Modificarea Codului muncii înseamnă nu doar reducerea elementelor de apărare a forţei de muncă pentru a realiza, şi cu acest aspect, „un mediu de afaceri prietenos”, adică pentru a atrage şi favoriza capitalul (şi străin dar şi român), ci şi certificarea întregului proces din ultimul deceniu cel puţin, şi nu numai de 2 ani. Altfel spus, există o continuitate în comportamentul capitalului şi guvernelor care trebuie relevată. În acelaşi timp, transpunerea în lege a constrângerilor suplimentare ale forţei de muncă este, desigur, foarte importantă şi obiectivul de a lupta împotriva acestor constrângeri suplimentare este justificat şi necesar.
Dar, inclusiv deoarece tendinţa în Europa şi în lume nu este nouă şi inclusiv deoarece economiştii citaţi de dl. Voinea au arătat consecinţele sociale negative ale „flexibilizării” DAR ACEASTA A CONTINUAT ŞI CONTINUĂ, este cazul:
a) să folosim, în teoria noastră cel puţin, opoziţia faţă de înrăutăţirea legiferată a muncii ca mijloc de a deveni mai conştienţi de continuitatea şi resortul tendinţei de mai sus;
b) să o folosim chiar ca mijloc care ne poate face mai responsabili, inclusiv în a vedea că atunci când în alte părţi au avut şi au loc lucrurile pe care nu le acceptăm în ce ne priveşte, am tăcut;
c) să o folosim ca mijloc de a vedea că presiunea sindicală însăşi nu mai are nici un efect serios dacă nu este internaţională (dar nu în campanii sau manifestaţii în aceeaşi zi);
d) să o folosim ca mijloc de a vedea că protestele doar împotriva înrăutăţirii unei relaţii sociale (exploatarea) nu au nici, cum spuneam mai sus, efecte serioase şi de durată, şi nici nu sunt paşi spre bunăstarea aceea mitizată din perioada welfare state şi care nu mai este posibilă: adică să o folosim ca mijloc de a vedea că relaţia socială structurală respectivă este cauza răului, şi nu doar „flexibilizarea” reală sau şi transpusă în lege;
e) să o folosim ca mijloc de a vedea că este nevoie de ceea ce s-a spus demult, de o politică independentă de clasă (aici, a forţei de muncă în general, adică a forţei de muncă opusă capitalului), aşadar nu intrată în jocul puterilor – de a trage de timp pentru a perpetua starea de lucruri – ci presând, cel puţin la nivelul teoriei, al explicării, sistemul ca atare; nu este uşor, nu este imediat, dar ceea ce trebuie făcut este destrămarea iluziilor cu privire la capitalism;
f) ca urmare, sub nici un motiv nu trebuie să se intre în jocul luptei actuale pentru putere, adică NU TREBUIE SĂ SE SUBORDONEZE PROTESTUL SINDICAL LUPTEI OPOZIŢIEI DE A PUNE MÂNA PE GUVERNARE; şi deoarece şi actuala opoziţie ar face – mai încet, mai pe şest, cu ajutorul unui nou Pact cu liderii sindicali – aceeaşi politică de constrângere a forţei de muncă (logica intereselor private în capitalismul transnaţional de astăzi fiind mai puternică decât obiectivul unui partid sau altul de a conduce) şi pentru că teoria de stânga şi-ar mânca omenia.
La nivelul teoriei, mai degrabă ar trebui să vedem coexistenţa dintre constrângerea economică implacabilă pentru majoritate şi, în acelaşi timp, consecinţe perverse ale constrângerii: inclusiv lenea, da, şi mediocritatea şi, ca urmare, subordonarea unei asemenea forţe de muncă faţă de cei care, crede ea, i-ar asigura mai mult respiro. Şi care, o dată cu dăruirea acestui aşa-zis respiro, îşi fac mendrele cu asupra de măsură, adică încalcă şi legile pe care le-au făcut. Şi poate să ne gândim la faptul că până când, sau atât timp cât proletariatul nu a ajuns să se manifeste ca subiect istoric, adică să propună obiective noi în maniere noi, capitalismul este cel care pregăteşte – dar este vorba, desigur, doar de tendinţe şi posibilităţi – propria transformare: încă o dată, de proletariat, adică de marea majoritate a populaţiei lumii, extrem de eterogene, desigur, depinde în ce sens va avea loc transformarea. Dar oare accentuarea exploatării, inclusiv prin legiferarea sa, nu este un factor care permite, doar permite, conştientizarea? Şi oare această conştientizare este ea compatibilă cu o „solidarizare” pentru permanentizarea hoţiilor?
De aceea, „implicarea partenerilor sociali” în reforme este într-adevăr necesară, dar nu în maniera de până acum. Cât priveşte referirea mea de mai sus la dl. Voinea – deoarece reproducerea articolului dumnealui este în tandem cu articolul dlui Cerkez –, este extrem de critică: deoarece este, desigur, interesant să aflăm că unii economişti au scris împotriva „flexibilizării”, dar problema e să spunem şi de ce aceasta continuă; iar dacă „proletarizarea” se foloseşte metaforic, ca marginalizare, atunci, lăsând la o parte parti pris-ul politic concret, sigur că obiectivul nu este cercetarea modalităţilor în care ar fi posibilă anularea proletarizării, ci tocmai păstrarea ei învăluită într-un „nou” discurs. (Iar în acest sens, este excelent articolul Ţara geme şi baba se piaptănă politic).