Toate datele sunt convenționale, dar 1989 parcă mai puțin decât celelalte. Căderea Zidului Berlinului simbolizează pentru toți contemporanii prăbușirea socialismului. „Victorie a liberalismului, a capitalismului, a democrațiilor occidentale asupra zadarnicelor speranțe ale marxismului”, acesta e comunicatul de victorie al celor care au scăpat la mustață de leninism. Vrând să abolească exploatarea omului de către om, socialismul o multiplicase la infinit. Ciudată dialectică, aceea care îl readuce la viață pe exploatator și îl îngroapă pe gropar după ce va fi obișnuit întreaga lume cu războiul civil la scară mare. Refulatul revine, și chiar de două ori: poporul exploatat, în numele căruia domnea avangarda proletariatului, redevine un popor; iar elitele cu dinți lungi de care crezuserăm că ne putem lipsi revin în forță pentru a‑și relua în bănci, prăvălii și uzine vechea muncă de exploatare. Occidentul liberal plesnește de bucurie. A câștigat Războiul Rece.
Acest triumf e însă de scurtă durată. Ținerea la Paris, Londra și Amsterdam, în același glorios an 1989, a primelor conferințe despre starea globală a planetei simbolizează, pentru câțiva observatori, sfârșitul capitalismului și al zadarnicelor speranțe de cucerire nelimitată și de dominație totală asupra naturii. Vrând să devieze exploatarea omului de către om spre o exploatare a naturii de către om, capitalismul le‑a multiplicat indefinit pe ambele. Refulatul revine, și chiar de două ori: mulțimile pe care voiam să le salvăm de la moarte recad cu sutele de milioane în mizerie; naturile pe care voiam să le dominăm în chip absolut ne domină într‑un mod la fel de global, amenințându‑ne pe toți. Ciudată dialectică, aceea care face din sclavul dominat stăpânul și posesorul omului, reamintindu‑ne brusc că am inventat ecocidul în același timp cu foametea la scară extinsă.
Perfecta simetrie dintre căderea zidului rușinii și dispariția naturii infinite nu e ascunsă decât privirilor bogatelor democrații occidentale. Într‑adevăr, socialismele și‑au distrus în același timp popoarele și ecosistemele, pe când cei din nord‑vest au putut să‑și salveze popoarele și unele dintre peisaje distrugând restul lumii și scufundând în mizerie celelalte popoare. Dublă tragedie: vechile socialisme cred că-și pot vindeca cele două dezastre imitând Vestul; iar acesta crede că a scăpat de ambele și că poate să dea, într‑adevăr, lecții, în timp ce lasă să moară și Pământul, și oamenii. Se crede singurul deținător al soluției‑minune care îi permite să câștige la nesfârșit, când de fapt a pierdut deja, poate, totul.
După această dublă derivă a celor mai bune intenții, noi, modernii, pare că ne‑am cam pierdut încrederea în noi înșine. Ar fi trebuit oare să nu încercăm să punem capăt exploatării omului de către om? Ar fi trebuit oare să nu încercăm să devenim stăpânii și posesorii naturii? Cele mai înalte virtuți ale noastre au fost puse în slujba acestei duble misiuni, una pe latura politicii, cealaltă pe latura științelor și a tehnicii. Și, totuși, cu dragă inimă ne‑am întoarce spre tinerețea noastră entuziastă și drept‑cugetătoare asemeni tinerilor germani spre părinții lor cu părul cărunt: „Căror ordine criminale le‑am dat ascultare?”, „Vom spune oare că nu am știut?”
Această îndoială cu privire la temeiul celor mai bune intenții îi împinge pe unii dintre noi să devină reacționari în două moduri diferite: nu mai trebuie să vrem să punem capăt dominației omului de către om, spun unii; nu mai trebuie să ne străduim să dominăm natura, spun ceilalți. Să fim ferm antimoderni, spun toți.
Pe de altă parte, expresia vagă de „postmodernism” rezumă foarte bine scepticismul neîmplinit al celor ce refuză una sau cealaltă dintre aceste reacții. Incapabili să creadă în îndoitele promisiuni ale socialismului și ale „naturalismului”, postmodernii se feresc, totodată, și să le pună cu totul la îndoială. Rămân atârnați între credință și îndoială, așteptând sfârșitul mileniului.
În sfârșit, cei ce resping obscurantismul ecologic sau obscurantismul antisocialist și care nu se pot mulțumi cu scepticismul postmodernilor se hotărăsc să continue ca și cum nu s‑ar fi întâmplat nimic și rămân ferm moderni. Continuă să creadă în promisiunile științelor sau în cele ale emancipării, sau și în unele, și în altele. Totuși, încrederea lor în modernizare nu mai sună foarte autentic nici în artă, nici în economie, nici în politică, nici în știință, nici în tehnică. În galeriile de pictură și în sălile de concert, pe fațadele imobilelor și în institutele de dezvoltare se simte că nu mai există tragere de inimă. Voința de a fi moderni pare ezitantă, uneori chiar demodată.
Indiferent însă dacă suntem antimoderni, moderni sau postmoderni, cu toții suntem puși în cauză de dublul dezastru din miraculosul an 1989. Reluăm însă firul gândirii dacă îl privim, tocmai, ca pe un dublu dezastru, ca două lecții a căror admirabilă simetrie ne permite să ne reluăm în cu totul alt fel întregul trecut.
Dar dacă nu am fost niciodată moderni? Antropologia comparată ar deveni atunci posibilă. Rețelele ar avea casa lor.
Fragment din Bruno Latour, Nu am fost niciodată moderni. Eseu de antropologie simetrică, traducere și postfață de Bogdan Ghiu, Editura Tact, Cluj, 2015.