Există, de fapt, doar două moduri de a depăși dogma compromisă istoric și de a retrezi teoria la viață: fie abstractizând, fie contextualizând. Fie printr-un plonjeu filosofic în adâncimile conceptuale, fie printr-o resituare a teoriei în specificul și problematica istoriei evenimențiale. Puțini se încumetă însă la ambele aceste strategii de recuperare critică deodată – fie și pentru simplul motiv că ele par, măcar la prima vedere, să se încurce reciproc. Încercarea lui Moishe Postone de articulare a unui nou marxism critic, adecvat timpului nostru și capabil să dea seamă de eșecul „socialismelor reale”, face parte din aceste rarissime cazuri îndrăznețe. El angajează, pe de o parte, o reevaluare a teoriei marxiste ca teorie filosofică, care vizează nu atât fenomenul economic și dinamica de suprafață a societății capitaliste, cât structurile profunde și logica imanentă a modernității; și în același timp, o ancorare sau specificare istorică a perspectivei marxiste, în contra întrebuințărilor sale, atât de frecvente, doar în calitate de critică moralizantă la adresa unei condiții aproape destinale, de alienare și rătăcire umană.
Această dublă ambiție critică – filozofantă, dar totodată istorizantă – se manifestă în opera lui Postone printr-o delimitare mereu reafirmată de ceea ce el numește „marxism tradițional”, și care are drept trăsături definitorii exact coordonatele opuse: economismul și anistorismul. Altfel spus, pe de o parte, tendința de a reduce teoria lui Marx la o doctrină de economie politică; de cealaltă parte, întrebuințarea tehnică a acestei doctrine, ca furnizoare de soluții la o eternă problemă umană – și anume, distribuția justă a muncii și a roadelor ei în procesul de reproducere socială.
Marxismul tradițional este, pentru Postone, o teorie a muncii ca fenomen transistoric. Modul capitalist de producție nu constituie aici decât cadrul exterior – și, deci, detașabil – al unei activități productive înțeleasă ca simplă interacțiune între subiect și obiect, om și natură. Peste acest aspect descriptiv în cheie dezistoricizantă, se adaugă aici o dimensiune normativă puternic moralizantă: exploatarea și dominația capitalistă constau în faptul că produsul acestei munci sociale este expropriat, prin medierea pieței și a proprietății private, de către clasa capitaliștilor. În această paradigmă, contradicția fundamentală a capitalismului este aceea dintre structura economică-juridică a modului de producție (proprietatea privată, piața) și ceea ce ascunde și „denaturează” acesta în miezul său: munca. Natura socială, i.e. proto-socialistă a acesteia din urmă este ocultată, mistificată de modul particularizant în care produsul ei este apropriat și distribuit. Marxismul tradițional este, astfel, nu o critică a modului de producție bazat pe valoarea-muncă, ci o critică a exploatării capitaliste din perspectiva muncii. Ca atare, această viziune este apropiată de economia politică clasică, ambele fiind o apologie a muncii productive și o critică a claselor neproductive și totuși dominante (burghezia, pentru marxismul tradițional; aristocrația, pentru economia politică burgheză). Lupta de clasă este înțeleasă astfel ca un antagonism între două categorii sociale gata constituite (proletariatul și burghezia), dintre care prima, deși generată de mecanismele de producție ale capitalismului, reprezintă deja societatea viitoare pentru nașterea căreia e suficient să fie eliminat obstacolul burghez. Pe scurt, contradicția fundamentală a sistemului capitalist este, pentru marxismul tradițional, cea dintre producție (naturală) și distribuție (denaturantă). Din moment ce capitalismul este înțeles, aici, ca un set de factori extrinseci modului de producție pe care nu face decât să-l îngreuneze, ca o dominație de clasă care denaturează natura socială, potențial universală și emancipatoare a muncii, trecerea de la capitalism la socialism constă în autoafirmarea proletariatului și eliberarea muncii de cadrul ei capitalist, în punerea explicită a caracterului social, natural și uman al muncii. În consecință, socialismul ar reprezenta o formă de organizare socială a muncii și de distribuție a bunurilor nu doar mai justă, dar și mai adecvată producției industriale, o manieră de a administra politic și de a regla economic același mod de producție închistat, și tot mai dereglat, în capitalism.
Cine anume sunt reprezentanții acestui „marxism tradițional” în viziunea lui Postone nu e prea limpede: expresia pare să nu se aplice nimănui în particular, desemnând totodată pe mai toată lumea – ca tendință. Oricum ar fi, problema inconturnabilă cu care s-a confruntat această direcție de gândire a fost, desigur, fenomenul socialismului real din Estul Europei (dar și, într-o anumită măsură, apariția, în Occident, a modelului de capitalism cu welfare state și puternică intervenție statală). În măsura în care, în socialismul real, modul de distribuție nu mai era lăsat în voia mecanismelor oarbe ale pieței, ci controlat în mod conștient de întreaga societate (desigur, prin reprezentanții săi), în măsura în care proprietatea privată a mijloacelor de producție era abolită și diferențele de clasă erau oficial șterse și, în fine, în măsura în care munca proletară era eliberată de cadrele alienante ale relațiilor capitaliste și deschis preamărită în cultura și politica din cetate, aceste regimuri, conform interpretării marxismului tradițional, păreau să fi depășit contradicția structurală a modului de producție capitalist, constituind, astfel, primele exemple de societăți socialiste. Violența și, în cele din urmă, eșecul acestor regimuri n-a fost însă, pentru Postone, un accident, ci tocmai expresia lipsei lor de radicalism: lăsând principiile de bază ale modului de producție capitalist neschimbate (munca abstractă și forma-valoare) și aplicându-le doar, din exterior, constrângeri „socializante” de ordinul planificării producției, distribuției și administrării bunurilor, aceste formațiuni sociale au rămas sub incidența legii valorii și contradicțiilor acesteia, lipsite fiind însă de acoperirea legitimatoare pe care le-o oferă formațiunilor explicit capitaliste medierea automată, imparțială, obiectivă și naturală pe care o realizează, teoretic, piața liberă. Iar în măsura în care, în strategia lor de bază, „socialismele reale” au fost o aplicație a perspectivei economiste și moraliste a marxismului tradițional, sfârșitul primelor marchează și falimentul celui din urmă.
Dar asta nu înseamnă, ne spune Postone, că nu există un marxism critic ce merită salvat și rearticulat, tocmai ca instrument teoretic ce ne permite să înțelegem atât aceste limite ale socialismului real, cât și dinamica specifică a capitalismului avansat, actual. Din perspectiva acestui marxism critic, a cărui definire – și delimitare de marxismul tradițional – pare să fie proiectul de viață al lui Postone, natura dominației capitaliste nu poate fi explicată doar în termeni de dominație de clasă, întemeiată pe anumite relații de proprietate și mediată de funcționarea pieței. Nu este vorba, așadar, de dominația unei clase asupra alteia, ci de dominația unor structuri sociale abstracte care, deși au fost generate de activitatea umană, devin autonome și coordonează în mod automat, inconștient, câmpul social. Astfel înțeles, marxismul critic proiectează într-o cu totul altă lumină faimoasa „răsturnare” materialistă pe care Marx o aplică idealismului hegelian: ceea ce e adevărat și salvat din Hegel e, paradoxal, chiar idealismul său – dar care apare aici ca verdict al unei lecturi materialiste, istorice: faptul că structurile sociale dobândesc o existență autonomă față de subiecții lor, iar ceea ce e esențial și cu adevărat efectiv în cadrul modului de producție capitalist este tocmai abstracția. Acolo unde marxismul tradițional presupunea că aparențele exterioare, fenomenele capitaliste maschează și mistifică nucleul lor non-capitalist (munca în genere), mizând astfel pe o opoziție pre-hegeliană între aparențe false și contingente vs. esență adevărată și naturală, marxismul critic susține că formele de aparență, i.e. fetișismul mărfii – relațiile sociale dintre persoane care iau forma unor relații obiective între mărfuri – constituie un mod necesar de manifestare a relațiilor sociale profunde: într-un fel, asta și sunt. Formele sociale abstracte și impersonale nu ascund, pur și simplu, realitatea relațiilor sociale, ci reprezintă realitatea acestor relații. Dacă într-adevăr marxismul presupune o critică a exploatării și a dominației de clasă, a proprietății private și a mecanismelor pieței (precum în concepția sa tradițională), pentru Postone, sursa tuturor acestor aspecte problematice trebuie căutată mai adânc, în dinamica și contradicția formei-valoare. Altfel spus, nu plusvaloarea și aproprierea ei privată constituie rădăcina răului capitalist, ca în marxismul tradițional, ci valoarea însăși și mecanismul formei-valoare; nu furtul supramuncii, ci însuși specificul și funcția muncii în capitalism, de mediator impersonal, abstract – ca valoare – al relațiilor sociale. Acest rol pe care munca îl dobândește în capitalism prin structurarea ei ca valoare imprimă o anumită dinamică specifică istoriei acestui mod de producție, un „treadmill effect”, cum îl numește Postone, și care conduce, încet dar sigur, la o contradicție tot mai acută: imperativul creșterii permanente a productivității, corelat cu imuabilitatea legii valorii – codificarea structurală a valorii prin munca abstractă depusă – fac ca, pe de o parte, munca să devină tot mai superfluă din perspectiva nevoilor sociale reale, rămânând însă totodată strict necesară ca sursă privilegiată a valorii. Dominația abstractă a capitalismului devine astfel cu atât mai acută, cu cât abstracția și anacronismul valorii devin mai reale.
După cum se vede, această articulare critică a marxismului de către Postone poate proiecta și o teorie istorică specifică – mai exact o teorie a crizei ca ruptură iremediabilă între domnia abstractă, tot mai anacronică și mai constrângătoare a formei valoare și posibilitățile efective și actuale de producție de bunăstare socială. Dar dacă de teorie a crizei e vorba, ea trebuie însă deosebită de teoria marxistă clasică a crizei, încapsulată în formula „scăderea ratei profitabilității”. Cele două teorii, după cum subliniază Postone, lucrează la cu totul alt nivel. Chiar dacă dinamica formei valoare și a capitalului la Postone poate conduce la răbufnirea crizei de profitabilitate a capitalului, prima narațiune operează la un nivel mult mai profund și abstract, și surprinde o evoluție – modernitatea ca desfășurare a unei logici imanente formei valoare – structurală, de durată, dar care poate să nici nu transpară la suprafața fenomenului economic, temperată fiind sau parțial neutralizată de straturile de mediere și contra-tendințe dintre cele două nivele. Altfel spus, avantajul acestei perspective marxiste e că îi permite autorului său să trateze panoramic, în bloc, în concept, întreaga istorie a modernității, fără însă să trebuiască să formuleze predicții sau analize specifice pentru segmente ceva mai concrete și restrânse de timp.
Ceea ce ne conduce la o discuție mai generală despre specificul demersului deopotrivă istorizant și filozofant al lui Postone. Punctul de pornire al gândului său constituie într-adevăr un gest de istorizare – critica ideii de „muncă transistorică”, simplu metabolism între om și natură ce ar fi încapsulat în capitalism, prin elucidarea caracterului specific, determinat istoric, al acesteia. Cu toate astea, perspectiva care se deschide prin această mutare pare să fie cu totul dezistoricizantă: o logică imanentă, opacă, a formei valoare, care prin dinamica ei traversează și definește modernitatea, decantând ceea ce e esențial în această Istorie – marșul implacabil al acestui subiect absolut și nevăzut – de ceea ce e doar epifenomen, istorii particulare, spumă. În cele din urmă, strategia filozofantă a lui Postone pare să fi neutralizat, de nu chiar compromis, intențiile sale istorizante. Cam în jurul acestui punct se învârt criticile cu care a fost receptată teoria sa. Încercarea lui Postone – desigur lăudabilă – de a preîntâmpina căderea în teoriile contingenței și relativității istorice de factură post-structuraliste și post-moderniste, după abandonarea „legilor de fier” ale marxismului tradițional, a fost văzută ca mergând puțin prea departe, și ca introducând, sub pretextul corect al nevoii de determinare istorică, o meganarațiune curat hegeliană în care subiectul istoriei nu e decât deplierea substanței abstracte și a structurii ei adânci, peste capetele veșnic nebănuitoare ale subiecților în carne și oase. Pe lângă această evacuare a lui agency din istorie, tratarea clasei, a proprietății private, a pieței și a celorlalte forme de manifestare concretă a capitalismului drept simple epifenomene, care pot la fel de bine să lipsească din formațiunile capitaliste, ridică probleme atât de ordin filosofic, cât și istoric: pe de o parte, pare să recadă în aceeași opoziție pre-hegeliană dintre esență și aparență, în care prima se poate manifesta cam în oricare din cele din urmă (capitalism de stat, socialism de stat, neoliberalism – aceeași tiranie a valorii abstracte), după cum se prea poate să nici nu se manifeste deloc (dinamica inerentă formei valoare, care poate sau nu să răbufnească drept criză a profitabilității); pe de altă parte, din punct de vedere istoric, se pune atunci problema cum a putut apărea o astfel de conjunctură fatală, de logică impersonală și auto-condusă, dacă nu dintr-o conjunctură specifică, dată tocmai de configurația particulară a raporturilor de proprietate și de clasă. Din această strălucitoare lectură hegelizantă la Marx, lipsește astfel tocmai magia hegeliană a sublimării contingenței în necesitate – sau, mai exact, lipsește tocmai explicația materialist-istorică a acestei magii. Cel puțin în această privință, a problemei originilor istorice particulare care au putut genera o logică autonomă, abstractă a capitalismului, curentul „marxismului politic” (Brenner, E.M. Wood) pare să fi reușit un echilibru mai convingător între perspectiva istorică (atentă la specificul configurațiilor particulare ale capitalismului) și proiecția filosofică (recunoașterea existenței unei dinamici obiective și a unei logici imanente, profunde, în modul de producție capitalist).
***
Moishe Postone s-a impus în atenția dezbaterilor internaționale prin volumul Time, Labor, and Social Domination. A Reinterpretation of Marx’s critical theory (1993). Lucrarea, concretizare a tezei sale de doctorat și a unui proiect neîntrerupt, practic, nici mai târziu, reprezintă în continuare articularea cea mai completă și sofisticată a perspectivei sale asupra marxismului tradițional și marxismului critic, precum și asupra capitalismului ca desfășurare a logicii imanente a formei-valoare. Pentru cei care, însă, nu țin neapărat să plonjeze în 400 de pagini de tehnicalități marxizante și discuții hiper-abstracte, pentru cei interesați mai degrabă de consecințele mai largi și mai actuale ale acestei teorii, volumul History and Heteronomy (2009) – tocmai apărut în limba română (Tact, 2016, traducere de Veronica Lazăr) – poate fi o alternativă mult mai la îndemână. În fine, cât privește dezbaterile provocate de teoria lui Moishe Postone, cea mai substanțială și mai relevantă colecție de texte se găsește în numărul special dedicat lui din Historical Materialism (volumul 12, numărul 3).