Soarele verii Contributors, Hotnews & Comp. străluceşte cu putere electromagnetică şi îşi arată razele inteligenţei civilizatoare printre gardurile ignoranţei analfabete. Sunt alegeri prezidenţiale la toamnă şi vrerea ambiţioasă se canalizează în direcţia găsirii formulei care trebuie să conducă la vitalitate şi succes desăvârşite: cerul plumburiu al unei vagi nopţi de toamnă nu trebuie să fie martorul deznădejdii celor educaţi şi trudiţi. Dacă ei dau, trebuie să şi primească.
În ciuda progresului medical dătător de longevitate și de nemurire virtuală, democraţia contemporană se arată demodată sub asaltul unor vagi formule electorale care presupun inclusiv votul universal, identificându-se cu imaginea sordidă a unei doamne oarecare, zbârcită şi depășită de vremuri. Prin urmare, poporul Contributors et Comp. se mobilizează şi caută poţiuni de demult, în stare să corecteze nedreptăţile contemporaneităţii ingrate abătute asupra clasei de lux intelectual.
„Pot fi alegerile din România decise de analfabeţi?”, iată o întrebare de un necesar plenar, o întrebare cavalerească, desprinsă din studiul asiduu al unor cifre inserate într-un anuar statistic.
Întrebările nasc răspunsuri şi din masa analiştilor faruri-călăuză grupaţi în jurul graniţelor românismului ţâşnesc izvoare de vitalitate: „Fără vot cenzitar, sau măcar fără o condiţie minimală, aşa cum ar fi alfabetizarea… vom trăi într-un populism etern”. Viitorul se iţeşte sub vălurirea unui noian de negru, pentru că „în România avem cel puţin un sfert de populaţie analfabetă funcţional, iar o parte din această populaţie este chiar posesoare de diplomă universitară”. Ca să vezi ce încurcătură a produs modernitatea!
Unele formule de o solemnitate genială au fost pronunţate răspicat, dar cine să le audă? Un autor care-şi spune păsurile inclusiv în lumea zenitului onorabilităţii intelectuale, mă refer aici, desigur, la dialogul social al bravei Reviste 22, are la îndemână o formulă vizionară, desţelenitoare, care va produce perspective pământene luminoase: „… de vreme ce analfabetismul e o problemă în viaţa cetăţii, conaţionalii noştri neştiutori de carte trebuie opriţi să mai procreeze. Să spargem odată acest cerc vicios: analfabeţii care produc analfabeţi. Iar cei care au apucat deja să facă asta vor rămâne fără copii, statul va avea ulterior grijă ca aceştia să fie alfabetizaţi”. În timpurile noi dependente doar de vrerea noastră, când (poate) omenirea va pune în funcţiune „electrosoarele colhoznic” (Andrei Platonov), cine ştie, poate ne vom bucura şi de binefacerile vechilor-noilor inginerii sociale, inginerii în stare să pună pe fugă din viaţa cetăţii ignoranţa şi analfabetismul. Gândirea perenă românească este în stare să aducă noi şi noi contribuţii la istoria civilizaţiei umane încremenite într-un proiect democratic al utopiei votului mondial (masculin şi feminin).
Există un autor român care a murit la Berlin. Este posesorul, post-mortem, al unei glorii naţionale complete: liceele se întrec în a-i purta numele, statuile şi busturile îi imortalizează zâmbetul ironic-amar, iar, de un secol încoace, piesele de teatru îi sunt jucate cu casa închisă. Sumedenie de educaţi universitari s-au înghesuit pe la cozi să prindă un loc în sala teatrului în care se repetă la infinit Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Manualele de literatură l-au prins în scheme concrete, vor ca elevii să-l cunoască în vecii vecilor. Un amănunt electoral îndeobşte cunoscut de lumea pasionat-cititoare: conu’ Caragiale a scris, şi când spunem a scris ne gândim şi la Scrisoarea pierdută, şi publicat în vremea votului cenzitar, atunci când votau doar o mână de oameni. Să punem câteva întrebări retorice despre problemele acelui sistem departe de a fi perfect, descris în celebrele comedii? Ar fi inutil, redundant, superfluu. La ce bun? Chiar – la ce bun?
Deunăzi, un onorabil italian (Leonardo Morlino), profesor de ştiinţe politice la Roma, a vorbit la Institutul de Cercetări Politice (FSPUB) despre unele cantităţi care trebuiesc cumva luate în calcul pentru a produce un update la variabilele care indică ceea ce domnia sa numeşte calitatea democraţiei. Este vorba despre dimensiunea stratificării sociale (hiatusul economic dintre clasele sociale) şi nivelul implicării (mai mare sau mai mic) al grupurilor non-alese în conducerea statului. E perimat, acum, în postmodernism, spune Morlino, să facem referire tot la învechitele multipartidism, vot universal, alternanţa partidelor la putere etc. Dacă ar fi putut citi articolele blogosferei bucureştene, profesorul italian ar fi luat cunoştinţă şi de noile formule dezvoltate pe la noi – restrictivitatea votului, demonizarea şi excluderea ingnoranţilor analfabeţi şi ridicarea în slăvi a domnilor educaţi şi plătitori de taxe, care totdeauna ştiu cu cine şi cum trebuie să voteze.
Contabilizarea unor fapte concrete privind clientelismul şi corupţia electorală ţin nu de o stare amorfă a unei societăţi analfabete, ci implică o stare a normalităţii evoluţiei societale, spoil system-ul funcţionând foarte bine și în situaţia concretă şi practică a votului cenzitar. Scoatem din raftul bibliotecii științelor politice o carte despre acest subiect și îi citim titlul: Simona Piattoni, eds., Clientelism, Interests and Democratic Representation. The European Experience in Historical and Comparative Perspective, Cambridge, Cambridge University Press, 2001. Hai să cităm şi din titlurile unor contribuţii: Carolyn Werner, Mass Parties and Clientelism in France and Italy; Gunnar Helgi Kristinsson, Clientelism in Cold Climate: the Case of Iceland; Frank OʼGorman, Patronage and the Reform of the State in England, 1700-1826. Societăţile stratificate ierarhic (aidoma Angliei epocii menţionate) şi cu vot restrictiv (aristocraţia vota in-corpore) erau şi ele lovite de molima ivită sub forma reţelelor clientelare de control al votului (clientelismul electoral nu a fost patentat în judeţul silvostepelor nesfârşite ale Teleormanului românesc, patronat de domnul cu mustaţă, camuflat în social-democrat).
Să vedem ce scria W. L. Guttsman (The British Political Elite, 3rd rev., London, MacGibbon, 1968), referindu-se la lumea britanică a oamenilor de atunci: „Worldly success went hand in hand with the exercise o political power and it was the very venality of the system which made it so. Members (of Parliament) bought or bribed the electorate, and ministers, in turn, if necessary bought membersʼ votes” – p. 17. Iată o completare a lui Frank OʼGorman despre lumea excepţionalismului aristocratic şi a excelenţei universitare: „… the English anciene regime, like those of the continent, was solidly based on the three pillars of monarchy, church, and aristocracy. Like them, England was a strongly hierarchical society in which offices were sought informally and were distributed on the basis of personal connection and family loyalty, rather than on the basis of merit and efficiency. In other words, recent scholarship has exploded the myth of English fiscal and administration exceptionalism” – am citat din Patronage and the Reform of the State in England, 1700-1826, în Simona Piattoni, eds., Clientelism, Interests and Democratic Representation. The European Experience in Historical and Comparative Perspective, Cambridge, Cambridge University Press, 2001, p. 57.
Cred că este suficient şi ne putem opri aici cu unele exemple părtinitoare. Ele sunt cuprinse în mulţimea variabilelor luate ca bază de calcul pentru ceea ce se numeşte calitatea democraţiei. Formulele aspre, grosier-rudimetare, milităreşti, imperiale şi autosuficiente, rostite soldăţesc-cadenţat, produc lumină şi culoare în blogosfera noastră. În lumea lamentaţiei autohtone, formulele-emfază nu fac referire şi la universul electoral-cenzitar din care a făcut parte şi acel bunic misterios al domnului Neagu Djuvara, bunic care, la Brăila, în colegiul I (al celor cu stare), doar domnia sa putea candida şi vota. Se autoplebiscita cu un procent de un succes dezarmant – 100%. Oameni de pe aici (încă) mai gândesc şi scriu despre nu ştiu ce miracole izbăvitoare: votul cenzitar, excluziunea socială & castrarea pentru analfabeţi şi alte prăpăstii lumeşti. Toropiţi de arşiţa dogoritoare de sfârşit de iulie, aşteptăm ploile răcoritoare din septembrie-octombrie.
Bucureşti, iulie 2014