De fapt, ea este doar o transcriere confuză a dorinţei de a controla conflictul de clasă de astăzi. Deoarece reduce complexa problemă a poziţiei de clasă mediate de relaţii economice şi de ideologii la antagonismul dintre vârfurile dominante şi restul populaţiei. Metafora a vrut să stimuleze protestul anticapitalist, sugerând că polarizarea – în ţările dezvoltate şi în lume – ar fi cantitativ extremă şi că poate fi inversată printr-un „asalt final”. În realitate, lucrurile sunt mai complicate, iar valoarea metaforei constă numai în sublinierea stadiului calitativ extrem al contradicţiilor sociale.
Altfel, în umbra acestei metafore am putea să credem că ar exista 99% din voturi pentru politica de stânga. Or, nu e aşa.
Cei 1%…
Obiectivul acestui text nu este, desigur, de a analiza structura socială a capitalismului foarte târziu (după cum se ştie, termenul capitalism târziu a fost folosit de mari nume ale cercetării sociale). Ci de a vedea, încă o dată, care este temeiul economic al comportamentului politic al oamenilor, sau condiţia economică a categoriilor sociale şi cum influenţează această condiţie orientarea politică. Căci desigur, atitudinile politice sunt şi rezultatul influenţelor ideologice şi denotă chiar o nesuprapunere a condiţiei economice şi a ideologiilor asumate. Totuşi, condiţia economică este foarte importantă.
Cei 1% sunt, desigur, marii deţinători ai proprietăţii private din lumea pe care vor să o privatizeze cu totul: posesorii portofoliilor semnificative de acţiuni, personalul executiv al companiilor, bancherii, conducătorii media, ofiţerii superiori din armată şi servicii, feţele bisericeşti de la vârf. O întrepătrundere-suprapunere a marii burghezii şi a birocraţiei foarte înalte mondiale: aici, a vârfurilor „clasei capitaliste transnaţionale” a capitalismului târziu.
Dar oare sunt ei doar 1%? Dacă avem în vedere discrepanţa dintre miliardarii planetei şi restul populaţiei – în 2013, 85 cei mai bogaţi multi-miliardari stăpâneau mai mult de 50% din bogăţia lumii, mai mult decât 3,5 miliarde de oameni din China, India, SUA şi UE laolaltă[1], iar puterea lor a crescut după un an la doar 80 de multi-miliardari[2] – atunci lucrurile par clare. Este vorba de privilegiul averii, care face nu doar ca cele mai bune condiţii de viaţă[3] ci şi controlul deciziilor de viaţă şi de moarte a restului planetei să aparţină celor care deţin acest control.
După cum, distanţa imensă dintre aceşti 1% şi ceilalţi permite cifrele metaforei: bogăţia jumătăţii sărace a populaţiei lumii a fost mai mică în 2014 decât în 2009[4]. Sau: în 2016, cei 1% vor stăpâni averea combinată a celorlalţi 99%[5]. Şi deşi există critici ai studiilor Oxfam despre inegalitate, sărăcia este ascunsă de scheme şi figuri în timp ce bogaţii lumii sunt conştienţi de ea dar, în acelaşi timp, nu acceptă nici o măsură ce le-ar ataca locul[6].
Totuşi economiştii ştiu foarte bine că nu e vorba doar de 1%, ci de cincimea superioară – deci 20% – a populaţiei, ale cărei venituri cresc cel mai mult şi cel mai repede.
Această direcţie a evoluţiei societăţii a fost susţinută de politica inegalităţii taxării în funcţie de avere. Dar nu este vorba aici de impozitarea progresivă – care presupune creşterea impozitelor pe măsura creşterii averii şi profiturilor – ci, tocmai invers, de reducerea taxării tocmai pentru bogaţi, de o impozitare regresivă. Ca urmare, pe plan mondial taxarea bogaţilor a scăzut de la sfârşitul anilor 70 în 29 de ţări[7]; iar de ex., în statele americane s-a constatat că, după o asemenea taxare regresivă, veniturile după taxare au fost mai puţin egale decât înaintea taxării[8], şi că sistemele de taxe din fiecare stat american cercetat sunt incorecte/ne-egalitare, tocmai prin faptul că cel mai mult se taxează consumul şi lipseşte impozitarea progresivă: ca urmare, orice eventual beneficiu de pe urma reducerii directe a taxării celor săraci este neutralizat[9]. De aceea, concluzia cercetării este: „Lăsând la o parte preocupările morale, crearea unor sisteme de taxe mai corecte este un imperativ economic. De patru decenii, partea de venit şi bogăţie a celor de la vârful scării veniturilor a crescut foarte mult, în timp ce salariile şi veniturile familiilor de muncitori şi middle-class au stagnat[10]; astăzi, în America vârful de 20% câştigă mai mult venit decât ceilalţi 80%. Ca urmare, statele care au un sistem regresiv de taxare a vânzărilor, accizelor şi proprietăţii mai degrabă decât un sistem al taxării veniturilor s-au confruntat cu un mai rapid declin al veniturilor decât statele care au structuri mai proporţionale de taxe”[11]. În 2015, cei mai săraci 20% dintre americani vor plăti ca taxe şi impozite 10, 9% din veniturile lor, middle-class va plăti 9,4%, şi 5,4% vor plăti cei din vârful de 1%[12].
Iar dacă adăugăm la această problemă a taxării inegale şi pe aceea a controlului de către capitalul mondial asupra legislaţiei economice şi în sensul favorizării industriilor unde capitalul are o putere tradiţională – vezi taxele pe carbon –[13] în ciuda progresului ştiinţifico-tehnic şi a posibilităţii unei economii ecologice, atunci apare mai clar că inegalitatea socială nu e o simplă chestiune de repartiţie, ci de control asupra mijloacelor de producţie.
Dar creşterea decalajelor nu este un proces neutru şi involuntar, ci rezultatul politicilor conştiente, şi intereselor conştiente ale deţinătorilor de capital. În întreaga lume. De exemplu, piaţa de capital din China a avut cea mai mare pierdere după 2008 pe 19 ianuarie. Dar, deşi banii pierduţi de către investitorii chinezi influenţează economia reală chineză, totuşi procesul nu este esenţial: nu doar pentru că rezervele de devize ale Chinei sunt uriaşe, ci şi deoarece economia sa reală este dependentă de procesele din cadrul economiei reale mondiale (concurenţă, criza pieţelor de desfacere…). Aşa se explică şi scăderea sectorului manufacturier pentru prima dată după octombrie 2012[14]. Cu alte cuvinte, deşi avantajul comparativ al Chinei este foarte mare, şi deşi caută să compenseze scăderea cererii de pe piaţa mondială cu susţinerea cererii pe piaţa internă, totuşi şi ea se confruntă cu problemele structurale ale economiei capitaliste: reale şi financiare.
Oricum, la toate problemele economiei mondiale, capitalul financiar are o singură „soluţie”: speculaţia pentru a se îmbogăţi şi mai mult. Iar argumentele sale sunt că, în pofida logicii capitalului financiar, „a scăzut sărăcia extremă”. Şi totuşi, cum am văzut, „inegalitatea economică extremă” a tot crescut.
Marele capital nu poate să aibă în vedere decât sărăcia extremă, iar cum civilizaţia actuală tinde să o acopere cu telefoanele mobile şi cu un general look popular, rezultă că, pe de o parte, aşa-numita concentrare pe sărăcia extremă exclude situaţia de universalizare a precarităţii „decente” şi, pe de altă parte, o dată mai mult organizaţii ce se consideră reprezentative pentru cei care o experimentează – ca Syriza – nu au voie să preia modul de gândire a celor de sus: nu au voie să discute doar de sărăcia extremă, şi nu au voie nici să atace doar „austeritatea”, politica de accelerare a situaţiei de universalizare a precarităţii decente.
Cu cine votează cei 1%? Cu cei care le asigură cel mai bine puterea: iar în perioada actuală a crizei de sistem, e cel mai probabil că ei susţin nu doar organizaţiile conservatoare „frecventabile”, ci şi pe cele mai radicale. Organizaţii din afara tuturor acestora sunt sprijinite numai ca rezerve şi numai cu condiţia ca, la guvernare, să impună – în linişte şi învăluit eventual în lozinci democratice – politici de întărire a capitalului mondial şi a dominaţiei.
…şi restul
Cine formează cei 99%? Nu cred că s-ar putea pune în aceeaşi categorie burghezia „naţională”, mica-burghezie deţinătoare de magazine, ţăranii cu loturi individuale dar practicanţi ai unei agriculturi de subzistenţă, ţăranii ce produc pentru marile oraşe, cu, pe de altă parte şi excluzând şomerii, masa de salariaţi. După cum, nu intră în aceeaşi categorie de salariaţi poştaşii, şoferii şi muncitorii din fabrici cu profesorii universitari, medicii din spitalele de stat ci cei de la privat, politicienii şi funcţionarii superiori cu cei inferiori, ofiţerii cu funcţionarii inferiori, preoţii cu secretarele, ambasadorii cu studenţii şi infirmierele.
Mai clar, burghezia „naţională” şi chiar mica-burghezie nu au aceleaşi interese cu ţărănimea agriculturii de subzistenţă (doar ţăranii ce produc pentru marile oraşe au); la fel, deşi toţi ceilalţi sunt salariaţi, nu toţi sunt proletari. Toţi se vând pentru salariu, dar tipul de muncă şi locul social diferenţiază între birocraţie şi categoriile proletare propriu-zise. După cum, între birocraţie înaltă şi medie şi mică.
De exemplu, o bună parte a complexului militar a susţinut partidul ANEL, rupt din Noua Democraţie şi legat doar de birocraţia militară şi clericală înaltă, dar având conexiuni şi cu magnaţii din marină[15]. Nu este de mirare că el nu e străin de elemente ideologice de extremă dreaptă (clericalism, anti-imigraţie etc.). Chiar dacă este pentru naţionalizarea minelor de aur[16].
Aceste diferenţe de interese – deci, încă o dată, nu discutăm aici despre concepţiile ce le legitimează – sunt ceea ce duc la opţiunile politice. De exemplu, în alegerile recente din Grecia: 36,5% – mai mult decât treimea care o duce rău, în timp ce două treimi din populaţie o duc bine, acesta este modelul asumat de cercetarea problemelor sociale din societatea occidentală – au votat cu Syriza. Şi, în plus voturile contestatare s-au îndreptat şi spre partide mai la stânga Syrizei: comunist şi alte formaţiuni radicale: deci în total peste o jumătate dintre votanţi, ceea ce pare să anuleze vechea situaţie a două treimi versus o treime[17]. Ceea ce s-a întâmplat în Grecia este o oglindă a tendinţei din majoritatea ţărilor capitaliste: astăzi 4 milioane de oameni – aproape jumătate din cele 10 milioane opt sute de mii – trăieşte în sărăcie, 400.000 de gospodării nu au nici un venit[18]; dar agresivitatea generală a neo-liberalismului, adică a capitalismului în criză de sistem, nu lasă mult spaţiu îndepărtării de spectrul sărăciei extreme (la scara ţărilor, desigur) şi ireversibilităţii a populaţiilor din lume.
Oricum, la alegeri pentru Syriza au votat 50% dintre şomeri, iar dacă în zonele din oraşe unde s-au concentrat cei avuţi Noua Democraţie a câştigat 55% dintre voturi – Syriza primind doar 15% – în celelalte părţi ale oraşelor Syriza a câştigat mai mult de 40% din sufragii. Iar în ceea ce priveşte vârsta, doar cei peste 65 de ani au votat în cea mai mare proporţie – 37 % – cu Noua Democraţie[19].
Dar în acelaşi timp, 27,5% din populaţia Greciei au votat cu Noua Democraţie: deci sunt mai mult decât 1%, nu?
De la această situaţie, a conchis Paul Craig Roberts că Syriza nu va putea face mare lucru, din moment ce o treime din populaţia Greciei sprijină politica celor care au dus la înrobirea ţării de către capitalul european[20].
Acei 27,5% reprezintă straturi din cincimea următoare celei din vârf, ale cărei venituri sunt mai mici decât ale acesteia dar cu mult mai mari decât ale celei mediane. Şi ei sunt cei care „cred despre sine că preţuiesc ceva” (Grigore Alexandrescu) şi vor, înainte de toate, să nu se schimbe nimic pentru a-şi păstra locurile sociale. Iar concepţia lor despre lume şi-o adecvează tocmai la starea şi interesele lor.
Şi cincimea următoare – mediana care nu are probleme de supravieţuire, şi în orice caz nu le are prin comparaţie – procedează la fel. În general, oamenii preiau teoriile sociale care le convin.
Cele două cincimi de jos sunt proletarii propriu-zişi: salariaţii nu doar din producţia materială, deci şi categoriile inferioare ale birocraţiei. Ei chiar nu au altă sursă de trai decât vânzarea capacităţii lor de muncă, iar dacă nu reuşesc să o facă devin şomeri, chiar marginali: oameni taraţi de urmările tragice ale condiţiei lor economice. Iar dacă rămân prea mult în această stare, ei devin lumpen-proletari.
Oricum, a nu discuta despre cauza socială – de clasă – a opţiunilor politice şi a ne limita doar la descompunerea teoriilor legitimatoare şi e suficient. Între categoriile birocratice bine situate se află şi cele din sectorul militar şi servicii: iată, la alegerile recente din Grecia, ca şi la cele din 2012, între 40% şi 50% dintre ofiţeri au votat cu partidul fascist Zorile aurii[21].
Aşa că, deşi Syriza nu urmăreşte doar reducerea austerităţii, ci şi realizarea unui nou curs politic în Europa[22] – dar este foarte ciudată maniera de a o face, asigurând prelungirea sistemului de tehnici şi inginerii financiare – ea o face urmărind alianţe largi: să spunem, cu cele trei cincimi de la bază începând. Dar oare ca să nu sperie „middle class”-ul a adoptat ea maniera de mai sus?
Şi totuşi, la un sondaj recent, 95% din populaţie a spus că susţine confruntarea guvernului Tsipras cu organismele europene[23]. Date foarte interesante: care semnalează nu atât justeţea metaforei 1%-99%, cât posibilitatea unui front patriotic. Problema este însă că, aşa ca în perioada interbelică a antifascismului general din Europa occidentală şi alte ţări, un front unit al majorităţii populaţiei presupune nu doar un duşman comun, ci şi destrămarea frontului odată ce acest duşman este depăşit.
Ca urmare şi tocmai pentru ca obiectivul comun al unui front patriotic să se realizeze temeinic, este nevoie de un program radical de stânga. Este singurul care se opune radicalismului de dreapta ce se exprimă cu atât mai hotărât cu cât criza de sistem este mai dură. Vezi şi Alternativ für Deutschland, la dreapta creştin-democraţiei la conducere în ţara protagonistă a Uniunii Europene.
Spre politica celor 99%
Lupta împotriva neo-liberalismului, promovarea unui nou keynesism, pare a fi scopul imediat sau principal al stângii actuale, personificate aici de către Syriza. Continuând vechiul vis al statului social lovit în ultimele decenii ale secolului trecut de triumful „noii economii” a capitalismului transnaţional. Pe atunci, se credea că revenirea la un keynesism general ar fi fost posibilă tot prin mijloacele financiare de împrumut corect către ţările în curs de dezvoltare: cu banii respectivi, ar fi urmat un avânt al investiţiilor, producţiei şi locurilor de muncă[24]. A trebuit ca lumea şi economiştii să treacă prin experienţa neo-liberalismului transnaţional pentru ca să se înceapă să se re-înţeleagă – ceea ce Marx avertizase demult – caracterul sistemic al economiei şi imposibilitatea unor reforme sociale à la longue dacă ele contravin interesului privat.
Syriza a citat din Allende care a observat în 1970 că stânga chiliană nu şi-a ales condiţiile, ea s-a văzut silită să le înfrunte[25]. Dacă situaţia actuală a Greciei este tot una în pragul rupturii, atunci o dată mai mult gradualismul idealist nu merge: doar Allende a fost omorât, nu? Lula sau Chavez?
De fapt, ambele strategii trebuie depăşite: noua conjunctură istorică o cere.
Dacă ideologia dominantă – vizibilă în spiritul meschin şi al „elitei” şi al micii burghezii şi al birocraţiei mulţumite de sine – promovează nepăsarea, individualismul, credinţa că „toţi sunt aşa, pentru că aşa e natura umană”, sau că „omul e rău de la natură, egoist”, pentru că extrapolează lupta sa pentru confortul propriu ca principiu al existenţei în afara oricărei determinări sociale şi istorice, ideologia stângii este radical diferită.
De aceea, eventuala reducere de către Syriza a politicii de stânga la „anti-austeritate” denotă asumarea de către această formaţiune a aceluiaşi principiu al egoismului refractar la solidaritate ca şi cel care stă la baza partidelor declarat de dreapta, fie ele mai la centru sau mai la extremă.
Trebuie timp pentru ca oamenii să conştientizeze aberaţiile suicidare ale organizării sociale actuale ale omenirii. Cei 1% aruncă vorbe, planuri, programe şi ameninţări, dar rezultatul este la fel de dezastruos în domeniul ecologiei, al prezervării unui mediu sănătos, cât şi al economiei şi societăţii.
De aceea, e timpul pentru transformare.
[1] Working For The Few: Political capture and economic inequality, 20 January 2014,
http://www.oxfam.org/sites/www.oxfam.org/files/bp-working-for-few-political-capture-economic-inequality-200114-summ-en.pdf; Oxfam: 85 richest people as wealthy as poorest half of the world, 20 January 2014, http://www.theguardian.com/business/2014/jan/20/oxfam-85-richest-people-half-of-the-world.
[2] Winnie Byanyima, Inequality and climate change: 2015’s challenges, Jan 19 2015
https://agenda.weforum.org/2015/01/inequality-and-climate-change-twin-challenges-of-2015/.
[3] Privilegiul sau excepţia de la lege – în mintea noastră modernă, ceva ce ţinea de „vechiul regim” – trebuie înţeles atât ca plus semnificativ al condiţiilor de viaţă într-o societate in-egalitară şi nedreaptă, cât şi ca putere ca atare de a impune şi excepţiile de la lege şi legile.
În greaca veche, privilegiu sau excepţie de la lege se spunea προνόμιoν (pronomion). De unde venea, însă, rădăcina cuvântului la care s-a adăugat prefixul pro? Legea însăşi – nomos – fusese la început ceea ce era folosit (νoμίζω /nomizo), iar această folosinţă se referea la elementul cel mai important pentru oameni: animalele domesticite pentru carnea lor şi care păşunau, păstorul care avea grijă şi de nutreţ şi de animale (νoμεύω/ nomeio – a pune la păşune; νoμευμα/ nomeima – cireadă care paşte) şi, atenţie, animalele care erau împărţite şi păstorul care asigura fiecăruia partea de hrană animală. Păstorul era νoμεύς /nomeis, dar acest cuvânt a ajuns să fie folosit şi ca distribuitor. Ideea de a împărţi, împărţirea, repartiţia se spunea νoμή/ nome, tocmai pentru că acest cuvânt însemnase furaj, păşune, nutreţ. Iar cuvântul care denumea păstorul a ajuns să însemne şi distribuitor, cel care asigura fiecăruia partea sa (dar nu numai partea mobilă ci şi lotul său).
Aceste lucruri au fost cele obişnuite mult timp, cel puţin atâta cât a durat procesul de formare a cuvintelor.
De aceea legea nu putea să fie, la început, decât ceea ce era uzitat în fapt, ceea ce consfinţea obiceiurile. Conform cu folosinţa, obişnuit se spunea νόμιμoς/ nomimos, dar acelaşi cuvânt a ajuns să însemne legal, regulat, normal.
Cuvântul care desemna privilegiul a apărut aproape în acelaşi timp. Dar unde încăpea privilegiul, din moment ce normal şi legal era ca totul să fie împărţit egal, de fapt după necesităţi?
Ei bine, nu a fost un privilegiu aşa cum îl vedem noi astăzi: pur şi simplu, cei merituoşi – războinicii viteji sau cei care vânaseră mult, sau meşteşugarii care creaseră ceva deosebit (care putea să fie şi schimbat etc.) – aveau dreptul să fie serviţi primii la „mesele lungi” ale grupului. Acest fapt nu anula legea: repartiţia egalitară continua să fie relaţia socială principală şi constitutivă a acelei societăţi. Privilegiul era doar o mică abatere înainte ca legea obişnuită să se desfăşoare.
Istoria cuvintelor ne dezvăluie, astfel, o întreagă istorie socială. Tiparul nostru mental de astăzi nu mai reţine, însă, această istorie. El este format de către alte lucruri: de cele care au apărut în societatea ierarhizată social, când legea nouă a consfinţit noile relaţii, cele de putere. Aceste relaţii erau de inegalitate şi ele structurau societatea. Dar dacă este aşa şi dacă legea consfinţea inegalitatea socială, unde mai încăpea privilegiul? Oamenii care sufereau datorită inegalităţii simţeau că această inegalitate nu este normală, oricum, ei îşi mai aduceau aminte de perioada meselor lungi şi îşi transfigurau nemulţumirea şi revolta în imagini mitice în care şi cei puternici sufereau iar dreptatea se instaura, astfel. Dar, cum legea este consfinţirea raportului de forţe, inegalitatea a ajuns să fie lege. Dar această situaţie a implicat mereu mari frământări sociale. Legea inegalităţii trebuia re-întărită mereu, iar opoziţiile la această lege fie numeau aspecte ale inegalităţii drept privilegii fie erau integrate până la urmă în lege, iar aspectele privilegii erau abolite.
Privilegiile au fost, aşadar, mult timp exagerări ale inegalităţii, manifestări extreme ale inegalităţii – manifestări care păreau excesive din punctul de vedere al valorilor morale sau, mai clar, din punctul de vedere al sentimentului de dreptate: indiferent dacă, sau tocmai pentru că legea normală consfinţea inegalitatea. Dacă ne referim la cunoscutul privilegiu criticat de Beaumarchais (Nunta lui Figaro), el devenise, desigur, „lege”, folosirea sa obişnuită a putut să determine taţii şi mamele fetelor de ţărani să considere jus primae noctis ca pe o fatalitate pe care trebuiau să o accepte, dar perspectiva iluministă – care valoriza, în fond, vechiul sentiment al dreptăţii, adică al egalităţii – a numit această fatalitate privilegiu.
Dar ca şi legea, şi privilegiul a fost reflectarea raporturilor de forţe. Atunci când Biserica (în Evul Mediu) a avut privilegiul de a nu plăti impozite, acest privilegiu a fost consfinţit în n tratate. Dar asta nu înseamnă că legea ar fi fost „sfântă” şi că exceptarea Bisericii de la plata impozitelor ar fi avut vreo consecinţă pozitivă asupra societăţii. De aceea, şi legile şi privilegiile sunt revizuite din când în când, tocmai ca urmare a acumulării rezultatelor lor şi tocmai deoarece obiectivele şi funcţionarea mai complexă a societăţii cer adecvarea legii la noul nivel al relaţiilor de putere şi la noul nivel dominant al cunoştinţelor despre societate.
Deşi bazată în continuare pe relaţii de putere, deci pe inegalitate socială, modernitatea a adus cu ea zdruncinarea legitimităţii privilegiului. Aceasta, deoarece noua clasă conducătoare a avut nevoie de promovarea principiului formal al egalităţii în faţa legii: drepturile şi obligaţiile de cetăţean trebuiau să fie egale tocmai pentru ca dreptul privat să se poată manifesta în maniera cea mai eficientă. În acest context, privilegiul nu mai era ceea ce lovea coerenţa morală şi raţională a omului – ba chiar nici nu trebuia să fie legat de această coerenţă, deoarece judecata omului putea continua până la a pune în faţa sentimentului de dreptate şi a celui moral în general nu numai privilegiul, ci şi legea ca atare, orânduirea –, ci ceea ce încălca egalitatea formală, politico-juridică, în faţa legii.
Această manieră de concepere a fost principală în ideologia legitimatoare a capitalismului – vezi şi perioada welfare state de după cel de-al Doilea Război Mondial –. Dar odată cu dezvoltarea fazei de capitalism transnaţional, nici chiar forma de a respecta legea modernă nu mai este respectată de către deţinătorii puterii, iar privilegiile iau, pur şi simplu, locul legilor.
[4] Andre Damon, Capitalism and the global plutocracy, 21 January 2015, http://www.wsws.org/en/articles/2015/01/21/pers-j21.html.
[5] Roberto Savio, Banks, Inequality and Citizens, (27 janvier 2015),
http://www.cetri.be/spip.php?article3763&lang=fr.
[6] Binoy Kampmark, Global Inequality: The Debate about Poverty, January 28, 2015,
http://www.globalresearch.ca/global-inequality-the-debate-about-poverty/5427780.
[7] Oxfam: 85 richest people as wealthy as poorest half of the world, 20 January 2014, http://www.theguardian.com/business/2014/jan/20/oxfam-85-richest-people-half-of-the-world.
[8] Who Pays? A 50-state Report by the Institution on Taxation and Economic Policy, 2015, http://www.itep.org/whopays/full_report.php#The Economic Case for Tax Fairness,
Addendum 2: The ITEP Tax Inequality Index.
[9] Who Pays? A 50-state Report by the Institution on Taxation and Economic Policy, 2015, http://www.itep.org/whopays/full_report.php#The Economic Case for Tax Fairness, Conclusion.
[10] Să nu uităm că în tot acest timp a crescut productivitatea muncii.
[11] Who Pays? A 50-state Report by the Institution on Taxation and Economic Policy, 2015, http://www.itep.org/whopays/full_report.php#The Economic Case for Tax Fairness, The Economic Case for Tax Fairness.
[12] Who Pays? A 50-state Report by the Institution on Taxation and Economic Policy, 2015, http://www.itep.org/whopays/full_report.php#The Economic Case for Tax Fairness, Executive Summary.
[13] https://agenda.weforum.org/2015/01/inequality-and-climate-change-twin-challenges-of-2015/.
[14] Chinese Manufacturing Index Falls to Lowest Value in Over Two Years, 01.02.2015, http://sputniknews.com/business/20150201/1017608054.html.
[15] Robert Stevens, Who are the Independent Greeks?, 28 January 2015,
http://www.wsws.org/en/articles/2015/01/28/ingr-j28.html.
[16] Joaquin Flores, Greece: Meaningful Economic Reforms Could Come Through BRICS and Russia?, January 27, 2015, http://www.globalresearch.ca/greece-meaningful-economic-reforms-could-come-through-brics-and-russia/5427531.
[17] Vezi şi Theodora Vetta & Anastasios Grigorakis, Greece: Promising the meta-austerity era: Directions and dilemmas, https://www.criticatac.ro/lefteast/greece-promising-meta-austerity-directions-and-dilemmas/.
[18] Marie Frederiksen, Syriza in power, the crisis and the Greek revolution, 05 February 2015, http://www.marxist.com/syriza-in-power-the-crisis-and-the-greek-revolution.htm.
[19] Ibidem.
[20] Paul Craig Roberts, Freedom, Where Are You? Not in America or Europe — PCR, January 26, 2015, http://www.paulcraigroberts.org/2015/01/25/freedom-america-europe-pcr/.
[21] Robert Stevens, The class character of Syriza revealed, 30 January 2015, http://www.wsws.org/en/articles/2015/01/30/pers-j30.html.
[22] Greece: Seizing the Opportunity to Fight Austerity. Interview with Prime Minister Alexis Tsipras, February 03, 2015, http://www.globalresearch.ca/greece-seizing-the-opportunity-to-fight-austerity-interview-with-prime-minister-alexis-tsiparas/5429211.
[23] Marie Frederiksen, Syriza in power, the crisis and the Greek revolution, 05 February 2015, http://www.marxist.com/syriza-in-power-the-crisis-and-the-greek-revolution.htm.
[24] Angelos Angelopoulos, Un plan mondial pour l’emploi : pour un keynesianisme à l’echelle internationale, Paris, PUF, 1984.
[25] Binoy Kampmark, Greece’s Exit from the Eurozone? The Rumblings of the Left. Podemos, Syriza, January 25, 2015, http://www.globalresearch.ca/greeces-exit-from-the-eurozone-the-rumblings-of-the-left-podemos-syriza/5426831: “We didn’t choose the terrain. We inherited it. We have the government, but we don’t have the power.” – Salvador Allende.