Ministerul Educației revine, pentru prima oară în istoria României, unui rector al unei universități particulare. Este vorba de Corina Dumitrescu, rectorul Universității Dimitrie Cantemir și președinte al Asociației Universităților Particulare. USL și-a asumat un mare risc propunând-o pe doamna rector în funcția de ministru al educației.
Mai întâi pentru că în ochii opiniei publice, învățământul universitar particular din România (indiferent de universitate) este, de două decenii încoace, un fel de surogat educațional destinat celor care nu au acces la învățământul de stat, creditat în alb ca satisfăcând exigențele de performanță, competitivitate și inteligență. La „particulară” se intră „pe bani”, pe când la stat „se face carte”. „Dacă ai bani, îți cumperi câte diplome (universitare) vrei.” „Universitățile particulare sunt fabrici de diplome.” Am amintit doar câteva din stereotipiile privitoare la învățământul particular din România. Să mai adaug una, depreciativă într-un mod mai general, dar care în subtext trimite tot la învățământul particular: „Învățământul nu mai e ce a fost.” Nu discut îndreptățirea sau neîndreptățirea acestor (pre)judecăți. Nici nu interesează aici. Capitalul de imagine al doamnei Dumitrescu (ca rector al unei universități particulare) este dezastruos. Numind-o în funcția de ministru al educației înseamnă să vexezi puternic opinia publică pentru care învățământul particular este instituționalizarea rabatului de la calitate, a compromisului compromițător, a lucrului dubios și de mântuială.
În al doilea rând, în calitatea dumneaei de președinte al Asociației Universităților Particulare, doamna Dumitrescu este parte într-un proces cu… Ministerul Educației. Obiectul procesului este clasificarea ARACIS a universităților din România, în urma căreia toate universitățile particulare au fost plasate în ultima categorie. Conflictul de interese mi se pare indecent de evident. E ca și cum l-ai propune ministru al mediului pe președintele Gold Corporation.
În al treilea rând, doamna Dumitrescu, ca rector al universității Dimitrie Cantemir, este reprezentanta directă a intereselor, inclusiv financiare, ale unei anumite firme particulare, fapt care contravine imparțialității și obiectivității presupuse ca principiale în exercitarea oricărei demnități publice. O asemenea poziție o așază pe doamna Dumitrescu într-un raport destul de straniu atât față de celelalte universități, particulare sau de stat (ai căror reprezentanți sau angajați s-ar putea aștepta, pe bună dreptate, la un tratament inegal și discriminatoriu), cât și față de însuși Ministerul Educației (nu e deloc sigur că, direct sau indirect, prin intervenție directă sau prin contagiune, ungerea ca ministru a unui rector de universitate particulară nu va duce la punerea instituțiilor statului, poate chiar a banului public, în folosul unei organizații private). E ca și cum l-ai propune ministru de finanțe pe Ion Țiriac.
În al patrulea rând, numărul instituțiilor de învățământ de stat este net superior numărului instituțiilor private de învățământ. E și dovada cea mai solidă a faptului că instituțiile particulare de învățământ sunt – în pofida unei amețitoare, dar excepționale și vremelnice, productivități a unora – liminale și, deopotrivă, e dovada faptului că acestea nu au depășit, nici după douăzeci de ani, zona experimentalului. A propune un ministru al educației din această zonă înseamnă să privilegiezi secundarul, marginalul, paranormalul. E ca și cum l-ai propune ministru al Sănătății pe „doctorul” Mudava. Cu destul temei am putea-o numi pe doamna Dumitrescu ministrul paraeducației naționale.
Mirabil e și faptul că propunerea respectivă vine de la PSD și nu, cum ne-am aștepta, de la PNL. Evident, este vorba de o mirare pur doctrinară. Dar știm foarte bine că membrii PSD nu mai sunt deloc îndoctrinați. Ne-o arată, cu vârf și îndesat, averile… liberale pe care le dețin.