ale Eladei, cum poate să reacţioneze decât inflexibil?
[14] https://www.criticatac.ro/27043/in-faa-crizei/#comment-316062.
[15] Podemos discută de audit-ul datoriei pentru a vedea ce e legitim şi ce e nelegitim în ea, https://www.criticatac.ro/27128/fragmente-din-programul-podemos/.
[16] Binoy Kampmark, Greece’s Exit from the Eurozone? The Rumblings of the Left. Podemos, Syriza, January 25, 2015, http://www.globalresearch.ca/greeces-exit-from-the-eurozone-the-rumblings-of-the-left-podemos-syriza/5426831.
[17] Roberto Savio, Banks, Inequality and Citizens, (27 janvier 2015),
http://www.cetri.be/spip.php?article3763&lang=fr
[18] Joaquin Flores, Greece: Meaningful Economic Reforms Could Come Through BRICS and Russia?, January 27, 2015, http://www.globalresearch.ca/greece-meaningful-economic-reforms-could-come-through-brics-and-russia/5427531.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Andre Damon, Capitalism and the global plutocracy, 21 January 2015, http://www.wsws.org/en/articles/2015/01/21/pers-j21.html.
[22] Winnie Byanyima, Inequality and climate change: 2015’s challenges, Jan 19 2015
https://agenda.weforum.org/2015/01/inequality-and-climate-change-twin-challenges-of-2015/.
[23] Central Bank decision on key rate causes mixed reactions, January 31, 2015,
http://itar-tass.com/en/economy/774594.
[24] Jacques Sapir, SYRIZA : L’Allemagne entre deux maux, 30 janvier 2015, http://www.mondialisation.ca/syriza-lallemagne-entre-deux-maux/5428433.
[25] Giorgos Katsambekis, A government of the Left in Greece: the coalition of SYRIZA with ANEL and what lies ahead, 30 January 2015, https://www.criticatac.ro/lefteast/coalition-of-syriza-with-anel-2/.
[26] Ibidem.
[27] Mehmet Karaoğlu, Post-Elections in Greece and The Left, January 25, 2015,
http://www.globalresearch.ca/post-elections-in-greece-and-the-left/5426718.
[28] Ibidem.