Au vrut să arate că bacalaureatul e prost făcut. Au reușit. Acum ce urmează?
Principiu. Atunci cînd la un examen final mai mult de jumătate dintre candidați nu obțin medii de trecere, problema încetează să mai aibă legătură directă cu pregătirea și capacitățile lor intelectuale. Fiindcă, pur și simplu, asta înseamnă că acest examen nu a fost conceput pentru a da măsura pregătirii lor, ci în scopul demonstrării unei teze preexistente – în cazul de față, că dacă vrem putem (să le-o tragem, să arătăm că sistemul e prost, că dacă s-a promovat pînă acum, a fost prin copiere etc.). Iar pentru această linie de gîndire – în care un rol important îl are ceea ce Andra Vasilescu numește narcisism științific, mîna liberă să se joace de-a inventivitatea excesiv creativă, dată unor colective mari, eclectice și neremunerate de „autori de subiecte“ – există o largă susținere populară, pentru care decăderea intelectuală și de educație a națiunii e un fapt incontestabil.
Întrebarea „cine e de vină?“ – la care răspunsul e o combinație, variind procentual, între „copiii“, „părinții“, „profesorii“ și „sistemul“ – e, totuși, mai puțin importantă decît un set de alte chestionări, rătăcite pe traseu: „pentru cine e bacalaureatul?“ (cu perechea sa, „de ce se dă bacalaureatul?“) și „cine are de pierdut din actuala formulă?“.
În buna lui teorie, bacalaureatul este pentru orice absolvent de 12 clase cu pregătire medie, prin medie înțelegîndu-se ceea ce realitatea din teren (evaluabilă și evaluată de către orice inspector școlar, conștient și de enorma ipocrizie a principiului „finanțarea urmează elevul“, care face, de pildă, ca în instituțiile de învățămînt unde cererea e redusă – migrația către, prin solicitări de transfer – repetenția să fie descurajată prin toate mijloacele; ergo, cu cît liceul e mai slab, cu atît mai puțini repetenți își va permite) arată ca fiind pretenții educaționale rezonabile.
Peisajul învățămîntului mediu românesc din ultimii anii arată cam așa: Școli de Arte și Meserii – SAM – desființate (sub ministeriatul Ecaterinei Andronescu; ministeriatul lui Funeriu a avansat pe linia reînființării lor – încă nu se știe ce va face Andronescu acum), și deși elevii lor (potențiali sau, la data respectivă, reali) veneau pe o filieră practică și urmăreau dobîndirea unei meserii calificate, ei au fost direcționați spre licee teoretice; licee tehnologice, în care s-a intrat eventual fără examenul de capacitate trecut și care reprezintă etapa educațională finală pentru elevii lor; licee teoretice între care standardele educaționale variază halucinant. Și toată lumea dă același bacalaureat.
Cei mai mulți dintre absolvenții de liceu nu vor să treacă bac-ul ca să devină cercetători la CERN, ci pentru că 1. reprezintă o modalitate de încheiere a studiilor (singura oficializată) care le dă șansa virtuală să-și continue, la un moment în viață, formarea profesională; 2. nu există alte forme de atestare larg recunoscute a parcurgerii traseului școlar pe o piață a muncii schizofrenizată de standardizări aleatorii de funcții și meserii, de scale de salarizare și de ochiul mereu vigilent la posibilitatea de a sancționa angajatul pentru lipsă de conformitate. În plus, unul dintre marii angajatori pe piața românească, statul, întreține el însuși o întreagă mistică în jurul ideii de „studii“, chiar atunci cînd asta n-are legătură cu realitatea din teren.
Iar aici nu dezbatem teorie. În România, foarte multe meserii nu au standarde ocupaționale, dintre care unele cu destulă complexitate tehnică, altfel spus, nu există criterii precise asupra a ce trebuie să știe să facă cineva pentru o anume meserie, pentru ca, ulterior, să se poată dezvolta, pe de o parte, programe educaționale pentru respectiva formare profesională și, pe de altă parte, mecanisme specifice de avansare în profesie și salarizare. Avem standard ocupațional pentru „meseria“ de astrolog, nu și pentru cea de regizor tehnic, de exemplu. Nu știm ce trebuie să poată face un regizor tehnic, dar știm precis – noi, statul – că trebuie să avem niște grile de salarizare în funcție de nivelul de studii. Iar proiectele POSDRU nu ne ajută, fiindcă ele nu oferă certificate recognoscibile în statul de salarii. Așa că regizorii tehnici cu studii medii (cei fără bacalaureat nici n-ar conta, oricît de buni ar fi în meseria lor tehnică, ei ar fi undeva, sub nivelul mării salariului minim pe economie și fără nici o șansă să iasă de acolo) investesc în propriul lor viitor și fac o facultate, fără nici o legătură, bineînțeles, cu regizoratul tehnic. Există un teatru în București model pentru numărul de absolvenți de studii superioare, din domenii fără legătură, pe care-i numără în rîndul personalului tehnic, profesionalizat astfel la mult timp după încadrarea în muncă. Și, bineînțeles, regula e să fie o universitate privată. Pentru că statul plătește diplomele, nu competențele.
L-aș contrazice cu această ocazie pe dl Ștefan Vlaston care, într-un articol recent, susținea ideea, că pînă la „reforma camerelor de supraveghere“ din 2011, practica unei promovări frauduloase a bac-ului a fost încurajată și întreținută de „mafia“ „fabricilor de diplome“ universitare: conform Raportului asupra stării sistemului național de învățămînt realizat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (MECTS) în 2010 (și pe care se bazează multe dintre măsurile în domeniu luate anul trecut), „În 2009 a crescut rata de părăsire timpurie a sistemului de educație a tinerilor în vîrstă de 18-24 de ani“, ajungînd la 16,6% (media UE-27 este de 14,4%), după ce, pînă în 2008, scăzuse constant. Fenomentul vizează în egală măsură cuprinderea în învățămîntul postliceal și în cel universitar. În ce privește participarea la învățămîntul superior, ea e în scădere din 2008 încoace, pînă la 45% (față de 51,7% înainte), cu un decalaj flagrant „pe medii de rezidență“ – adică 56,3% dintre tinerii între 19 și 23 de ani frecventează o facultate, față de 27,2% dintre tinerii de la țară. Scăderea e mai mare decît cea a populației din această falie de vîrstă, deci cauzele nu sînt legate exclusiv de demografie. Sînt legate de sărăcie și de restrîngerea accesului la educație a tinerilor dinafara orașelor universitare. Și e un trend total neconform cu situația de criză economică, în care, din cauza restrîngerii pieței muncii, există o tendință de menținere prelungită a tinerilor în sistemul educațional.
Dar mai e ceva aici. În 2009, în România erau înscriși în învățămîntul superior circa 890.000 de tineri cu vîrsta între 19 și 23 de ani, dar cifra totală de școlarizare la acest nivel era de 1,1 milioane de persoane. Considerînd că locurile la doctorat (unde se iese din marja de vîrstă) reprezintă cam 5% din cele 480.000 din universitățile de stat, rămîn aproximativ 200.000 de studenți și masteranzi în România care se încadrează în alte grupe demografice. Comparînd cifrele brute de școlarizare, reiese destul de simplu că majoritatea celor care-și fac sau își continuă studiile la altă vîrstă decît cea standard sînt înrolați în sistemul universitar privat. E vorba de persoane deja active pe piața muncii, care preferă privatul pentru regimul/ standardele educaționale mai laxe și taxele mai mici (în cazul unei a doua facultăți sau masterat). Iar mulți dintre acești studenți provin din rîndul angajaților în sistemul public.
Am mai scris despre tendința polițiștilor etc. de a se blinda cu dovezi de studii superioare, universitare și post-, însă subiectul este, trebuie s-o recunoaștem, inepuizabil.
Să trecem de la regizorii tehnici din teatre la Universitatea Bioterra din București. Specializată în agroturism, alimentație, controlul și expertiza produselor alimentare. În mod surprinzător, oferă o linie de masterat în „Securitate comunitară și terorism“ (numele s-a schimbat oarecum recent, în „Investigarea actelor de terorism și securitate publică“). Nu am reușit să aflu care este cifra de școlarizare aprobată de MECTS pentru acest masterat, dar ea ar trebui să fie în jur de zece (și în nici un caz mai mare de 15, ceea ce e deja o exagerare). Ei bine, pentru promoția 2005-2007, opt dintre absolvenți erau angajați ai statului: Emanuel-Marin Nica (Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov), actualul deputat PDL de Prahova, George Ionescu, Richard-Mihael Grezi (Inspectoratul General al Poliției Române), prefectul de Neamț, Ilie Haralambie Mitea, Zvetlana Enache (director al Direcției Contabilizare Plăți Fonduri Europene la Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit), Gheorghe Ciubotaru (expert contabil, președinte al Asociației Consumatorilor Europeni și fost vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor în 2005-2009; deși licențiat al unei universități de stat, cea din Craiova, Ciubotaru s-a întors ulterior pe băncile școlii la Universitatea – privată – „Petre Andrei“ din Iași.), Olimpiu Ghinulescu (Sindicatul Național al Agenților de Poliție); un alt absolvent din 2007 era în acel an consilier juridic la Consiliul Județean Giurgiu. Trebuie spus că în cadrul acestui masterat predă și profesorul Damian Miclea (același implicat în scandalul de plagiat al procurorului general Laura-Codruța Kövesi), fost director al Școlii Naţionale de Agenţi de Poliție de la Cîmpina și fost director general al Direcţiei Generale de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog din MAI în 2003-2005. Faptul că Miclea este directorul Colegiului Național de Afaceri Interne al MAI, care „asigură cadrul instituțional la nivel național și strategic pentru (…) formarea continuă a personalului Ministerului Administrației și Internelor“ explică de ce, în 2009, Federația Națională a Polițiștilor Locali etc. a încheiat un parteneriat pentru o serie de cursuri postuniversitare cu tema „Ordine Publică şi Securitate Comunitară“, cursuri de specializare destinate personalului din cadrul Poliţiilor Comunitare, plătite din fonduri publice ca parte a politicii de formare continuă, tocmai cu… Universitatea Bioterra. Informația provine de pe site-ul Poliției Locale Ploiești. Damian Miclea a fost timp de zece ani șef al Inspectoratului de Poliție al Județului Prahova.
Să sintetizăm, așadar, situația la acest punct: „fabricile de diplome“ (prin care se înțelege învățămîntul superior privat) nu exploatează o breșă sistemică prin care i se oferă diplome universitare fără acoperire unui contingent tot mai mare de bacalaureați fără formație intelectuală adecvată și nu de aceea au fost create; ele exploatează, de fapt, cererea de diplome dinăuntrul sistemului, mai ales public (de la administrația publică, cultură și educație la poliție și siguranță publică), în care supraviețuirea angajatului, salarizarea și „înaintarea în grad“ depind de aceste diplome.
Funcționarilor publici, aproape întotdeauna, statul-angajator le plătește taxele de școlarizare, în conformitate cu o interpretare extremă a conceptului de „profesionalizare“ din Ghidul privind dezvoltarea carierei funcționarilor publici (aici e studiul Phare propus de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, aici Hotărîrea de Guvern care stabilește principiile) (la Bioterra, cele trei semestre de „Securitate comunitară…“ costă 600 de euro), căci tot statul, în imensa lui sete de creștere a nivelului intelectual pe bază de criterii obiective, le cere studii de masterat pentru a avea acces la funcții de conducere chiar dacă nu au absolvit în sistemul Bologna și obținerea lui nu e obligatorie. La fel cum tehnicienilor etc. le cere diplome pentru că nu știe cum să le evalueze altfel, mai ales în termeni de bani, competențele. Iar dacă statul nu știe, în ciuda declarațiilor de bune intenții ale mediului privat, în cele mai multe cazuri nu știe nimeni. Ca să fii un IT-ist bun, nu-ți trebuie facultate; ei bine, veți fi uimiți cîte nu poate să facă un IT-ist, în termeni de evoluție profesională, dacă n-are o diplomă universitară…
Tot statul se îndreaptă acum către inevitabilul bacalaureat diferențiat în funcție de filierele liceale. Doar că statul are probleme cu banii – mai ales pentru educație. Așa că el nu știe cum va asigura mobilitatea înăuntrul noului sistem – dacă un elev dotat ajunge, din motive familiale, într-un SAM sau liceu tehnic, care, din rațiuni financiare, vor domina localitățile mici, va putea el trece la un nivel superior, va inventa statul mecanisme de susținere sau educația va depinde exclusiv de norocul fiecăruia. Statul nu va reuși curînd să spună nici la ce servește, pe mai departe, bacalaureatul „de mîna a doua“. Știe, însă, cu certitudine că oamenii au nevoie, mai mult decît de cunoaștere, de diplome – pentru că el însuși întreține această nevoie. De educație bună au nevoie doar cei care vor să plece mai departe la studii în străinătate. De ambele părți ale problemei, e vorba de fonduri. Așa că uitați de echitate în educație, începeți să strîngeți bani pentru copii.