Primit la redacţie de la Octavian Şerban*
Criza ar trebui să declanșeze un nou mod de a gândi, dar felul în care se derulează implementarea măsurilor de ieșire din criză, arată mai degrabă ca o revenire la un status quo ante, decât o schimbare de paradigmă. Auzim de profituri care au reînceput să explodeze și de bonusuri care reintră în buzunarele bancherilor ceea ce înseamnă că reforma a fost de genul ”la vremuri noi, tot noi”. Măsuri precum protecția socială activă, o piață a muncii flexibilă și securitate socială se lasă încă așteptate, mai ales în ceea ce privește impactul real și nu doar niște indicatori de rezultat în care se vântură ”cantități” impresionante de oameni.
Vedeți, tocmai aici este meteahna celor care au declanșat criza; s-au creat niște legături de conlucrare foarte abile, dar și perverse în același timp. Spun abile pentru că e clar că au generat noi surse de a scoate bani din piatră seacă și perverse pentru că s-au materializat într-o întrepătrundere de interese între politic, economic, public și privat, de mai mare frumusețea.
Spirala asta a conlucrării vicioase, sub pretextul creșterii economice, s-a împletit la nivel mondial, fiind girată de un indicator cât se poate de clar ca exprimare, dar în aceeași măsură, cât se poate de controversat ca efect și mă refer aici la Produsul Intern Brut. În ignoranța lor, economiile puternice au adoptat acest etalon ca fiind suprem și l-au băgat în mașinăria agențiilor de rating, a băncilor cu visteriile larg deschise și a guvernelor avide de ”putere democratică”. S-a creat astfel un regal al conflictelor de interese, în care agentiile de rating nu puteau sancționa instituțiile ale căror titluri chiar ele le înlezneau tranzacționarea, băncile au intrat nepermis de mult în zona politicilor publice, stînd la aceeași masă cu guvernele și urzind legislația în domeniul financiar, iar politicienii și-au creat interse pecuniare pe piețele de capital.
Încă din 2004 – 2005, când mă aflam la New York, am înțeles mistificările fabricate pe Wall Street, într-o economie care pe atunci ”duduia”, sub comanda unui model tipic de politician coordonat de cercurile financiare și de afaceri, cel care a tăiat hălci suculente din fiscalitate creînd premisele unei distribuții total anacronice ale PIB-ului la nivel social. În realitate era cântecul de lebădă al unei puteri, e adevărat cea mai influentă la nivel global, pe catafalcul unor datorii publice de peste 7500 miliarde de dolari. Între timp cifrele neputinței au sărit în aer, chiar s-au dublat, iar astăzi o îndatorare de nivelul celei atinse de SUA în 2005, a devenit banalitate la nivelul UE. Ceea ce este interesant, toate acele lucruri erau știute, mediul academic în care eram implicat, tragea semnale de alarmă, dar tocmai amintita abilitate a rețelei de politicieni, bancheri și agenții de rating și consultanță financiară, a înăbușit orice voce care elibera în eter mesaje anti-sistem. Era clar că e minciună, era clar că toată lumea știa, aminti-vă cazul Enron din 2001, dar s-a mers inerțial într-un montagne russe care a sărit de pe șine. De acolo a plecat totul și s-a rostogolit peste o Europă la fel de mult acaparată de politicieni abili, bancheri nesătui și interese amestecate cu marile corporații.
Acum, când toate aceste lucruri sunt evidente, se încearcă repunerea trenulețului pe serpentinele hazardului, ceea ce reprezintă o presiune extrem de puternică asupra unei dezvoltări reale, legitime și durabile. Într-un fel, ceea ce se întâmplă de zeci de ani la Hollywood, cu decoruri de mucava și butaforie de plastic, cu actori sulemeniți și dive lingușitoare, dar cu explozii de confetii și artificii printre care doar luminile blitzurilor își fac loc, s-a întâmplat și pe Wall Street. Acum, piesa e terminată, actorul s-a dat jos de pe scenă, cortina e trasă… dar cineva, sub pretextul relansării, încearcă să refacă decorul.
Revenind la PIB, în ciuda universalității sale și a spiraleleor crescătoare, există tot mai puține dovezi că din semețiile piscurilor atinse de acesta, ceva bunăstare și fericire s-a coborât și asupra oamenilor simpli, cuminți și truditori, cei care au folosit ca masă de manevră pentru ”regizori”. Acești oameni sunt constânși acum să plătească factura, iar cei care au profitat, încă mai au puterea să pretindă că pot reconstrui, dar ceva similar cu ce a fost înainte, astfel încât să-și poată reintra în rolul care i-a consacrat. Foarte bine spunea marele Stiglitz despre acest ”ersatz capitalism” (capitalism surogat) care nu a făcut decât “să socializeze pierderile și să privatizeze câștigurile”.
Tocmai de aceea repet, creșterea economică nu poate fi privită ca o cifră în sine și atât. Dezvoltarea trebuie cât mai bine reflectată în calitatea vieții pe care o trăim și în libertatea de care ne bucurăm. Ceșterea PIB-ului trebuie să se materializeze în creșterea standardelor de viață și să aibă un rol determinant asupra celor care muncesc, reducînd pe cât posibil șomajul. O concentrare absurdă asupra PIB-ului lasă de-o parte aspectele legate de calitatea vieții sau dezvoltarea durabilă. Auzeam mai zilele trecute, chiar vocea guvernului, altfel un ziarist de treabă, dar care este o victimă a educației fundamentaliste orientate spre profit pe care a primit-o, fiind întrebat de modul de derulare a negocierilor pentru tranzacția Cupru Min, a răspuns că ”dacă e zăcământ, normal că trebuie exploatat”. Ce să-i spui unui astfel de produs al societății în care a trăit și s-a dezvoltat, fără a avea neapărat o vină individuală, tocmai aici e problema. I-aș da o carte scisă acum câteva decenii de un filosof-economist german, E.F. Schumacher – ”Small is Beautiful”, să afle cât de imporatnt este să ne dezvoltăm, dar în altă cheie, a frumosului, a grijii față de moștenirile culturale și bogățiile naturale. Cred că m-ar înjura! I-aș schimba… paradigma existențială.
Luna trecută, cu ocazia unei conferințe de inovație și cercetare în agricultură și dezvoltare rurală, o colegă de la o agenție din Bruxelles, m-a întrebat ce părere am despre proiectul Roșia Montană și de ce nu se concretizează mai repede pentru că se crează locuri de muncă, se fac investiții, se introduc tehnologii noi. I-am răspuns că e ca și cum i-aș spune ei că e frumoasă și ca îmi place așa de mult de ea încât mi-aș dori să-mi dea splina, ficatul sau vreun plămân. România nu mai este în stadiul de frunizor de resurse naturale pentru țările bogate, iar dacă cineva vrea să vina la noi să investească, e liber să o facă, dar să ne cumpere mai bine gândirea, emoțiile, proiectele, talentul, hărnicia. Din păcate, mulți politicieni români s-au transformat în samsari ai măruntaielor acestui pământ, vânzînd moștenirea unui întreg neam, doar pentru a mai adăuga niște puncte la PIB. Modelul neoclasic impus de economiștii începutului de secol XX a funcționat până acum, dar viitorul este al unei gândiri economice care să ia în calcul dezvoltarea durabilă, coeziunea socială, omul ca univers de trăiri și aspirații și nu ca unitate de măsura, ”per capita” sau ”atât la sută din…”.
Aceeași capcană este și în zona absorbției fondurilor europene, toată lumea fiind canalizată pe amărâtul acela de procent de absorbție. Domnilor, schimbați paradigma! Concentrați-vă pe nevoie și satisfacerea ei, iar drumul natural, firesc o să vă călăuzească spre un mecanism eficient și flexibil, familiar celor din administrație, prietenos beneficiarilor și util regiunii în care trăim. Obsesia cifrelor orbește, drumul devine neclar, ambiguitățile abundă, ezitările se înlănțuie. Revin la exemplul anterior, suntem victimele propriului sistem creat. Ne-am năpustit asupra unei bogății, banii europeni, neavînd lecția învățată și am înțeles greșit contextul reglementărilor europene și a spiritului folosirii acestor resurse pentru a realiza impactul dorit prin acoperirea unor necesități foarte clar exprimate. Suntem precum pseudo-artista aceea bulgară, aspirantă la un premiu material, neînțelegînd spiritul competiției acela de a performa cât mai bine și trântind un ”libulibudautiu”, în loc de ”I can’t live, if living is without you” al celebrei Mariah Carey. Mimăm, ne agităm, gesticulăm aiurea cu gândul doar la cine știe ce premiu absurd, uitînd să cântăm frumos, melodios, să desfătăm publicul și să așteptăm cuminți aplauzele. Referitor la absorbția fondurilor europene, suntem în altă cheie.
Există un grad de saturație al societății civile, în ceea ce privește digerarea abilităților celor răspunzători de a împinge lucrurile în zona ascunderii dezastrului. Da, dezastrul este iminent… se va produce, iar cei care trebuie să intervină hotărât, acum fac strategii, analizează, dezbat își dau cu părerea. Pentru oamenii aceștia nu există decât lupta, oricum pierdută, cu procentele și cu prezentarea lor într-o versiune ”photo-shopata”. Deja pentru ținta de anul acesta, acel neverosimil 20%, au intervenit nuanțe de genul ”ne propunem”, ”e un obiectiv ambițios”, ”ar fi bine dacă…”. Instilarea acestui procent și a dorințelor exprimate de autorități în raportul FMI-ului din aprilie, obținînd astfel o legitimare a eforturilor depuse, a fost o exprimare a abilității oficialilor de a îmbraca pompos ideea de clarviziune. În realitate este un demers de a mai obține timp până se va întâmpla o minune, pentru că altceva nu are ce să se întâmple, eventual un dezastru. Relansarea absorbției începe cu recunoașterea propriilor decizii eronate și cu enunțarea clară a situației în care ne aflăm și a consecințelor ce ne așteaptă. Abea apoi, pe o platformă de încredere, până la urmă de solidaritate națională, se poate recladi, mult mai rapid și mult mai viguros. În momentul în care sistemul absorbției se prăbușește, oamenii aștia fug ca potârnichile în funcții călduțe, la Bruxelles.
Mai nou, tot în ideea alergării după cifre de finanțări nerambursabile, există strategii prin care să se pună în mișcare proiecte mari, acestea atrăgînd implicit și fonduri substanțiale. Se fac planuri, se fac prioritizări, probabil și socoteli referitoare la antreprenorii care vor edifica proiectele de infrastructură, dar se uită un lucru esențial: omul. De ce nu îl întreabă nimeni pe omul simplu ce priorități are, care sunt nevoile lui și cum ar putea fi ajutat să aibă o viață mai bună, să fie fericit, să se bucure de familie și să-și realizeze propriile planuri.
Cu ce l-a încălzit pe românul care astăzi plătește, că în 2008 aveam creștere economică de 8%? Cu ce l-a mulțumit pe copilul meu că în 2007 am devenit Stat Membru cu drepturi depline al Uniunii Europene? Cât de tare să se bucure tatăl meu că Europa s-a gândit să dea României zeci de miliarde de Euro ca lui să-i fie mai bine? Ce înseamnă pentru satul românesc, coborârea ratei infleției la valori istorice de sub 3%?
La nivelul a ceea ce se numește ”policymakers”, dacă nu se reușește o transmitere efectivă a cifrelor, a ponderilor sau alocărilor, la nivelul indivizilor, a oamenilor simpli, fie că sunt muncitori, ingineri, asistenți medicali sau funcționari, se crează acea stare de separare a lumilor în care trăim: lumea politică, lumea financiară, lumea afacerilor și lumea socială. Primele trei dintre aceste lumi, își iau propriul destin în mâini și riscă mize importante în jocurile ingineriilor financiare, a speculațiilor de business sau a intereselor de partid. Dacă vor câștiga, bagă profitul în buzunar, dacă pierd, aruncă pisica în lumea cetățenilor simpli. La nivel de comunitate, lupta directă cu factorii care au generat starea de pauperizare accentuată în rândul a ceea ce cu mândrie era denumită clasa de mijloc, este inegală și de multe ori, sortită eșecului. E momentul ca oamenii să înțeleagă necesitatea creării de instrumente, pârghii, sisteme ca alți semeni de-ai lor, cei mai abili în manipularea conștiinței celorlalți, să nu mai poată acționa împotriva intereseului comunității în care trăiesc. Nu există oameni corupți, există scaune, locuri, birouri corupte, iar tentația pentru cineva care pătrunde într-o astfel de zonă de a face cum au făcut și alții, este foarte mare.
Avem nevoie de o ”cetate puternică” și de ”politicieni slabi”. Avem nevoie nu să facem profesioniști peste noapte sau să-i aducem neapărat din alte părți ci să-i lăsăm pe cei pe care îi avem să se exprime, să fie recunoscuți, respectați și apreciați. Trăim într-o societate în care liderii sindicali sunt bagați la pușcărie, ziua în amiaza mare, iar generali ai serviciilor secrete primesc stele grele, la apelul bocancilor. Atenție!
* Octavian Şerban – Cadru didactic asociat si cercetator la ASE, presedinte al Knowledge Management Institute Romania, expert consultant la Ministerul Economiei in problematica atragerii fondurilor europene. Licentiat in Marketing International, absolvent al cursurilor MBA al University of Wisconsin cu diploma acordata de Georgetown University, Certified Knowledge Manager al International Knowledge Management Institute – SUA, a absolvit cursurile de Business Management in Japonia – Japan International Cooperation Agency.
isp speed test
best nintendo ds games
national labor relations act
dallas mavericks schedule
arnold chiari malformation