Ministerul Educației Naționale (MEN) a publicat recent repartiția preliminară a locurilor bugetate distribuite universităților de stat pentru anul academic 2018/2019. În ciuda faptului că MEN a alocat per ansamblu un număr de locuri ceva mai mare față de anul academic 2017/2018, cele cinci universități ce alcătuiesc Consorțiul Universitaria[i] au primit un număr semnificativ mai mic de locuri bugetate (în special pentru masterat și doctorat), în timp ce multe instituții de învățământ superior au primit un număr mai mare de locuri. Având în vedere că finanțarea de bază pe care universitățile o primesc depinde de numărul de studenți pe care îi atrag, aceste reduceri ale cifrelor de școlarizare înseamnă implicit pierderi financiare consistente. Acest lucru poate să ducă la închiderea unor programe masterale de studiu și la restructurarea normelor didactice. Pentru că multe facultăți înregistrează un deficit structural, alocarea unor bani mai puțini va duce la amplificarea acestor datorii și va avea drept consecință directă mărirea normelor didactice în cadrul acestor facultăți. Decizia MEN este deplorabilă și are consecințe extrem de nefaste asupra acestor universități.
Bogdan Murgescu, fostul director al Consiliului Național de Statistică și Prognoză a Învațământului Superior (CNSPIS) semnala pe buna dreptate ca această alocare a locurilor bugetate nu respectă recomandarea CNSPIS de a utiliza un algortim matematic de distribuire. Chiar dacă HG 131/2018 preia cifrele globale de școlarizare propuse de CNSPIS, așa cum reiese din nota de fundamentare a guvernului, nu utilizează o modalitate transparentă și predictibilă de alocare a locurilor bugetate universităților. Mass-media a speculat că la originea acestei decizii stă animozitatea PSD-ului față de universitățile care au fost critice cu privire la guvernare. Acest lucru este însă puțin probabil pentru că nu doar Universitatea din Suceava (de unde provine actualul Ministru al Educației) sau Universitatea Politehnică din București (condusă de Mihnea Costoiu, un apropiat al doamnei Andronescu) au primit suplimentări de locuri, ci mult mai multe universități (în special cele cu profil tehnic). Linia de diviziune este mult mai adâncă și vizează, așa cum recunoștea și Bogdan Murgescu într-un interviu la scurt timp după demiterea lui, tensiuni substanțiale între CNSPIS (care dorea păstrarea criteriilor precedente de alocare a locurilor bugetate), Consiliul Național al Rectorilor (ce exprimă interesele tuturor universităților de stat românești) și programul de guvernare (asumat legitim de un partid parlamentar ce a câștigat alegerile din 2016). Voi reveni asupra acestor tensiuni structurale pentru că sunt esențiale pentru înțelegerea conflictului actual și a tranformărilor nocive ale finanțării sistemului educațional românesc ce au avul loc in ultimul deceniu și pe care Consorțiul Universitaria, într-un mod deloc suprinzător, le-a promovat.
Ca răspuns la criticile recente venite din partea universităților ce alcătuiesc Consorțiul, ministerul a emis un comunicat de presă care este cu adevărat îngrijorător. În primul rând, într-o manieră absolut malițioasă, singularizează pe nedrept Universitatea din București (UB) ca fiind o universitate a cărui calificativ de instituție cu ‘Grad de încredere ridicat’ trebuie pus la îndoială, îi reproșează că admite studenți slabi pe bandă rulantă de dragul obținerii finanțării și că ratele de promovabilitate sunt prea mici. În comunicat apar serii întregi de aberații. Ce este însă și mai îngrijorător este faptul că se dorește în mod explicit diminuarea programelor cu orientare spre științele sociale pe motiv că acestea “nu sunt corelate cu nevoile pieței muncii”. Locurile sunt distribuite acum în special către acele universități care acoperă domeniile prioritare precum bio-economia, tehnologii ale informațiilor, energie etc. Ministerul recomandă UB o masificare a învățământului prin creșterea numărului de studenți în cadrul programelor de studii masterale și corelarea numărului de cadre didactice titulare cu cerințele “pieței muncii cu privire la absolvenți” și nu cu dorința de a crea norme de dragul normelor. Cu alte cuvinte profesorii ar trebui să muncească mai mult (formații mari de studenți) și să predea în cadrul acelor programe de studiu care chiar au sens pentru Piață, nu în programe de științe umaniste și sociale. Aceste politici sunt absolut aberante și trebuie denunțate că fiind extrem de nocive pentru calitatea învățământului românesc. Științele sociale și umaniste sunt importante pentru modul în care reușesc să genereze gândire critică și cetățeni implicați în problemele sociale și politice, dincolo de aportul substanțial pe care îl aduc la “economia serviciilor”.
De ce strategia universităților ‘world-class’ este perdantă în fața celor ‘locale/regionale’.
Pentru a înțelege de ce e perdantă strategia universităților care alcătuiesc Consorțiul Universitaria, merită să citiți scrisoarea deschisă redactată de către conducerea Universității Babeș-Bolyai adresată Guvernului României privind distribuirea locurilor bugetate. E o mostră de elitism fin și mai ales este simptomatică pentru tipul de ideologie neo-liberală pe care Consorțiul a promovat-o agresiv în ultimii ani, relativ la care Consiliul Rectorilor reacționează acum. Este important să precizăm că în ultimii ani au avult loc tensiuni numeroase între cele cinci universități ce alcătuiesc Consorțiul, pe de o parte, și restul universităților din țară pe de altă parte, privind modul de finanțare a învățământului superior. Aceste tensiuni au culiminat cu auto-suspendarea Consorțiului Universitaria din Consiliul Rectorilor în semn de protest față de politicile promovate de majoritatea rectorilor.
Scrisoarea deschisă operează cu dihotomia ‘Universități Tradiționale‘, adică universități cu tradiție națională ce se doresc organizate după modelul universităților ‘World-Class‘ (Universitatea Harvard este dată aici ca exemplu, care apare obsesiv în multe documente din ultimii ani, universitate ale cărei performanțe se uită că se datorează și unui fond de investiții cu un buget de 37.6 MILIARDE de dolari) și ‘Universități locale/regionale’, cu o funcție de dezvoltare zonală și care nu pot emite pretenții de anvergură națională și internațională. Aceste universități ar fi acum captate de ‘politic’ care “le-a distorsionat rolul și misiunea, încercând să acrediteze ideea că nu există diferențe între universitățile românești (în ciuda evidenței din rankingurile internaționale)”. Textul scrisorii continuă în același ton elitist care insistă asupra recunoașterii faptului că universitățile trebuie diferențiate după excelența în cercetare pe care o realizează și că finanțarea și locurile bugetate ar trebuie făcute după aceste criterii competitive. Această poziție care dorește alocarea finanțării sitemului educațional în funcție de competiția dintre universități și a capacității acestora de a face cercetare este în concordanță cu pozițiile exprimate de Consorțiul Universitaria în ultimii ani. Partea cu adevărat caraghioasă a scrisorii este că atribuie toate aceste șicane unei “ideologii” și a modului în care “imixtiunile politice” distorsionează adevăratele ierarhii. “Timpul și mișcarea lumii” sunt de partea universităților world-class nu de partea “ideologiei academice impuse de politicul din prezent”, se afirmă în scrisoarea deschisă.
Adevărul este însă tocmai pe dos. Nimic nu a modificat mai tare sistemul educațional românesc și “ierarhiile” existente ca un anumit tip de ideologie neo-liberală (de la care Consorțiul Universitaria se revendică) care a structurat masiv deciziile politice susținute de forțele de dreapta din România și inițiativele de reformare a sistemului educațional întreprinse de Traian Băsescu în perioada 2004 – 2014. Termenul de neo-liberalism este deseori abuzat în literatura de specialitate, însă când vine vorba de educația românească putem vorbi fără nici un echivoc despre un teren pe care s-au experimentat cele mai nocive forme de neo-liberalism. Am scris pe larg aici [pdf] despre aceste reforme, voi relua doar pe scurt argumentul.
Până în 2001 alocarea fondurilor către universitățile de stat se făcea strict pe baza unor factori cantitativi: numărul de studenți pe care universitățile reușeau să îl atragă. În 2002 au fost introduși pentru prima dată 4 indicatori de calitate care au fost apoi, în 2003, măriți la 13. Implementarea acestor indicatori de calitate au fost însoțită de o diferențiere a finanțării alocate universităților în două secțiuni distincte: finanțarea de bază (în funcție de numărul de studenți atrași) și finanțarea suplimentară (în funcție de indicatorii de calitate). Pentru 2003, finanțarea pe baza indicatorilor de calitate a reprezentat 12.7% din finanțarea totală în timp ce 82.3% din finanțare s-a făcut pe baza indicatorilor cantitativi (adică pe baza numărului de studenți echivalenți unitari înscriși la universitate).
În următoarea decadă acești indicatori de calitate vor cunoaște o amplă diversificare. Ponderea lor va fi ajustată și reajustată pentru a genera mecanisme tot mai competitive de distribuire a finanțării. În 2006 (în timpul unei guvernări de dreapta) finanțarea bazată pe indicatori de calitate a ajuns la 20%, ceea ce însemna o suma considerabilă. În 2011 finanțarea suplimentară urca la 30% din totalul finanțării. Ce este însă interesant este faptul că concomitent cu aceste modificări structurale ale finanțării, s-a modificat și înțelegerea a ceea ce înseamnă performanță. Dacă în primele evaluări din 2002 aceasta era înțeleasă în termeni de performanță instituțională (ce modificări instituționale trebuie operate pentru a genera un transfer educațional de calitate), treptat performanța începe să fie înțeleasă în termeni individuali, de abilitate a cadrelor didactice de a face cercetare. În 2002 indicatorul de calitate privind cercetarea avea o pondere relativ mică din totalul finanțării suplimentare, în 2011 ajungea la 23%, pentru că în prezent (2018) să fie stabilit la 40%. Aceasta este și perioada în care problemele sistemului educațional românesc au fost tot mai mult tranșate nu în termeni de alocare bugetară corespunzătoare, ci în termeni de moralizare a cadrelor didactice și a performanțelor acestora. De vină pentru dezastrul în educație nu este finanțarea ridicolă pe care educația o primește, ci oligarhii universitari, incompetența și provincialismul profesorilor, cadre didactice leneșe care, conform președintelui de atunci, Traian Băsescu, nu muncesc suficient. Reformele educaționale implementate în ultimul deceniu vizează în primul rând disciplinarea acestei forțe de muncă academice prin măsuri politice adoptate în baza unei ideologii neo-liberale care era menită să stimuleze competitivitatea sistemului educațional.
Expresia cea mai clară a acestui tip de ideologie apare în raportul oficial al “Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării”, condusă de Mircea Miclea și de doi vice-președinți care sunt doi dintre susținătorii cei mai vehemenți ai acestei ideologii, Daniel David și Daniel Funeriu, intitulat „România educației, România cercetării”. Acest document programatic este unul dintre cele mai articulate proiecte neo-liberale redactate în România în ultimul deceniu. Am făcut o analiză detaliată aici, e suficientă doar o mostră din acest raport pentru a ilustra radicalismul politic și ideologic al acestor reforme:
“Se pun astfel bazele concurenţei educaţionale, a poziţionării fiecărei şcoli pe piaţa de servicii educaţionale. O ofertă competitivă va satisface o cerere mai mare, va atrage mai mulţi elevi şi, deci, mai multe resurse, banii publici urmând opţiunile elevilor. Dimpotrivă, o ofertă necompetitivă va duce la marginalizarea unei şcoli până la desfiinţarea ei şi preluarea infrastructurii sale de către o altă şcoală mai competitivă şi mai relevantă pentru nevoile beneficiarilor.”
Acest raport s-a concretizat apoi în 2008 în adoptarea unei Strategii naționale de reformă a educației intitulată Educație si Cercetare pentru Societatea Cunoașterii, text absolut halucinant, din care paradigmatice sunt doua pasaje:
“Descentralizarea nu e scop în sine; ea are sens dacă face sistemul mai eficient, mai relevant, mai echitabil şi de o calitate mai bună. Statul va stimula, prin toate mijloacele, competiţia în sistemul de învăţământ.”
„Competiţia va produce diferenţiere şi ierarhii, va arăta unde este calitatea şi vom şti pe cine să recompensăm şi pe cine să penalizăm.”
Toate aceste acte programatice se concretizează cu adoptarea în 2011 a unei noi Legi a Educației în timpul guvernării Boc, când Daniel Funeriu ajunge Ministru al Educației și reușește să impună una dintre cele mai competitive și brutale forme de alocare a finanțării universitare. Aceste reforme vor avea un impact fantastic asupra banilor primiți în 2012. Finanțarea se baza pe un algoritm de calcul în care ierarhizarea universităților și programelor de studii se făcea preponderent în funcție de cercetarea științifică, care avea o pondere de 40% pentru domenii umaniste și sociale și ajungea până la 60% pentru domenii reale. Bugetul universitar devenea astfel dependent într-o măsură fantastic de mare de productivitatea științifică a cadrelor diactice. Acesta este și contextul în care universitățile sunt împânzite de mecanisme scientometrice ce cuantifică și monitorizează atent munca academică: de la raportări elaborate și măsurări riguroase a fiecărei publicații, conferințe, granturi de cercetare obținute, până la evaluări inter-colegiale ale activității de cercetare, didactice și administrative.
E important aici să punctăm două aspecte esențiale. În primul rând această creștere a finanțării pe baza competitivității dintre universități a coincis cu o diminuare semnificativă a procentului din PIB alocat învățământului superior. În 2007 era 0.41% din PIB, în 2012 ajungea la incredibila cifră de 0.29%. Același lucru se întâmplă și cu finanțarea pe student echivalent unitar care scădea semnificativ, până acolo încât Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior (CNFIS) recunoaștea în Raportul public anual că dacă indexăm finanțarea din 2011 la rata inflației, aceasta nu ajunge la nivelul din perioada 2003. Avem deci o creștere substanțială a competitivității între universități, simultan cu o scădere a finanțării. Universitățile românești au fost asmuțite de această ideologie transpusă în politici publice să lupte una împotriva celeilalte pentru a obține o finanțare care devenea tot mai mică. Acest lucru a creat condițiile pentru instituționalizarea unei noi narative ce convertea deficiențe structurale ale sistemului educațional într-un trop moralizator cu privire la profesori și instituții neperformante.
În al doilea rând, miza acestui mecanism de distribuire a finanțării pe baza competitivității dintre actorii academici nu este sporirea calității învățământului universitar. Obiectivul acestui mecanism nu este acela de a genera standarde de calitate care o dată atinse vor atrage automat o premiere financiară. Logica lui este în primul rând să genereze competitivitate între actori și să codeze performanța în termeni relativi, nu în termeni de atingere a unor praguri de calitate realiste. Să dau un exemplu elocvent. Dacă toate universitățile ar ajunge la nivelul mult invocat, Harvard, și ar avea o producție fenomenală de cercetare însă similară (toate universitățile ar avea același output excepțional), mecanismul actual este construit de așa natură încât să aloce tuturor exact aceeași finanțare, adică o suma insuficientă pentru buna funcționare. Același lucru s-ar întâmpla și dacă toate universitățile românești ar fi de două ori sau de cinci ori peste Harvard. Miza acestui mecanism nu este calitatea învățământului, ci competiția. Primești bani doar atunci când reușești să le întreci pe celelalte. Dacă media generală este Harvard, o universitate primește bani mai mulți doar dacă depășește această medie. Sistemul actual nu este deloc interesat să stabilească praguri de excelență și să le raporteze la resursele alocate. Ceea ce urmărește în primul rând este să constrângă universitățile să fie mai competitive în raport cu celelalte universități. Ceea ce înseamnă că structural există universități care câștigă și universități care pierd. Universități care au bani și universități care trebuie să învețe să gestioneze deficite bugetare majore. Calitatea este secundară în acest proces, miza este competitivitatea iar modelul de urmat este Piața.
De ce această ideologie neo-liberală a finanțării bazate pe competitivitate între universități este greșită și ce este de făcut?
Mecanismul actual de finanțare pornește de la falsa premisă că universitățile sunt actori liberi ce intră în competiție justă cu alte universități din țară și că această competitivitate este eminamente meritocratică. Se uită faptul că ‘universitățile tradiționale’ au în spate zeci de ani finanțare și investiții publice, că au o infrastructură pe care au realizat-o nu din resurse proprii și creativitate antreprenorială, ci din cauza faptului că statul a alocat sume enorme pentru consolidarea acestor instituții, atât în perioada comunistă, cât și în perioada post-comunistă. Ca să poți vorbi de universități ca actori liberi care intră în competiție egală unii cu ceilalți e nevoie ca și ‘universitățile locale/regionale’ (multe dintre ele înființate după 1989) să fie consistent finanțate de către bugetul de stat și să dezvolte o infrastructură care să le permită o educație de calitate. În condițiile în care România continuă să aibă cea mai mică rată de absolvenți de studii universitare din Uniunea Europeană, e important ca aceste universități ‘locale/regionale’ să fie consolidate, nu destructurate financiar. Ne dorim un număr mai mare de absolvenți și acest lucru nu poate fi realizat decât dacă aceste universități devin funcționale și au resursele financiare adecvate pentru a furniza programe de educație de calitate.
1. București, Cluj, Iași și Timișoara au devenit orașe exorbitant de scumpe care sunt realmente inaccesible multor tineri din România ce provin din mediul rural sau din familii nevoiașe. România este una dintre țările cu cele mai mari disparități rural/urban în termen de acces la educația universitară. Pentru toate aceste persoane avem nevoie de ‘universități locale/regionale’ care sunt în proximitatea lor și care pot să le ofere posibilitatea unor studii universitare fără cheltuieli masive. Cunosc numeroase relatări despre studenți admiși la aceste universități tradiționale dar care au trebuit să renunțe la studii și să se întoarcă acasă pentru că chiriile din aceste mari orașe au prețuri prohibitive. Educația pe care o dorim trebuie să fie inclusivă. Centrele urbane mai sus menționate au cunoscut o dezvoltare economică substanțială în ultimii ani. O parte din această creștere economică se datorează și accesului pe care investitorii economici l-au avut la numărul mare de absolvenți din aceste orașe. Noi întreprinderi și locuri de muncă a înseamnat implicit o sursă importantă de venituri din impozite, ceea ce a permis transformarea economică, socială și culturală a acestor centre urbane. Orașele mici din regiunile defavorizate economic ale României au nevoie de centre universitare temeinice care să poată contribui la dezvoltarea acestor zone. Au nevoie de studenți bine pregătiți, dar și de specialiști universitari bine formați. Educația pe care o dorim trebuie să genereze dezvoltare comunitară, nu gentrificare.
2. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să închidem ochii la problemele pe care aceste ‘universități locale/regionale’ le au și la calitatea slabă a serviciilor educaționale pe care le oferă. În același timp însă trebuie să realizăm că mecanismul actual de finanțare bazat pe competitivitate nu rezolvă absolut deloc aceste probleme. Ce face este doar să ia banii de la aceste universități slabe și să îi dea celor puternice. În condițiile în care învățământul universitar este cronic sub-finanțat, aceste mecanisme competitive de alocare bugetară echivalează cu reproducerea structurală a condițiilor care fac ca aceste universități să fie slabe. În prezent constatăm că sunt slabe și instituim un mecanism competitiv ce asigură că vor continua să fie slabe. Și aici funcționează exact aceeași mantră neo-liberală care în loc să recunoască lipsa structurală a fondurilor alocate educației, culpabilizează cadrele didactice din aceste universități ca fiind leneșe, corupte și provinciale. Și că reforma resursei umane poate să substituie o reformă instituțională adecvată și finanțarea corespunzătoarea a acesteia. De ce avem nevoie este un organism finanțat de către stat (ARACIS este inadecvat și depășit de situație) care să producă mecanisme serioase de verificare a calității predării și să impună standarde academice riguroase. Însă acestea trebuie întodeauna corelate cu o alocare financiară corespunzătoare. România este una dintre țările cu cele mai mici bugete alocate educației din UE (exprimate în procent din PIB). O reformă educațională serioasă furnizează posibilități reale de transformare, alocă resurse adecvate și se asigură că banii sunt cheltuiți corespunzător. Dacă cercetarea este importantă pentru universități, atunci trebuie să existe fonduri substanțiale alocate pentru cercetare. Dacă mobilitățile academice sunt importante, atunci avem nevoie de granturi de mobilitate. Dacă dezvoltarea curiculară e importantă, trebuie alocați bani pentru formare profesională și stagii de pregătire a cadrelor didactice. În acest moment nu există bani pentru așa ceva la ‘universitățile tradiționale’, cu atât mai puțin la cele ‘locale/regionale’.
3. Universitățile din Consorțiul Universitaria se numără printre universitățile care primesc în continuare (și după reducerile de locuri bugetate) cele mai multe locuri și bani de la buget. Atât sub forma finanțării de bază cât și sub forma finanțării suplimentare dependente de competitivitatea în raport cu celalate universități. UBB a primit de exemplu în 2017 a doua cea mai mare finanțare din sistem, 201.664.422 RON (după Universitatea Politehnică din București). Paradoxul însă este că, în ciuda acestui lucru, multe facultăți din UBB au un deficit structural. Merg pe minus. Deși aceste facultăți școlarizează câteva sute de studenți anual, banii alocați nu sunt suficienți pentru buna funcționare. Răspunsul permanent pe care UBB-ul îl are vis-a-vis de aceste probleme serioase este să susțină un mecanism și mai competitiv de alocare a finanțării, de preferat de revenire la perioada Funeriu (2012-2013) când diferența de finanțare între ‘universitățile tradiționale’ și cele ‘locale/regionale’ a fost maximă. Această susținere politică a unor măsuri guvernamentale neo-liberale nu face decât să antagonizeze și mai tare sistemul educațional. Asta explică conflictele dintre Consiliul Național al Rectorilor și universitățile din Consorțiu. Asta explică decizii aberante de re-organizare a locurilor bugetate de către MEN care rețelizează interesele și pozițiile majorității universităților din sistem. Atâta vreme cât Consiliul Rectorilor va rămâne un organism democratic care este consultat de CNFIS și CNSPIS în privința finanțării universităților, Consorțiul nu va avea câștig de cauză.
Ce ar trebui să facă UBB (precum și celelalte universități aflate în Consorțiu) este exact reversul a ceea ce face acum. Ar trebui să recunoască că și în momentele în care a primit cei mai mulți bani, aceștia nu au fost suficienți pentru buna funcționare și că dacă acest lucru e valabil în cazul universităților care atrag bani mulți, cu atât mai mult trebuie să fie valabil în cazul universităților cărora li se dau bani puțini. Avem nevoie de o solidarizare cu aceste ‘universități locale-regionale’ și co-optarea lor într-un front comun care să solicite cu o singură voce o alocare mai mare din PIB pentru educație. O astfel de strategie ar fi mult mai productivă decât antagonizarea universităților în merituoase și ne-merituoase. Situația este atât de dramatică încât niciodată nu a fost mai justificată o grevă generală și suspendare pe termen nedeterminat a activităților didactice. E nevoie să revendicăm printr-un protest public, solidar, acel 6% din PIB care fost promis de toate partidele parlamentare din România. În loc de solidarizare și front comun avem însă o susținere activă pentru o ideologie neo-liberală și politici competitive care să distribuie puținul disponibil la universitățile “world-class”, în defavoarea celor ‘local-regionale’. Și mai avem apoi o confuzie de-a dreptul ridicolă care înțelege toate aceste transformări neo-liberale ca fiind produsul nu al unei ideologii cu o genealogie și istorie exactă, ci al unor măsuri tehnocrate, obiective și în acord cu „timpul și mișcarea lumii”. După restructurările economice, terapiile de șoc și procesele de privatizare și de-industrializare masivă ce au avut loc între 1996 și 2000, ce au dus la un dezastru economic și social fără precedent în regiune, ne-a luat ceva vreme să ne dăm seama că România de fapt a experimentat cu cele mai brutale politici neo-liberale din Europa Centrală si de Est. Și atunci se invoca alinierea cu țările occidentale. La fel este și cu reformele educaționale ce au avut loc în România – nici o țară din regiune nu și-a reformat sistemul educațional cu asemenea măsuri radicale, noi am devenit de departe cei mai înverșunați adepți a competitivității universitare. Am învățat să luptăm între noi tot mai acerb, pentru bani tot mai puțini, în loc să dislocăm împreună mecanismele politice și ideologice ce fac posibilă sub-finanțarea cronică a educației românești.
[i] Consorțiul este format din: Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Universitatea de Vest din Timișoara, Academia de Științe Economice din București și Universitatea din București