„Modernizarea” Ţării Româneşti şi a Moldovei în secolele XVI-XVII. Tipare, particularităţi, perspective 1

Capitol din volumul: Bogdan Murgescu – Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Editura Polirom 2012

„Lungul secol al XVI-lea” este în mod unanim considerat un punct de cotitură al istoriei europene şi mondiale. Este adevărat că istoricii de astăzi sunt mai puţin înclinaţi decât erau cu două sau trei decenii în urmă să accepte că modernitatea a început brusc în secolul al XVI-lea, subliniind apariţia anterioară a unor aspecte ale modernităţii, precum şi persistenţa unor structuri premoderne cel puţin până în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, istoricii sunt de acord că în veacul al XVI-lea s-au făcut, cel puţin în Europa Occidentală, paşi importanţi în drumul spre modernitate. Dacă ne referim însă la Europa Răsăriteană, atunci imaginea se schimbă substanţial. Majoritatea istoricilor, deşi nu neagă existenţa unui anumit progres, subliniază mai degrabă absenţa unei adevărate modernizări, decalajul crescând faţă de Europa Occidentală, şi stabilirea unui tipar de dezvoltare/subdezvoltare marcat de dependenţă (periferialitate).

Fără a insista acum asupra diverselor polemici referitoare la aspecte concrete ale dezvoltării şi la problema sensibilă politic a responsabilităţilor pentru această situaţie, voi analiza în continuare cazul, mai degrabă atipic, al Moldovei şi al Ţării Româneşti.

Formate în secolul al XIV-lea, Ţara Românească şi Moldova erau state de o mărime medie, fiecare având ceva mai puţin de 100.000 km². Pe parcursul secolului al XV-lea, ele au devenit state-tampon între regatele creştine ale Ungariei şi Poloniei-Lituaniei şi Imperiul Otoman. Din punct de vedere economic, ambele principate erau mai degrabă înapoiate în comparaţie cu Europa Occidentală sau Centrală[2], fiind slab locuite şi având doar câteva oraşe mai degrabă lipsite de importanţă. Această situaţie a fost şi mai mult agravată de cucerirea de către otomani, în 1484, a Cetăţii Albe, cel mai mare oraş al Moldovei, şi a Chiliei. Nivelul tehnologic era scăzut, deopotrivă în agricultură şi în producţia meşteşugărească. Din punct de vedere social, prevala ţărănimea liberă, dar existau de asemenea mari moşii şi şerbi aflaţi în stăpânirea boierilor şi mănăstirilor. În pofida eforturilor centralizatoare ale unor domni, mecanismul statal era arhaic şi avea o eficienţă limitată, bazându-se în principal pe dregători nespecializaţi, răsplătiţi pentru credinţa lor mai ales cu proprietăţi funciare. Totuşi, în pofida înapoierii medievale, cele două ţări române nu erau nici stagnante, nici complet separate de regiunile Europei Centrale şi Mediteranei. Dimpotrivă, atât Ţara Românească, cât şi Moldova au fost conectate încă din secolul al XIV-lea la reţele de comerţ la mare distanţă care legau Orientul Apropiat de Europa Centrală prin regiunea Mării Negre[3]. Cu toate că iniţiativa stabilirii drumurilor comerciale a venit de la genovezii care erau activi în regiunea Mării Negre încă din secolul al XIII-lea, de la regele Ungariei (în cazul drumului muntenesc) şi de la orăşenii germani din Europa Est-Centrală, deşi cele mai multe mărfuri (mirodenii şi mătase din Orient, postavuri şi articole din metal occidentale) doar tranzitau teritoriile româneşti, iar negustorii străini controlau cea mai mare parte a tranzitului şi îşi asigurau cea mai mare parte a profiturilor, acest comerţ internaţional a avut consecinţe indirecte importante asupra societăţii româneşti[4]. Domnii şi câteva segmente reduse ale societăţii din Ţara Românească şi Moldova au reuşit să obţină o parte dintre câştigurile globale ale acestui comerţ la mare distanţă şi au putut astfel să cumpere bunuri manufacturate şi de lux care nu erau încă produse pe plan local. Majoritatea postavurilor veneau din Flandra şi din alte regiuni ale Europei Occidentale şi Centrale, dar produsele manufacturate în Transilvania erau de asemenea vândute în Ţara Românească şi/sau Moldova. Oraşele săseşti din sudul Transilvaniei şi Liovul, care făcea parte din regatul Poloniei, au devenit din ce în ce mai bogate şi au început să importe cantităţi semnificative de peşte şi animale din Ţara Românească şi Moldova. Astfel, comerţul la mare distanţă a dat naştere unei reţele economice regionale care lega oraşele săseşti din Transilvania, mai cu seamă Braşovul, de teritoriile rurale ale Ţării Româneşti şi Moldovei[5]. Diviziunea muncii, aflată, bineînţeles, abia la început, se adâncea, după cum dovedeşte comerţul cu cuţite de la începutul secolului al XVI-lea. Astfel, în 1503, în registrele vamale ale Braşovului sunt înregistrate nu mai puţin de 2.425.000 de cuţite. Luând în considerare faptul că doar 25.000 au fost trimise în Moldova, în vreme ce restul de 2.400.000 au ajuns în Ţara Românească şi că cele două ţări aveau fiecare 3-400.000 de locuitori, este evident că cea mai mare parte a acestor cuţite erau destinate Imperiului Otoman şi Orientului Apropiat. Cu toate acestea, preţul scăzut şi calitatea superioară a acestor cuţite, majoritatea manu­facturate în Austria şi în sudul Germaniei, dovedesc că meşteşugarii locali aveau puţine şanse să reziste competiţiei şi că, cel puţin în această privinţă, diviziunea muncii era în curs de adâncire. Creşterea importurilor nu însemna în mod necesar progres economic, dar cel puţin o parte dintre aceste importuri, precum cele de unelte agricole ar fi putut stimula dezvoltarea producţiei interne. Astfel, ştim că la sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul celui de-al XVI-lea, atât Ţara Românească, cât şi Moldova au cunoscut o perioadă de creştere economică şi demografică.

Situaţia s-a schimbat însă dramatic pe parcursul secolului al XVI-lea. Dispariţia regatului Ungariei după bătălia de la Mohács şi colaborarea polono-otomană de după 1525/1533 au adus Ţările Române sub dominaţia tot mai accentuată a Imperiului Otoman. Mai întâi, otomanii au luat sub stăpânire directă câteva teritorii de frontieră, importante strategic şi economic, ale Ţării Româneşti, Moldovei şi ale nou-creatului principat al Transilvaniei. Apoi, deşi au păstrat statutul politic special al Ţărilor Române, care erau state creştine vasale ale Imperiului Otoman (musulman)[6], otomanii şi-au consolidat controlul politic asupra domnilor români pe care au început să-i schimbe, aproape după bunul lor plac. Această schimbare politică a adus cu sine o creştere rapidă a plăţilor Ţării Româneşti şi Moldovei către Imperiul Otoman. Tributul anual plătit în schimbul menţinerii autonomiei a crescut în cazul Ţării Româneşti de la 10.000 de galbeni înainte de 1462 la 104.000 în 1574-1583, în vreme ce Moldova plătea 2.000 de galbeni în 1456 şi 66.000 în 1583[7]. Tributului obişnuit i s-au adăugat darurile oficiale (peşkeş) trimise dregătorilor otomani şi mai ales sumele considerabile plătite pentru obţinerea şi menţinerea tronului, care adesea depăşeau plăţile oficiale. Astfel, plăţile totale ale Ţării Româneşti către Imperiul Otoman au crescut la aproape 600.000 de galbeni pe an în anii 1580, în vreme ce Moldova plătea în total puţin peste 300.000[8]. Această povară financiară a remo­delat structurile economice şi sociale ale Ţărilor Române, domnii încercând să obţină bani prin creşterea fiscalităţii şi/sau împrumutând bani de la cămătari din Imperiul Otoman.

Creşterea fiscalităţii a fost probabil evoluţia internă cea mai spectaculoasă în secolul al XVI-lea, reflectându-se deopotrivă în mărirea dărilor deja existente şi adăugarea altora noi. Creşterea fiscalităţii statale este, în mod obişnuit, o cerinţă preliminară a moder­nizării[9]. Cu toate acestea însă, fiscalitatea din Ţările Române avea anumite deficienţe de sistem. În primul rând, cea mai mare parte a creşterii veniturilor a fost obţinută din impozitele directe, în vreme ce veniturile din taxarea indirectă au rămas aproape neschim­bate. Înscrierea în acest tipar a corespuns caracterului predominant rural şi agricol al Ţărilor Române, însă a împiedicat totodată dezvoltarea economică. În plus, ca şi în cea mai mare parte a Europei, dările erau inechitabil repartizate, iar statutele fiscale speciale erau mai degrabă regula decât excepţia[10]. Din cauza discrepanţelor sociale şi geografice considerabile în taxare, estimarea poverii fiscale nu poate fi obţinută printr-o simplă adunare a diferitelor dări. Cu toate acestea, putem obţine un ordin mediu de mărime, calculând veniturile statului per capita (chiar dacă nu toate aceste venituri erau obţinute din impozite). Neputând compara nivelul fiscalităţii cu producţia globală sau cu bogăţia Ţărilor Române, deoarece lipsesc estimări fiabile despre produsul intern brut, am hotărât să evaluăm povara fiscală pe cap de locuitor atât în monede de aur (ducaţi), cât şi în kilograme de grâu şi să comparăm aceste date cu cele referitoare la alte state europene şi asiatice din jurul anului 1600.

Tabelul 33. Veniturile statale pe cap de locuitor[11]

Este limpede că, în pofida faptului că nu erau încă moderne, Ţara Românească şi Moldova au dezvoltat un sistem fiscal impresionant şi au ajuns în topul statelor europene în ceea ce priveşte strângerea dărilor, alături de state mai dezvoltate şi foarte urbanizate, precum Provinciile Unite şi/sau Veneţia.

Creşterea fiscalităţii a provocat şi schimbări importante în comerţul Ţării Româneşti şi al Moldovei. Contribuabilii erau siliţi să vândă o parte tot mai mare din ceea ce produceau şi chiar să-şi adapteze producţia la oportunităţile pieţei. În plus, povara fiscală a scăzut puterea de cumpărare a majorităţii locuitorilor din Ţara Românească şi Moldova, astfel încât aceştia nu-şi mai puteau permite produsele străine care mai înainte erau importate. Stimulate şi de creşterea preţurilor în Europa Centrală şi în Imperiul Otoman, exporturile au crescut până la un nivel fără precedent, de aproximativ 0,6 galbeni pe cap de locuitor în Moldova în anii 1580 şi chiar la peste 1 galben pe cap de locuitor în Ţara Românească în aceeaşi perioadă[12]. Exporturile constau în principal în animale şi produse animaliere, dar şi sare, miere, ceară, lemn şi chiar cantităţi reduse de cereale. În paralel, importurile s-au micşorat, iar comerţul de tranzit a stagnat. Prin urmare, se poate susţine că Ţara Românească şi Moldova s-au transformat pe parcursul secolului al XVI-lea în adevărate economii de export[13].

Ponderea crescândă a comerţului şi mai ales balanţa activă a comerţului exterior au provocat afluxul unor cantităţi uriaşe de monede străine în Ţările Române. Bineînţeles, cele mai multe dintre aceste monede nu rămâneau în Ţara Românească şi/sau Moldova, ci erau trimise la Istanbul, ca plăţi politice. Cu toate acestea, circulaţia lor prin Ţările Române a avut importanţa sa. Mai întâi, structura circulaţiei monetare româneşti s-a diversificat şi internaţionalizat. Monedelor mărunte ale statelor învecinate (aspri otomani, dinari ungureşti, groşi şi polgroşi poloni), care predominau înainte, li s-au adăugat cantităţi crescânde de monede de aur, de argint (taleri), mai ales nemţeşti şi olandeze, şi monede de argint de mărime medie, precum piesele polone de 3 groşi sau şahii otomani[14]. În al doilea rând, în vreme ce trocul era înlocuit treptat de tranzacţiile monetare „normale”, folo­sirea creditului a crescut semnificativ, deopotrivă prin împrumuturile externe contractate de domni pentru plăţile către Istanbul şi prin micile tranzacţii cămătăreşti care-i făceau dependenţi de creditori atât pe boieri, cât şi pe ţărani[15]. Expansiunea economiei mone­tare, mai cu seamă a rolului creditului, sugerează şi o creştere a vitezei de circulaţie a banilor, o evoluţie comună în aproape întreaga Europă în secolul al XVI-lea[16].

Evoluţia spre modernitate nu a fost însă lipsită de ambiguităţi. Unele dintre limitările structurale existente anterior au fost consolidate de integrarea în sistemele economice şi politice otomane şi europene. Ca şi în celelalte părţi ale Europei Est-Centrale, dezvoltarea agriculturii şi a exportului de animale nu a ajutat prea mult dezvoltarea oraşelor din Ţările Române. Este adevărat că unele oraşe au avut de câştigat dintr-o relaţie mai apropiată cu Imperiul Otoman, precum Bucureşti şi, într-o măsură mai mică, Iaşi[17]. În general însă, fiscalitatea apăsătoare şi poziţia puternică a negustorilor străini care cumpărau produse româneşti limitau oportunităţile economice ale orăşenilor din Ţările Române. Totodată însă, scăderea puterii de cumpărare i-a împiedicat pe mulţi munteni şi moldoveni să achiziţioneze mărfuri străine, ceea ce a determinat substituirea importurilor, îndeosebi a postavurilor şi articolelor din metal, cu produse locale, dar acest fenomen a avut loc mai mult în comunităţile rurale decât în oraşe[18]. Din pricina oportunităţilor economice reduse, majoritatea oraşelor moldoveneşti şi munteneşti depindeau sever de producţia agricolă proprie, ceea ce a modelat structura semirurală a acestor oraşe[19].

Creşterea poverii fiscale a avut efecte sociale devastatoare. Mulţi ţărani şi chiar comunităţi întregi nu şi-au putut plăti dările. În această situaţie, ţăranii recurgeau fie la evaziune fiscală, fie îşi vindeau pământurile şi chiar libertatea pentru a-şi putea plăti dările. Datorită faptului că evaziunea fiscală şi chiar fuga ţăranilor implica găsirea unui refugiu şi a unei protecţii în faţa agenţilor fiscali ai statului, care puteau fi oferite mai degrabă pe domeniile boiereşti, ambele opţiuni îi aduceau pe ţăranii liberi în dependenţă de boieri şi/sau de mănăstiri. Extinderea domeniilor şi a şerbiei nu au fost răspândite geografic uniform, dar, ca o caracteristică generală, aceste procese au fost mai avansate în regiunea de câmpie, în vreme ce ţărănimea liberă a rezistat mai bine în regiunile deluroase şi muntoase din nordul Ţării Româneşti şi din vestul Moldovei, unde posibilităţile de a evita plata dărilor erau probabil mai numeroase[20].

Teoretic, extinderea marilor domenii boiereşti şi monastice ar fi trebuit să crească şansele de ameliorare a producţiei şi de adaptare la oportunităţile oferite de comerţul extern. Avem însă prea puţine informaţii despre adaptarea concretă a producţiei de pe aceste domenii, iar acestea se referă mai mult la creşterea vitelor decât la culturile de plante. Această evoluţie este convergentă cu informaţiile pe care le avem cu privire la comerţul exterior al Ţărilor Române, potrivit cărora cerealele erau exportate doar sporadic şi în cantităţi reduse[21], în vreme ce grosul exporturilor consta în oi trimise spre Imperiul Otoman şi boi direcţionaţi atât spre Europa Centrală, cât şi spre Imperiul Otoman[22]. Rareori boierii cultivau rezerve semnificative şi de regulă preferau să strângă dări în natură şi/sau în bani fără a se mai complica cu organizarea directă a producţiei agricole. În plus, dările uriaşe cerute de stat lăsau o marjă redusă boierilor în taxarea ţăranilor dependenţi, iar înţelegerea dintre boieri şi ţărani era mult prea nesigură pentru a îngădui o îmbunătăţire semnificativă a structurilor de producţie de pe domenii.

Transformarea unei părţi a ţăranilor liberi în şerbi, conjugată cu situaţia economică dificilă a celorlalţi ţărani şi chiar a micii boierimi, a însemnat şi o lovitură grea dată bazei sociale a puterii centrale. Astfel, domnii erau blocaţi între dominaţia otomană crescândă şi puterea boierilor. Cu toate acestea, trebuie să evităm opinia simplistă conform căreia boierii au fost agenţii principali ai ordinii otomane, în vreme ce domnii s-au luptat pentru independenţă, progres ş.a.m.d. De fapt, mulţi dintre domni aveau relaţii foarte strânse cu autorităţile otomane, în vreme ce măcar o parte dintre boieri a încercat să reziste dominaţiei otomane[23]. Mai important este faptul că domnii erau responsabili pentru scurgerea către Istanbul a majorităţii veniturilor statale; avem în vedere că fiscalitatea statală depăşea cu mult orice altă formă de prelevare a surplusului economic, chiar a celei mai mari părţi a surplusului produs în Ţările Române.

Această scurgere de resurse a împiedicat modernizarea Moldovei şi a Ţării Româ­neşti. De fapt, domnii nu au avut niciodată îndeajuns bani pentru a construi o administraţie eficientă şi pentru a menţine o armată permanentă semnificativă. Prin urmare, ei au fost siliţi să recurgă la improvizaţii, îndeosebi la arendarea dărilor, sistem care asigura obţinerea de venituri pe termen scurt, dar care pe termen lung diminua autoritatea statului asupra contribuabililor, mărind astfel discrepanţa dintre impozitarea nominală şi încasările reale ale vistieriei.

Şi mai periculoasă a fost în anii 1580 şi 1590 creşterea solicitărilor otomane peste puterea de plată a Ţărilor Române. Acest lucru era valabil cu precădere în cazul Ţării Româneşti, unde veniturile din exporturi ajungeau doar la 2/3 din plăţile politice către Istanbul[24], dar nici situaţia din Moldova nu era cu mult mai bună. Creşterea fiscalităţii nu a schimbat prea multe, pentru că ţăranii pur şi simplu nu mai puteau plăti, iar evaziunea fiscală a înflorit. Mai mult chiar, povara fiscală ameninţa să disloce structurile de producţie, pentru că ţăranii şi-au vândut aproape toate animalele, şi-au părăsit pământurile şi s-au refugiat fie pe domeniile boiereşti, fie chiar pe teritoriile otomane, unde fiscalitatea era mai puţin apăsătoare[25]. Domnii au încercat să strângă bani împrumutându-se de pe piaţa de capital otomană, dar acest lucru însemna doar amânarea, şi nu rezolvarea problemelor. În plus, deşi datoriile externe erau fabuloase, dacă le comparăm cu resursele demografice şi economice ale Ţărilor Române, ele constau doar din împrumuturi pe termen scurt, iar trecerea la împrumuturi pe termen lung, care fusese deja experimentată în Europa Occidentală, a avut loc în Imperiul Otoman şi în Ţările Române abia în secolul al XIX-lea[26].

În aceste condiţii, raporturile economice şi politice ale Ţărilor Române cu Imperiul Otoman deveniseră nesustenabile. Consecinţa a fost revolta antiotomană din 1594, care a beneficiat de ocazia oferită de războiul de 15 ani dintre Imperiul Otoman şi habsburgi[27]. Nu vom insista aici asupra detaliilor evenimentelor politice şi militare de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi de la începutul veacului următor. Vom aminti doar că Moldova a intrat în 1595 sub protecţie polonă, fiind afectată doar intermitent de război, în vreme ce Transilvania şi Ţara Românească au fost, în cea mai mare parte a timpului, aliate cu habsburgii şi au trecut printr-o perioadă foarte grea din cauza războiului neîntrerupt. De fapt, atât pentru Transilvania, cât şi pentru Ţara Românească, menţinerea unei armate permanente a fost mai costisitoare decât cumpărarea protecţiei otomane, iar întreaga regiune nu s-a dovedit îndeajuns de bogată pentru a-şi permite luxul unui război major[28]. În aceste condiţii războiul s-a încheiat printr-o epuizare generală, dar Ţările Române au reuşit să obţină un grad mai mare de autonomie decât avuseseră înainte de 1594. Atunci când dominaţia otomană a fost restaurată pe temelii mai solide, în 1611-1613, condiţiile generale economice şi politice au fost considerabil mai bune decât înainte de război. Tributul oficial (harac) a fost redus la jumătate din nivelul de dinainte de 1594[29], iar numirea domnilor s-a făcut, cel puţin pentru o perioadă de timp, mai puţin luând în considerare sumele licitate de diverşi pretendenţi şi mai degrabă în funcţie de interesele politice ale Imperiului Otoman, care dorea să păstreze supunerea Ţărilor Române şi pacea în această regiune, într-o perioadă în care otomanii se confruntau cu provocarea persană în Orient. Astfel, plăţile politice totale ale Ţării Româneşti şi Moldovei au fost reduse la mai puţin de jumătate din nivelul de dinainte de 1594, crescând apoi treptat pe parcursul seco­lului al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-a atins din nou suma maximă plătită în veacul al XVI-lea[30].

Această relaxare financiară nu a însemnat însă că ponderea plăţilor către Istanbul devenise insignifiantă în raport cu veniturile statului. De fapt, plăţile către Imperiul Otoman au rămas în continuare cea mai mare cheltuială din bugetele Ţării Româneşti şi Moldovei. În acelaşi timp însă, dominaţia otomană devenise acum suportabilă economic, permiţând chiar o anumită acumulare internă. Chiar şi în secolul al XVIII-lea, atunci când cererile financiare otomane au crescut din nou şi chiar au depăşit nivelul din secolul al XVI-lea, Ţările Române se aflau într-o poziţie mult mai bună de a plăti, pentru că potenţialul lor era acum mai mare decât fusese la sfârşitul veacului al XVI-lea. Datorită introducerii culturii porumbului[31] şi a relaxării temporare a fiscalităţii, populaţia Ţărilor Române s-a triplat pe parcursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ţara Românească avea aproximativ 300.000 de locuitori (sau puţin mai mult) la sfârşitul secolului al XVI-lea, în jur de 600.000 de locuitori la începutul veacului al XVIII-lea, pentru a atinge aproape un milion în jurul anului 1800. În Moldova, creşterea demografică a început în prima jumătate a secolului al XVII-lea, a fost stopată de tulburările politice de la sfârşitul aceluiaşi veac, pentru a reîncepe viguros în secolul următor, atunci când populaţia Mol­dovei istorice (incluzând aşa-numita Bucovină încorporată în 1775 în Imperiul Austriac) a atins 900.000 sau poate chiar un milion de locuitori[32].

Aşadar trebuie să recunoaştem că, pe parcursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, dominaţia otomană nu a împiedicat creşterea demografică şi economică a Ţărilor Române. Aceasta era însă mai degrabă o simplă creştere decât o dezvoltare sau o modernizare a structurilor economice şi sociale. În aceste condiţii, creşterea producţiei agricole s-a obţinut prin extinderea suprafeţelor cultivate şi datorită calităţilor naturale ale porumbului, nu prin îmbunătăţirea tehnicilor agricole; de fapt, tehnicile şi uneltele agri­cole au rămas înapoiate, iar randamentul cerealelor tradiţionale era mai degrabă modest[33]. În plus, prevalenţa fiscalităţii statale asupra colectării feudale a surplusului a făcut ca investiţia în cariere politice să fie mai profitabilă decât cea în proprietăţi funciare. Aceasta nu înseamnă, desigur, că achiziţionarea de moşii nu mai era importantă. Pământul însemna siguranţă, obţinerea unui anumit statut social, însă nu şi o oportunitate de a te îmbogăţi rapid. Dacă adăugăm acestei imagini şi faptul că rezerva seniorială avea doar o importanţă secundară şi că obligaţiile în muncă ale ţăranilor au rămas relativ modeste în toată perioada modernă timpurie, atunci reiese limpede că marile domenii nu au reprezentant un cadru semnificativ al modernizării. Gospodăriile ţărăneşti se găseau într-o situaţie şi mai precară, fiind apăsate de „un sistem fiscal care încasa prea mult şi într-o manieră arbitrară”[34], de nesiguranţă şi de lipsa accesului la o cunoaştere şi la o tehnologie mai bune.

Chiar dacă investiţiile în producţie erau firave, modernizarea nu a lipsit întru totul. Necesităţile de funcţionare a statului şi contactele intense atât cu Imperiul Otoman, cât şi cu Europa creştină au dus la selecţia unor elite politice noi, mai bine pregătite cultural[35] şi care, la rândul lor, au impus noi standarde de consum. O parte a acestei elite noi era, desigur, de origine levantină, cuprinzând supuşi ortodocşi ai Imperiului Otoman, majori­tatea greci, dar şi albanezi sau de alte etnii, ceea ce a provocat ample resentimente în societatea din Ţara Românească şi din Moldova. Reacţia conservatoare, care a accentuat calitatea de „pământean”, era lipsită de şanse de izbândă pe termen lung, dar a oferit un cadru ideologic opoziţiei faţă de modernitate şi faţă de deschiderea spre exterior şi spre nou a societăţilor din Ţara Românească şi Moldova. Deşi grupurile conservatoare nu au ezitat să îndemne straturile de jos ale societăţii să se ridice împotriva „grecilor”, iar această extindere a arenei politice poate fi percepută ca un semn că, până la urmă, chiar şi boierii conservatori erau câteodată nevoiţi să inoveze în acţiunea politică, nu trebuie să supraestimăm semnificaţia acestor puseuri de implicare politică; straturile de mijloc şi de jos ale societăţii erau mai degrabă instrumentalizate în aceste frământări politice, iar activismul lor politic a fost mai degrabă discontinuu. Mai mult, aceste mişcări politice au consolidat presiunea socială în sensul conformizării, iar mulţi dintre nou-veniţii de origine levantină, care obţinuseră poziţii importante în administraţie şi la curte, au considerat mai convenabil să cumpere la rândul lor proprietăţi funciare, să-şi modifice stilul de viaţă şi să pretindă că erau şi ei pământeni[36].

O situaţie asemănătoare poate fi observată în domeniile cultural şi religios. De-a lungul Evului Mediu, cultura scrisă fusese apanajul unei minorităţi foarte puţin numeroase. Din cauza gradului scăzut de urbanizare, înapoierea culturală era chiar mai mare în Moldova şi în Ţara Românească decât în multe alte părţi ale Europei. Deşi tiparul a fost introdus relativ devreme în Ţara Românească, prima carte fiind tipărită în 1508[37], activitatea tipografică a încetat în 1512, după doar alte trei cărţi, probabil din cauza lipsei cererii şi a susţinerii sociale. Activitatea tipografică a fost reluată în anii 1540, într-un context deja schimbat de frământările provocate de Reformă. Tendinţa luteranilor şi a calvinilor de a folosi versiuni traduse ale Bibliei şi/sau ale cărţilor liturgice ca mijloace ale propagandei religioase – prima carte tipărită în limba română a fost un catehism luteran, în 1544 – a provocat o reacţie defensivă în rândul clerului ortodox. Nu este scopul nostru să insistăm aici asupra reacţiilor politice faţă de Reformă, foarte brutale în Moldova în al treilea sfert al secolului al XVI-lea[38]. Ne vom limita doar la a observa că animozităţile confesionale au provocat o anumită suspiciune din partea clerului ortodox faţă de cărţile tipărite, faţă de extinderea dreptului de a predica şi, în general, faţă de toate formele noi de religiozitate. O poziţie atât de conservatoare nu putea rezista însă pe termen lung. Înaltul cler ortodox a înţeles că nu-şi va putea păstra monopolul asupra credincioşilor fără a se folosi de unele dintre noile mijloace culturale. Deşi activitatea tipografică din Ţara Românească a fost din nou întreruptă la sfârşitul anilor 1540, domnii şi câţiva dintre episcopii ortodocşi au comandat pentru oraşele săseşti din sudul Transilvaniei cărţi religioase tipărite în slavonă (şi mai târziu în română). Cu toate acestea, reacţiile faţă de cărţile tipărite şi faţă de folosirea limbii române în biserică au rămas amestecate. Abia în secolul al XVII-lea a avut loc o schimbare majoră în această privinţă, atunci când limba română a început să predomine în cultura scrisă; tipografii locale au fost stabilite în anii 1630, de data aceasta definitiv, în Ţara Românească şi în Moldova, iar slujba religioasă a început să fie ţinută şi în româneşte[39]. Totuşi, dacă analizăm producţia de carte din Ţările Române[40], trebuie să observăm că până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, cu excepţia câtorva opere juridice, au fost tipărite doar părţi din Biblie (prima ediţie românească integrală a Bibliei a apărut la Bucureşti în 1688), cărţi liturgice şi, începând cu anii 1640, lucrări de polemică religioasă. Explozia beletristicii nu a avut loc în plan tipografic decât în jurul anului 1700, iar subiectele religioase au continuat să domine producţia de carte românească de-a lungul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale celui de-al XIX-lea[41]. După cum observa Alexandru Duţu, „în cultura românească şi, poate, şi în celelalte culturi balcanice, nu a existat o tensiune între puterea spirituală şi cea temporală şi, astfel, nu a avut loc nici o scindare între spirit şi materie”[42]. Faptul că, exceptând temele religioase, ideile moder­nizatoare ale vremii circulau doar într-un cerc foarte restrâns de oameni le diminua cu siguranţă impactul asupra societăţii româneşti. Totodată, deşi tipografiile româneşti asi­gurau cărţi pentru celelalte regiuni ortodoxe aflate sub dominaţie otomană, analfabetismul a rămas extrem de ridicat în Moldova şi în Ţara Românească şi nu a scăzut sub 90% înainte de secolul al XIX-lea[43].

În concluzie, dacă acceptăm că modernizarea, deşi este un concept intens dezbătut, înseamnă în esenţă tranziţia de la o societate dominată de comunităţi la una în care predomină individul şi relaţiile sociale impersonale – şi, în acest cadru, trecerea graduală de la viaţa rurală la urbanitate, disoluţia statutelor juridice speciale, dezvoltarea relaţiilor de piaţă şi extinderea lor în diverse aspecte ale vieţii, o mai largă participare socială la activitatea politică etc. –, atunci „realizările” pe drumul modernizării ale Ţării Româ­neşti şi Moldovei în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea sunt mai degrabă modeste. A existat, desigur, un anumit progres în câteva domenii – fiscalitatea, producţia agricolă (nu însă şi productivitatea), exporturile, populaţia totală, locuinţele, tiparul –, dar creşterea venitului pe cap de locuitor a fost foarte redusă, ceea ce a împiedicat transformarea acestei creşteri cantitative într-o dezvoltare durabilă. Doar o mică parte a elitelor a beneficiat de prefacerile moderne, iar discrepanţele sociale s-au adâncit, limitând diseminarea elemen­telor modernizatoare. În acest condiţii, în pofida anumitor realizări şi a unui considerabil efort social, Ţara Românească şi Moldova au rămas înapoiate de-a lungul întregii perioade moderne timpurii.

Post-scriptum 2011

Din păcate, în istoriografia română continuă să persiste o reticenţă nejustificată faţă de încercările de sinteză, percepute ca simple compilaţii, şi nu drept ceea ce sunt de fapt: interpretări care dau sens cercetărilor punctuale, integrându-le într-o perspectivă de ansamblu coerentă. Nu este astfel de mirare că articolul meu a avut un ecou limitat în istoriografia română (printre puţinele excepţii, vezi Pippidi 2006). Din fericire însă, receptarea a fost mai bună în istoriografia europeană (vezi, de pildă, Arens 2001: 44).

Discuţiile istoriografice din ultimii ani privind „modernizarea” Ţărilor Române s-au concentrat mai degrabă asupra secolelor al XIX-lea şi XX, lăsând oarecum în umbră perioada modernă timpurie. În plus, o parte dintre studiile publicate dovedesc o cunoaştere precară sau eventual schematică a acestei perioade şi problematici (vezi, de pildă, Butnariu 2003). În ultimii ani au apărut însă şi câteva contribuţii valoroase, de cele mai multe ori circumscrise unor teme punctuale, subsumate problemei „modernizării” Ţărilor Române. De pildă, impactul reformei otomane din 1687 asupra circulaţiei monetare din Ţările Române, aspect pe care-l amintesc într-unul dintre articolele publicate în acest volum, a fost analizat în detaliu de Aurel Vîlcu (2009). Subordonarea economică a Ţărilor Române este surprinsă şi în studiul lui Gheorghe Lazăr despre negustorii din Ţara Românească în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea (Lazăr 2006), care evidenţiază poziţia privilegiată a străinilor implicaţi în comerţ în raport cu autohtonii. Impactul dominaţiei otomane asupra relaţiilor dintre boieri şi ţărani a fost rediscutat într-un studiu înnoitor al lui Daniel Ursprung (2005). Relaţiile dintre practica judiciară şi modernitate au fost studiate meritoriu de Cristina Codarcea şi Oana Rizescu (Codarcea 2002; Rizescu 2008), continuându-se astfel o direcţie mai veche de cercetare în istoriografia română. Mai puţin cercetată deocamdată, dar esenţială pentru înţelegerea procesului „modernizării” este problema depersonalizării relaţiilor sociale, asupra însemnătăţii căreia atrăgeau atenţia într-un context macroteoretic Douglass C. North, John Joseph Wallis şi Barry R. Weingast (North, Wallis, Weingast 2009). Pentru o analiză din perspectiva istoriei mentalităţilor a impactului fiscalităţii moderne timpurii din Ţările Române, vezi Nicoară 2005. De asemenea, au apărut mai multe lucrări despre dezvoltarea urbană din Ţara Românească şi Moldova (Rădvan 2004; Câlţia 2011), dar marea străpungere cognitivă în domeniul studiilor urbane se lasă încă aşteptată. Cu privire la alte aspecte ale dezvoltării economico-sociale a Ţărilor Române şi la limitele modernizării lor în secolele XVI-XVIII am avut prilejul să revin în cartea mea dedicată acumulării decalajelor economice (Murgescu 2010: 23-101).

_____________________