Citesc în Adevărul o ştire care parcă e din revistele de satiră absurdă: la Galaţi va fi inaugurat unicul parc din lume în care fotosinteza plantelor nu va înceta nici noaptea. Iar sîntem primii la ceva? De obicei, asta e o ştire proastă.
Şi asta nu doar pentru că protocronismul este stupid, ci şi pentru că a fi “în avangardă” este adesea doar expresia unui avînt pentru modernizare nenecesar şi nejustificat, în cazul nostru o politică locală de luat ochii oamenilor, de mascat problemele structurale ale comunităţii prin amenajări frumoase şi “interesante”. Care înseamnă prea puţin pentru acei locuitori privaţi de utilităţi publice, transport public satisfăcător, confort urban minim (cum ar fi, de exemplu, trotuare fără maşini pe care să se poată umbla). În cazul nostru, cred că nu înseamnă nici atît.
Dimensiunea absurdului e copleşitoare. Se cheltuie sume uriaşe pentru a pune un stîlp de iluminat pentru fiecare copac (asta da, cu siguranţă e unic în lume), pentru curentul electric necesar şi pentru transformatoarele elecrice uriaşe necesare (totul arătînd, desigur, oribil), pentru ce? Cui o să poată folosi vreodată această culme a grotescului?
Cine o să vrea să se plimbe într-un loc în care reflectoarele stau pe tine ca la circ? Şi cum o să-şi dea cineva seama că în acest parc unic în lume “fotosinteza nu va înceta nici noaptea”? O să se transforme el într-o grădină tropicală? Cu siguranţă nu, altfel am fi aflat de mult că acest experiment superb s-a făcut deja în multe alte locuri.
Însă adevăratul model de tocat bani la modul absurd şi de distrugere prin modernizare şi renovare este Bucureştiul, Galaţiul sau alt oraş din provincie neavînd nici o şansă în competiţia asta. Să luăm, de exemplu, RATB-ul, o instituţie fundamentală a oraşului, ca model care ilustrează perfect nebunia modernizării inutile.
RATB cumpără autobuze noi. Asta este, desigur, un lucru bun, pentru că cele vechi trebuiau schimbate, dar de aici încolo totul merge greşit. În loc să concentreze cheltuielile pe sporirea parcului auto şi a numărului de curse, ceea ce ar putea decongestiona puţin oraşul, următoarele cheltuieli se duc pe: ecrane inutile din autobuz, sistem electronic nou de taxare, pietruirea porţiunilor de stradă din dreptul staţiilor etc. Pe o linie de tramvai, 41, au fost montate şi în staţii ecrane care ar fi trebuit să spună cînd vine următorul tramvai. Nu au funcţionat niciodată şi după cîţiva ani au fost scoase.
Dar culmea avîntului absurd spre renovare şi modernizare inutile sau chiar distructive este ultimul proiect al RATB, care vrea să modifice sistemul de acces, în aşa fel încît accesul să se facă doar prin uşa din faţă, deşi oricine călătoreşte cu RATB ştie că, pentru multe linii, asta ar însemna blocaj total la orele de vîrf.
Ca şi la Galaţi, descrierea proiectului de modernizare lasă impresia de nebunie profundă:
După urcarea în mijlocul de transport, călătorii sunt informaţi de către agenţii de control asupra modalităţii de validare a cardurilor de transport deţinute. De asemenea, prin staţia radio de la bord, conducătorii de vehicule transmit mesajul „Vă rugăm validaţi cardurile!”, pentru a nu prelungi durata de staţionare a mijloacelor de transport în staţii.
Dacă după urcarea în autobuz urmează un mic seminar şi şedinţe de validare în grup, atunci circul chiar o să fie total. Toată această punere în scenă nu poate avea alt scop raţional decît pregătirea unui noui sistem de taxare, cu noi aparate şi un nou contract gras. Altfel, ca şi ecranele inutile din staţii, programul sună doar ca o maimuţărire fără sens a unui model din unele capitale europene în care probabil că merg şefii RATB la schimb de experienţă.
Dar acel model e cu sisteme de transport performante în care nu există înghesuială şi unde există o singură modalitate de taxare, respectiv şoferul care vinde bilete, că de aia se şi face urcarea doar prin faţă. Ce rost are să se înghesuie toată lumea pe prima uşă dacă oricum în fiecare mijloc de transport vor exista “agenţi de control”? Şi chiar dacă, probabil, nu va exista un agent chiar în fiecare autobuz (altfel RATB ar trebui să angajeze o armată enormă de oameni, care în mod evident i-ar secătui complet bugetul), există controlul normal, aleator, al biletelor validate la aparatele din întreg autobuzul. Absurdul este total.
Cu toată criza, cu toată sărăcia din România, marea problemă a marilor oraşe e că au mult prea mulţi bani şi că, electoral vorbind, cea mai eficientă modalitate de cheltuire a lor e pe butaforii groteşti care pastişează fără sens un ideal modernizator şi civilizator degradat. Aşa ajung unele segmente din oraşe să se transofrme în fantezii bizare care trimit mai mult la un Disneyland dubios decît la un loc normal de locuit.