Modelul managerial în educația superioară sau privatizarea pe bani publici

Scopul articolului de față este să identifice cele mai importante problem generate de înțelegerea românească a conceptului de autonomie universitară. Autonomia universitară pare un concept generos, poate prea generos, și aproape unanim acceptat. Sufocați până în 1989 de un învățământ centralizat și ultrarigid profesorii universităților românești au îmbrățișat cu mult entuziasm idei liberale precum universitatea antreprenorială, managementul eficient al resurselor umane și financiare în universitate, oferta educațională corelată la cerințele pieței muncii și altele asemenea. Mult sperata libetate adusă de revoluția din 1989 și frustrările acumulate sub regimul coercitiv de dinaintea acestui eveniment istoric i-a făcut pe foarte mulți dintre intelectualii români în general și pe profesorii universitari în particular să accepte și să susțină la modul cel mai sincer, pătimaș chiar, pătrunderea etosului managerial în universități. Totuși, la aproape douăzeci de ani de la revoluție starea învățământului universitar nu e nici pe departe mulțumitoare. Mai mult, învățământul românesc universitar prezintă o particularitate dintre cele mai șocante: doar aici nu se vorbește despre “trista moștenire comunistă”. Mai mult, am ajuns să ne amintim cu nostalgie de epoca de aur, de seriozitatea din facultăți, de strictețea examenelor și a profesorilor, de rigurozitatea predării și altele asemenea.

Amintiri din epoca de aur

Cred că e momentul să precizez din capul locului că nu sunt o nostalgică a comunismului care plânge la 25 decembrie la mormântul tovarășului Ceaușescu. Sunt sigură că eventuala noastră nostalgie este și un rezultat al idealizării inevitabile a trecutului. Uităm prea des de faptul că studenții și elevii făceau practică obligatorie pe ogoarele patriei, de execuțiile politice, de propaganda politică din școli sau de interminabilele adunări pionierești. E adevărat: depăn uneori amintiri din epoca de aur fără oroare și regret. Cine nu își mai amintește de ridicolul reuniunilor pionierești cu eternele raportări de tipul: “Tovarășa comandant-instructor, grupa a doua cu un efectiv de 12 pionieri dintre care 11 prezenți și unul absent este gata pentru începerea activității. Raportează comandant de grupă, pionier X-ulescu”. Dar aceste formulări grotești răsună plăcut doar ca urmare a faptului că nu le conștientizam ca atare la acel moment al copilăriei.  Acum însă lucrurile stau altfel și cred ca oricine conștientizează cât profund intruzivă și agresivă era propaganda comunistă. Cât de nefiresc era faptul că ne începeam activitatea cu intonarea imnului. Cât de absurd era că aveam poza de tinerețe a tovarașului pe perete. Sigur, nu e obiectul articolului de față, dar nu ma pot abține să nu observ că acum avem icoane în locul tovarășului, dovadă, probabil, ca la noi acel regim a creat o nevoie foarte serioasă de a avea un tătuc. Dar să lăsăm momentul rememorării învățământului comunist și să ne întoarcem în prezent. Cum se face că ajungem să regretăm atâtea lucruri legate de acel învățământ? Toată lumea trecută de 50 de ani spune “pe vremea noastră se făcea carte”. Și adevărul este că, privind comparativ, cel puțin la facultățile care au avut șansa să supraviețuiască pentru că nu erau legate de discipline “burgheze” ca psihologia, de pildă, chiar se făcea carte.  Problema este că degeaba idealizăm acea perioadă întrucât abuzurile de atunci au făcut posibile unele dintre derapajele de acum. Enumăr doar câteva minimalisime exemple: faptul că trebuia să ai origine sănătoasă ca să fii primit în universitate, faptul că te făceai din portar lector universitar, faptul că profesorii erau umiliți și obligați să promoveze elevi nepregătiți – deh – aveam producție la hectar trebuia să avem și producție de absolvenți. Totuși, în ciuda aparențelor învățământul ceaușist avea mai multe în comun cu actualul tip de învățământ decât s-ar putea crede. Diminuarea autorității profesorului, plasarea vinei pentru eșecurile pedagogice exclusiv pe umerii profesorului, persecutarea intelectualilor și implicit a profesorilor care atunci, ca și acum, erau considerați “neproductivi” sunt doar câteva dintre elementele care ar susține o interpretare a regimului ceaușit ca fiind un soi de “capitalism de stat”. Oricum, eram cu toții niște sclavi pe tarlaua jupânului suprem așa că cei cu vederi de dreapta n-ar trebui să se supere pentru eticheta pe care am pus-o. Dar nu e scopul articolului meu să reevaluez ideologic regimul Ceașcă. Scopul meu a fost să aduc în discuție repere istorice minimale care să ne ajute să înțelegem ce se întâmpla actualmente în universități.

Așadar sistem centralizat, rigiditate, planuri cadru stabilite pentru decenii întregi și lipsa oricărei deviații i-au făcut pe mulți să meargă către propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar și capitalismul academic  precum fluturele către flacără. Ca persoană care și-a  petrecut toata existența în învățământ ca studentă, doctorandă și profesoară și da-ți-mi voie să vă spun că toate aceste idei, autonomie universitară, management educațional, antreprenoriat academic și altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fără precedent a lumii academice autohtone. Pentru a arăta acest lucru voi face o scurtă analiză a discrepanței dintre teoria atragătoare și practica respingătoare ambele generate de aceste concepte. Să o luăm pe rând.

Autonomia universitară.

În teorie, autonomia universitară presupune faptul că în procesul generării și propagării cunoașterii științifice de ordin academic nu ar trebui să intervină alte instituții. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui să fie lăsați să își aleagă în mod liber temele de cercetare și predare. Ei nu ar trebui să fie siliți să predea sau să cerceteze le comandă politică sau religioasă. Acesta este un criteriu de bun simț pe care nu am avea probleme să îl acceptăm. Există însă cel puțin două probleme legate de modul în care este el înțeles și aplicat pe de o parte, și de actualitatea formulării sale pe de altă parte.

Haideți să vedem cum este înțeles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educației Naționale că deja se propun modificări ale ei, culmea, de senatori ai partidului care a propus-o inițial. Într-un articol destul de alarmist Stefan Vlaston [1]aduce în discuție câteva dintre recentele modificări ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Înțelegerea românească a acestui concept nu are, din păcate, vreo legătură cu cunoașterea științifică. Ea privește în special instituirea unor drepturi și privilegii care scot de sub controlul statului unele instituții academice. Astfel, ceea ce se dorește este posibiliatea de a ocoli căile democratice de alegere a rectorului, posibilitatea de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degrabă, numi decanii și șefii de departament și altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privința modului în care institutiile academice private aleg să se organizeze ar fi acceptabilă, în special într-o țară în care nu am avea acuzații de comerț cu note și diplome și altele asemenea. Să nu uităm totuși câte scandaluri cu diplome false au izbucnit in ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal să sufere toată lumea din pricina câtorva care au călcat în picioare ideea de educație superioară, dar mai este mult până când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea măsuri să nu conducă la abuzuri.

Până la adoptarea noi legi a educației naționale situația a fost la fel de gravă în cazul universităților de stat. Aici  este și mai revoltător faptul că s-a practicat ani de-a rândul un soi de privatizare pe bani publici care făcea din decani un soi de stăpâni absoluți ai planurilor de învățământ și a statelor de funcțiuni. În aceste condiții acest comerț cu note și diplome nu a fost apanajul particularelor și e cu atât mai revoltător cu cât el a fost practicat pe banii noștri, ai contribuabililor.

Cea de a doua problemă privește o critică mai amplă a conceptului de autonomie universitară. Într-o amlă lucrare de analiză Delanty[2] arată faptul că libertatea academică a fost un fruct destul de rar cultivat pe parcursul istoriei universității. Astfel, de-a lungul timpului biserica și apoi statul au încercat să subordoneze universitatea propriilor interese. Un principiu care să garanteze independența profesorilor universitari față de preoți și politicieni pare binevenit. Dar eu nu susțin că un atare principiu n-ar fi salutar, ci desuet. Actuala presiune căreia lumea academică trebuie să îi facă față nu mai este una ideologică, ci una financiară. Așa cum arătam și cu alte ocazii[3] provocarea  la adresa libertății academice s-a mutat în altă parte. Acum nu mai este la fel de important să asigurăm independența față de biserică sau față de stat, ci față de instituțiile finanțatoare fie ele fundații sau corporații care sponsorizează proiectele de cercetare.

Cele două critici pe care le-am adus înțelegerii actuale a conceptului de “autonomie universitară” se leagă între ele. Actualele modificări ale Legii Educației Naționale nu privesc o autonomie a cunoașterii (ce predăm și ce cercetăm), cât o autonomie administrativă (modul de alegere a conducerii universității și a facultăților sale) și finaciară (valorificarea cladirilor și mijloacelor fixe de către fondatorii universităților private). Cu alte cuvinte întreaga miză a discuției este de ordin financiar. Or tocmai autonomia universitară înțeleasă românește poate conduce la o lipsă de autonomie în câmpul cunoașterii științifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejați de preoți sau de politicieni ci mai ales de unii dintre finanțatorii lor care au insistat constant în ultimii douăzeci de ani pe scăderea standardelor calității educației în scopul de a atrage cât mai mulți “clienți” doritori de cartoane fără valoare cu numele de diplomă. Firește nu putem judeca toate universitățile românești la grămadă. De asemenea, e posibil ca în țări cu democrații ceva mai mature o independență administrativă a universităților private să nu pară ceva ieșit din comun. În România însă acest tip de înțelegere a generosului concept de autonomie universitară a deschis ușa larg către un pseudo-învățământ superior.

Manager educațional sau jupân academic?

Lucrurile nu stau mai bine nici la universitățile de stat. Pe fondul ideii ca statul trebuie să se implice cât mai puțin în procesul educării cetățenilor săi susținerea bugetară pentru universități s-a diminuat considerabil. În lipsă de bani universitățile au început să caute resurse alternative. Locurile cu taxa au fost soluția cea mai la îndemână. Această măsură a transformat însă învățământul de stat într-un fel de struțo – cămilă în care, vă vine să credeți sau nu, abuzurile sunt încă și mai mari. Deși sursa de venit este asigurată, universitățile bugetare se conduc si ele după criterii manageriale. De aici decurg o serie întreagă de probleme pe care le voi analiza în cele ce urmează:

1. Ideea că facultățile sunt furnizoare de servicii și studenții au dublul statul de consumatori ai acestor servicii, dar și de “produse” ale universității conduce la proceduri foarte complicate de verificare a calității educației. În cazul în care cineva produce pantofi modelul managerial funcționează foarte bine: piața de încălțăminte îl va menține sau îl va respinge pe respectivul producător. În cazul produselor materiale concrete, pantofi, mături, șuruburi, piața poate funcționa, cel puțin în teorie, ca indicator al calității. Transferarea acestui model de afaceri în mediul academic are însă consecințe dezastruoase. Oamenii nu sunt produse și este extrem de dificil să te bazezi pe indicatori de tipul inserției absolvenților pe piața muncii ca să testezi calitatea educației. Dacă acum nu se mai fac angajări în construcții pentru că piața imobiliară a căzut înseamnă că profesorii de la Facultatea de Construcții nu își mai fac treaba? Ideea de a ne raporta la piață ca la un soi de Oracol absolut care să ne ofere toate răspunsurile cu privire la calitatea educației conduce la o birocrație fără de sfârșit care îngroapă profesorii universitari sub tomuri grele de hârțogăraie fără rost.
2. Descentralizarea învățământului superior, oricât de atrăgătoare ar părea la prima vedere, tranformă facultățile în “furnizoare oferte educaționale” creând haos și abuzuri. Din nou, nu vreau să judec la grămadă. Există, firește, excepții notabile. Sunt încă oameni care încă mai cred în educație și se luptă pentru ea. Totuși prea des în România universitară “managerul educațional”, adică decanul sau șeful de departament,  este un fel de  jupân care stabilește după bunul plac ce trebuie să se predea într-o facultate (planul de învățământ) și mai ales cine trebuie să predea acele discipline (statul de funcțiuni). Am trăit experiențe hilare în care sub motiv că “dorim să ne adaptăm la piața muncii” au fost întocmite planuri de învățământ după următorul algoritm. În pasul 1 decanul își căuta apropiații: colegi umili și servili, verișori, vecini, fini și alții asemenea. În pasul 2 aceștia erau întrebați cam la ce se pricep. În pasul 3 se întocmea planul de învățământ în funcție de preferințele acestei găști pestrițe de apropiați ai “managerului educațional”. Un manager al unei fabrici de pâine nu și-ar angaja vecinii incompetenți. Pur și simplu nu i-ar conveni să-i plătească din propriul buzunar ca să facă produse proaste sau, mai rău, să stea de pomană. Dar cum în educație e foarte greu să arăți că o facultate scoate “produse proaste” ceea ce rezultă sunt manageri academici cu libertate infinită și responsabilitate zero.
3. Lipsa unui set comun de discipline care să se predea la toate facultățile cu profil identic conduce la imposibilitatea organizării unei inspecții. De vreme ce fiecare facultate are propriul set de discipline curpinse în “oferta educațională” comisiile de specialitate nu au cum să facă inspecții motivul fiind că nu sunt specializați în acele discipline. Firește, nu aș vrea nicidecum să ne întoarcem la rigiditatea de dinainte de 1989 însă negocierea unui set comun de discipline ar deschide posibilitatea de a reveni la inspecție ca instrument de testare a calității. Poate că mulți privesc cu oroare această ipoteză, dar, alternativa este și mai proastă. Acum se merge pe ideea de autoreglementare. Cu alte cuvinte fiecare facultate trebuie să își testeze singură calitatea. Este de-a dreptul rizibil! De pildă, se face evaluare multicriterială a cadrelor didactice de către studenti și de către colegi. Dar nu există o procedură standard care să împiedice fraudele. De regulă aceste formulare sunt completate la mișto și toată lumea are calificative maxime. La fel stau lucrurile și în cazul evaluării colegiale la care toată lumea primește calificatiul “excelent”. Sunt firește și excepții însă toate aceste tone de hartii introduse în dosarele de acreditare nu valorează cât o oră în care asiști efectiv la cursul unui profesor.
4. În fine, cea de a patra dintre problemele pe care vreau să le aduc în discuție privește angajarea în mediul universitar. Faptul că avem de-a face cu această descentralizare și cu pătrunderea practicilor manageriale în campul academic face imposibilă organizarea unui concurs național pentru posturile vacante. Fiecare facultate vine cu oferta sa educațională propunând diverse discipline la concurs. Există și cazuri în care lucrurile sunt făcute rațional, planurile de învățământ și posturile scoase la concurs sunt rezultatul unor discuții democratice și raționale între cadrele didactice. Totuși sunt prea multe cazurile în care planul de învățământ e croit după persoane și nu după principii și prea puține instrumentele prin care asemenea abuzuri să fie identificate și sancționate. Toate aceste lucruri sunt foarte greu de testat însă atâta timp cât actualul sistem îi lasă libertatea managerului educațional să decidă ce și cine o să se predea anul viitor orice este posibil.

Acestea sunt doar câteva dintre problemele generate de îmbrățișarea fără rezerve a principiilor capitalismului academic. Părerea mea este că dacă am ajuns să idealizăm educația din perioada de dinainte de 1989 ceva este profund viciat în actualul sistem de educație. Am trăit multe experiențe foarte neplăcute în învățământul superior și ca profesor și ca student. Scopul meu nu este să atac pe nimeni, ci să arăt cititorilor care sunt câteva dintre cauzele sistemice care generează abuzurile și lipsa calității în educația academică românească.