„Spaţiul public” face parte dintre acele noţiuni sau concepte care, întrebuinţate regulat, permit stabilizarea unei dezbateri sau măcar creează impresia unei regăsiri a rigorii, a seriozităţii unei abordări. El îngăduie un soi de chemare la ordine, atunci cînd discuţia pleacă în toate părţile, el este bunul simţ la care ne întoarcem atunci cînd în teorie sau în politică lucrurile par să o fi luat razna. Vreau să spun prin aceasta că „spaţiul public” funcţionează ca de la un sine înţeles, ca o evidenţă care, atît de admisă în primul rînd şi cel mai adesea, nu mai merită chestionată. Ori, asemeni multora dintre conceptele moştenite dintr-o tradiţie care astăzi nu mai e decît istorie, şi „spaţiul public” e un cuvînt-valiză pe care îl putem aplica la orice şi la nimic; şi în cazul său, distanţa dintre un nivel teoretic de conceptualizare şi un nivel practic al experienţei este tot mai mare. Mai mult, frecvenţa întrebuinţării sale e chiar semnul pentru epuizarea conţinutului său şi pentru decuplarea de realitatea trăită.
În cultura română, „spaţiul public” a fost importat odată cu toate celelalte concepte ale democraţiei şi utilizat pentru regularizarea vieţii cotidiene postcomuniste; mişcările din anii 1989-1990, şi chiar mai tîrziu, au permis renaşterea acţiunii publice, a prezenţei active a omului de rînd (muncitor, student, protestatar etc.) în spaţiul public. De asemenea, apariţia organizaţiilor non-guvernamentale şi a presei libere au saturat în scurt timp sfera publică şi au dinamizat un spaţiu public care, practic, nu existase pînă atunci.
Avem însă suficiente motive să credem că asistăm astăzi la o dublă epuizare: pe de o parte, o epuizare teoretică a resurselor explicative şi euristice ale conceptului de „spaţiu public”; pe de altă parte, o epuizare practică a potenţialităţilor de punere în comun ale spaţiilor urbane zise publice.
În dimensiunea sa teoretică, noţiunea sau conceptul s-au născut în zorii unei modernităţi emancipatorii, descriind aspiraţiile şi revendicările unei burghezii în formare şi modificările unui stil de viaţă sub impulsul reformelor politice, juridice, economice sau urbanistice; prin excelenţă un produs occidental, istoria conceptului de „spaţiu public” se suprapune peste istoria societăţilor europene şi a marilor sale oraşe. Asemeni modului de viaţă occidental, conceptul s-a planetarizat şi el în ultimele decenii, lăsînd să se vorbească despre spaţiu public de la New York pînă la Teheran, de la Paris pînă la Seul, fără prea multă atenţie la detaliile contextului cultural sau istoric la care se aplică. Epuizarea experienţei care a dat naştere conceptului nu s-a repercutat direct în neîncrederea în conceptul însuşi; dimpotrivă, aş spune, se pare că de-abia absenţa unor experienţe urbane modernizatoare, a unui exerciţiu de cucerire a condiţiei moderne cotidiene, eliberează o inflaţie discursivă, ca şi cum printr-o abundenţă verbală s-ar putea constitui lucrul însuşi. Ca orice mare opoziţie specifică gîndirii filosofico-politice occidentale, şi aceea între „spaţiu public” şi „spaţiu privat” e determinată şi limitată în capacităţile sale explicative. Ea operează un partaj artificial, fără rest, în ordinea realului, valorizînd, în funcţie de epocă sau de autor cînd un termen, cînd celălalt din această opoziţie. Ea poate să descrie realităţi sau fragmente de realităţi, dar utilizarea ei dincolo de un schematism teoretic se face cu preţul forţării coerenţei şi al desprinderii de solul experienţei, acolo unde departajările nu sînt niciodată nete, iar valorile niciodată asumate în întregime. De aceea, nu e deloc sigur că mai putem întrebuinţa astăzi această opoziţie fără nenumărate precauţii, conştienţi fiind că rezultatele teoretice la care am putea ajunge se vor dovedi mereu fragile şi uşor falsificabile.
Asta şi pentru că, în ordinea practicilor cotidiene, spaţiul cotidian – dacă a funcţionat în democraţiile cele mai avansate şi într-o epocă de stabilizare a acestora drept un spaţiu în care au fost cucerite drepturi şi libertăţi – încetează astăzi să mai răspundă acestor revendicări şi să mai facă loc unor acţiuni comune sau de creare a comunului. El a fost un spaţiu al deprinderii civilităţii, al întîlnirii celuilalt ca necunoscut şi al negocierii tacite cu el a unui mod de conlocuire în dimensiunea aparenţei şi a rolurilor publice superficiale şi flexibile, asumate de fiecare. A fost un spaţiu care se producea prin chiar utilizarea sa, un produs material şi, mai ales, imaterial nicicînd asigurat în stabilitatea şi durabilitatea sa, „produs” şi „consumat” de către chiar utilizatorii săi. Spaţiul public rămîne unul public, deci accesibil tuturor, practicabil în mod anonim şi repetat, atîta vreme cît producţia şi consumul său funcţionează împreună şi nemijlocit.
Ceea ce pare să se producă în zilele noastre şi în oraşele noastre este o decuplare între producţia şi consumul de spaţiu public, cu transformarea rapidă a acestuia într-un bun de consum. Acest proces, Bernard Stiegler îl aşază sub semnul „mizeriei simbolice”, care desemnează, pentru filosoful francez, distanţa tot mai mare între producătorii de simboluri şi consumatorii lor. Datorită excesului spectacular-mediatic în care sîntem prinşi, în care cel mai adesea ne lăsăm prinşi ca într-un joc vertiginos dătător de senzaţii şi promisiuni, accesul la producţia de simboluri devine interzis practicanţilor obişnuiţi ai spaţiului public şi consumatorilor de simboluri, pentru a deveni monopolul întreprinderilor de marketing şi advertising. Ni se spune că spaţiul public s-a mutat azi din stradă şi piaţă la televiziune şi pe internet. Că în democraţiile de masă, strada, pur canal de trecere şi de operare a fluxurilor umane şi materiale, nu mai poate servi de suport fizic pentru „publicitate”, în sensul clasic de „Offentlichkeit”. Şi asta putem constata în fiecare zi în oraşele româneşti: oraşul întreg e doar un suport pentru reclamele uriaşe care acoperă faţade de clădiri, intersecţii, adevărate monumente ale efemerului şi mizerabilului material. Strada, simplu spaţiu de trecere, nu mai este produsă şi deci apropriată de anonimii citadini: ea este zona de experimentare a limitelor suportabilităţii urîtului şi meschinului de către cohortele de experţi care o iau cu totul în posesie. Simbolistica publicitară – la care sîntem îndemnaţi insistent, pînă la saturaţie şi pînă dincolo de ea, să aderăm – funcţionează, sau doreşte să funcţioneze, ca sursă de individuare şi de identificare cu produsele mereu schimbătoare ale unei pieţe în plină efervescenţă.
De aceea, şi din alte raţiuni, pe care nu le pot expune aici, cred că e fals şi periculos să credem că spaţiul public s-a mutat la televiziune sau pe internet; cred, mai degrabă, că există un soi de continuitate între ceea ce a putut fi o vreme (şi dacă a fost) spaţiu public fizic, material, în stradă, în pieţe şi în parcuri, şi ceea ce se prezintă azi drept nou spaţiu public: presa, televiziunea, internetul. Iar această continuitate e asigurată, pe de o parte, de abundenţa imaginilor şi de frecvenţa înlocuirii lor reciproce, iar, pe de altă parte, de limitarea accesului la expresie publică în noua cultură a experţilor. Căci să nu ne amăgim nici în privinţa celei dintîi, nici a celei din urmă: imaginile reproducîndu-se şi anihilîndu-se neîncetat, pe stradă, la televizor, pe internet, nu mai reprezintă nimic, cu atît mai puţin ne reprezintă sau reprezintă un comun, lucrul comun (res publica); ele s-au autonomizat pînă în stadiul în care produc ele însele realitate, o realitate a dezindividualizării, a pseudo-identificării cu modele standardizate. Apoi, accesul la expresia publică este unul pe cît se poate de restrictiv, în ciuda prezenţei zilnice a carelor de televiziune printre oameni de rînd: de la prostituţia reality-show-urilor (cu oameni obişnuiţi în situaţii neobişnuite sau intime) pînă la neruşinarea camerei de luat vederi fixată pe chipul sau trupul suferind al unui rănit, accesul omului de rînd nu se face în expresia sa liberă şi raţională. Dacă spaţiul public a fost (sau a vrut să fie) un spaţiu al negocierii raţionale ca mod de întîmpinare a evenimentului, astăzi provocarea spectaculară de eveniment (citeşte: de senzaţii tari, „şocuri”, „catastrofe”, „scandaluri”) face economie de orice raţionalitate şi de orice negociere. Apelul la o afectivitate tot mai solicitată şi tot mai dezarticulată simbolic nu are darul de a face din mulţimea de oameni un public, ci o masă vibrînd la victoria naţionalei de fotbal, la suspendarea preşedintelui, la concertul de muzică rock sau de manele.
Spaţiul public a fost o naraţiune a modernităţii, căreia noi, în societatea noastră postcomunistă, se pare că i-am ratat nu doar experienţa istorică, ci şi promisiunea unui viitor emancipat.